Harry Potter şi Talismanele Morţii
Yüklə 2,21 Mb.
|
|
- Neville nu e idiot şi Luna nu e o ciudăţenie! spuse Hermione. - Unde mă aflu? repetă Phineas Nigellus, chinuindu-se cu noi forţe să dea la o parte bucata de material. Unde m-aţi adus? De ce m-aţi scos din casa strămoşilor mei? - Lasă asta! Cum i-a pedepsit Plesneală pe Ginny, Neville şi Luna? întrebă Harry imperios. - Domnul profesor Plesneală i-a trimis în Pădurea Interzisă, să îl ajute pe imbecilul de Hagrid. - Hagrid nu este imbecil! comentă Hermione înţepată. - Şi Plesneală probabil că a crezut că îi pedepsea, spuse Harry
Se simţea uşurat; îşi imaginase tot felul de orori, cel puţin blestemul Cruciatus. - Domnule profesor Black, ce vrem să aflăm de fapt este dacă...
Phineas Nigellus mai luă o pauză din strădaniile sale de a-şi da jos legătura de la ochi şi râse batjocoritor. - Hmm... sânge-mâli, spuse el. Obiectele făurite de goblini n-au nevoie de curăţare, neroadă ce eşti! Argintul goblinilor respinge murdăria obişnuită şi nu absoarbe decât ce îl face mai puternic. - N-o face pe Hermione neroadă! sări Harry. - Mă obosesc discuţiile în contradictoriu, spuse Phineas Nigellus. Poate că a sosit timpul să mă întorc în biroul directorului, nu-i aşa? încă legat la ochi, începu să pipăie partea laterală a ramei, încercând să iasă din tablou şi să se întoarcă în cel de la Hogwarts. Pe Harry îl lovi deodată o inspiraţie de moment. - Dumbledore! Poţi să ni-l aduci pe Dumbledore? - Poftim? întrebă Phineas Nigellus. - Portretul domnului profesor Dumbledore - nu l-ai putea aduce aici, în tabloul tău? Phineas Nigellus se întoarse cu faţa în direcţia de unde venea vocea lui Harry. - Este limpede că nu doar cei cu părinţi încuiaţi sunt ignoranţi, Potter. Portretele de la Hogwarts pot comunica între ele, dar nu pot călători în afara castelului decât pentru a vizita alte portrete ale lor, din alte părţi. Dumbledore nu poate veni cu mine şi, după modul în care am fost tratat, te asigur că nici eu nu mă voi mai întoarce! Puţin dezamăgit, Harry îl urmări pe Phineas cum încerca să iasă iarăşi din ramă. - Domnule profesor Black, îndrăzni Hermione, vă rog, puteţi să
Phineas pufni plictisit. - Cred că ultima dată când am văzut scoasă din cutie sabia lui Cercetaş a fost când domnul profesor Dumbledore a folosit-o pentru a distruge un inel. Hermione se întoarse repede, să se uite la Harry. Niciunul dintre ei nu îndrăzni să spună mai multe de faţă cu Phineas Nigellus, care reuşise până la urmă să găsească ieşirea. - Ei bine, vă doresc noapte bună, spuse el puţin răutăcios, dispărând încetul cu încetul din faţa ochilor lor. Nu i se mai vedea decât borul pălăriei, când Harry strigă deodată: - Stai! I-ai spus lui Plesneală că ai văzut asta? încă legat la ochi, Phineas Nigellus îşi iţi capul înapoi în tablou. - Domnul profesor Plesneală are probleme mult mai importante
La revedere, Potter! Cu aceste cuvinte dispăru complet, lăsând în urmă doar un fundal întunecat. - Harry! ţipă Hermione. - Ştiu! răspunse Harry. Incapabil să se stăpânească, lovi aerul cu pumnul: era mai mult decât sperase. începu să se plimbe de colo-colo prin cort, agitat, ca şi cum nimic nu l-ar fi putut opri să alerge fără oprire câţiva kilometri. Nici măcar nu îi mai era foame. Hermione înghesuia portretul lui Phineas Nigellus înapoi în gentuţa cu perluţe; când reuşi s-o închidă, o aruncă de-o parte şi îl privi pe Harry cu ochi luminoşi. - Sabia poate distruge Horcruxuri! Lamele făurite de goblini absorb doar ceea ce le face mai puternice. Harry, sabia este impregnată cu venin de bazilisc! - Şi Dumbledore nu mi-a dat-o pentru că încă mai avea nevoie de ea, voia să o folosească asupra medalionului... - ... şi mai mult ca sigur că şi-a dat seama că cei de la minister nu ţi-ar fi dat-o în cazul în care ţi-o lăsa prin testament... - ... aşa că a făcut o copie... - ... pe care a pus-o în cutia din sticlă... - ... şi pe cea adevărată a lăsat-o... unde? Se holbau unul la altul. Harry simţea că răspunsul se află aproape, plutind undeva, deasupra capetelor lor. De ce nu îi spusese Dumbledore? Sau oare îi spusese, de fapt, dar Harry nu realizase, la
- Gândeşte-te! şopti Hermione. Gândeşte-te! Unde ar fi lăsat-o? - Nu la Hogwarts, spuse Harry şi începu din nou să se plimbe. - Undeva în Hogsmeade? sugeră Hermione. - În Urlet în Noapte? spuse Harry. Acolo nu se duce nimeni. - Dar Plesneală ştie cum să intre, nu ar fi destul de riscant? - Dumbledore avea încredere în Plesneală, îi aduse aminte Harry. - Nu îndeajuns cât să îi spună că înlocuise săbiile, zise Hermione. - Da, ai dreptate! fu Harry de acord, înveselindu-se şi mai tare la gândul că Dumbledore avusese ceva rezerve, oricât de neînsemnate, în privinţa lui Plesneală. Deci trebuie să fi ascuns sabia departe de Hogsmeade, nu? Tu ce crezi, Ron? Ron? Harry se uită în jur. Pentru o clipă, avu senzaţia că Ron ieşise
- Vai! V-aţi adus aminte de mine... hmm? făcu el. - Cee?! Ron pufni, dându-şi ochii peste cap şi aţintindu-şi privirea asupra patului de sus. - Continuaţi, nu mă lăsaţi pe mine să vă stric distracţia. Perplex, Harry se uită la Hermione, cu speranţa că-i va da un ajutor, cât de mic, dar ea clătină din cap, la fel de uimită ca şi el. - Ce s-a întâmplat? întrebă Harry. - Ce să se întâmple? Absolut nimic, spuse Ron, refuzând în continuare să se uite la Harry. Cel puţin, nu din punctul tău de vedere. Se auziră nişte picături pe acoperişul de pânză - începuse să plouă. - Ei bine, este clar că ceva se întâmplă cu tine, spuse Harry.
Ron îşi dădu jos din pat picioarele lungi şi se ridică în capul oaselor. Avea o privire răutăcioasă, nu părea în apele lui. - Foarte bine, îţi spun imediat. Să nu te aştepţi să sar în sus de bucurie pe aici pentru că mai avem încă un afurisit de lucru de găsit. Adaugă-l, pur şi simplu, la lista lucrurilor pe care nu le ştii. - Pe care nu le ştiu? repetă Harry. Pe care nu le ştiu eu? Pic, pic, pic: ploua torenţial, mai tare ca niciodată, răpăind pe malul acoperit cu frunze, peste tot în jur şi în râul care îşi croia drum prin întuneric. Bucuria lui Harry fu înlocuită de teamă: Ron spunea exact ce bănuise şi de ce se temea Harry că gândea. - Nu spun că nu mă distrez de minune pe aici, făcu Ron sarcastic. Doar am braţul mutilat, nimic de mâncare, iar fundul îmi îngheaţă în fiecare noapte. Numai că am sperat, ştii, că, după ce am stat săptămâni întregi pe drumuri, vom obţine ceva. - Ron, spuse Hermione, dar atât de încet, încât Ron putu să pretindă că nu o auzise din cauza ploii care răpăia acum în toată regula pe acoperişul cortului. - Credeam că ştiai în ce te-ai băgat, spuse Harry. - Da, şi eu am crezut la fel. - Deci care parte nu se ridică la nivelul aşteptărilor tale? Întrebă Harry. Furia îi venea din plin în ajutor. - Credeai că o stăm în hoteluri de cinci stele? Că o să găsim un Horcrux o dată la fiecare două zile? Credeai că o să te întorci la mămica înainte de Crăciun? - Am crezut că ştii ce faci! strigă Ron, ridicându-se în picioare, iar cuvintele lui îl împunseră pe Harry ca nişte cuţite înroşite în foc. Credeam că Dumbledore ţi-a spus ce să faci, că aveai un plan adevărat! - Ron! strigă Hermione, de data aceasta destul de tare cât să acopere ropotele de ploaie de pe acoperiş, dar el o ignoră încă o dată. - Atunci, iartă-mă că te-am dezamăgit, spuse Harry calm, deşi se simţea pustiit şi nu ştia ce să facă. Am fost cinstit cu voi de la bun
- Da, şi suntem la fel de aproape de a-l distruge cum suntem de a le găsi pe celelalte - am ajuns într-o fundătură, cu alte cuvinte! - Dă-ţi jos medalionul, Ron, spuse Hermione, cu o voce extrem de ascuţită. Te rog să-l dai jos. N-ai fi vorbit aşa dacă nu l-ai fi purtat toată ziua. - Ba da, spuse Harry, care nu voia să-i se găsească scuze lui Ron. Crezi că n-am observat cum şuşotiţi pe la spatele meu? Crezi că n-am bănuit că asta gândiţi? - Harry, nu şuşoteam... - Nu minţi! se răsti Ron la ea. Şi tu ai zis, ai zis că eşti dezamăgită, ai zis că te-ai gândit că avea o bază mai solidă decât... - N-am spus-o aşa, Harry, crede-mă! strigă ea. Ploaia răpăia pe cort, lacrimile şiroiau pe obrajii Hermionei şi
- Atunci de ce mai eşti aici? îl întrebă Harry pe Ron. - Habar n-am, spuse Ron. - Mai bine te-ai duce acasă, continuă Harry. - Da, poate că aşa o să şi fac! strigă Ron şi făcu doi paşi spre Harry, care nu se dădu înapoi. N-ai auzit ce a zis despre sora mea?
- Spuneam doar că... era cu ceilalţi, iar toţi erau cu Hagrid... - Da, m-am prins, nu-ţi pasă! Şi cum rămâne cu restul familiei mele? „Nu e cazul să mai păţească ceva şi alţi copii ai familiei Weasley", ai auzit? - Da, am... - Nu te-ai obosit să te gândeşti ce înseamnă, nu? - Ron! interveni Hermione împăciuitoare, nu cred că înseamnă că s-a întâmplat altceva, ceva de care să nu ştim. Gândeşte-te, Bill este deja plin de cicatrice, mulţi trebuie să fi văzut până acum că George şi-a pierdut o ureche, iar tu ar trebui să fii pe patul de moarte, bolnav de vintre-stropită. Sunt sigură că la asta s-a referit. - Măi să fie, eşti tu sigură? Bun, atunci n-o să-mi mai fac griji pentru ei. Voi staţi liniştiţi, nu? Aţi rezolvat-o cu părinţii... - Părinţii mei au murit! strigă Harry. - Şi ai mei s-ar putea să păţească la fel! strigă Ron. - Atunci, DU-TE! tună Harry. Intoarce-te la ei, prefă-te că te-ai vindecat de vintre-stropită şi mămica o să poată să te pună la îngrăşat şi... Ron făcu o mişcare bruscă; Harry reacţiona, dar înainte ca vreunul dintre ei să-şi fi scos bagheta din buzunar, Hermione o ridicase deja pe a ei. - Protego! strigă ea şi un scut invizibil se întinse între ea şi Harry,
Toţi fură nevoiţi să se dea puţin înapoi din pricina puterii vrăjii, iar Harry şi Ron se uitară cu duşmănie unul la altul prin bariera transparentă, de parcă s-ar fi văzut cu adevărat pentru prima dată. Harry simţi faţă de Ron o ură mistuitoare: ceva între ei se rupsese. - Lasă Horcruxul, spuse Harry. Ron trase lanţul peste cap şi aruncă medalionul pe un scaun din
- Ce faci? - Cum adică? - Rămâi sau ce? - Eu... părea speriată. Da... da, rămân... Ron, am zis că vom merge cu Harry, că îl vom ajuta... - M-am prins. Îl alegi pe el. - Ron, nu - te rog, vino înapoi, vino înapoi! Se lovi de propria ei Vrajă Scut; până s-o îndepărteze, Ron se pierduse deja în noapte. Harry stătea nemişcat şi tăcut, ascultând-o cum plângea şi-l striga pe Ron printre copaci. După câteva minute se întoarse, cu părul ud lipit de faţă. - A p-p-plecat! A Dispărut! Se prăbuşi pe un scaun, ghemuită, şi începu să plângă. Harry se simţea năucit. Se aplecă, luă Horcruxul şi şi-l puse la gât. Trase păturile de pe patul lui Ron şi o acoperi pe Hermione. Apoi se urcă în patul său şi începu să privească acoperişul cenuşiu din pânză, ascultând răpăitul ploii. — Capitolul 16 — Peştera lui Godric Când Harry se trezi în ziua următoare, îi luă câteva secunde să îşi amintească ce se întâmplase. Apoi speră, în mod naiv, să nu fi fost decât un vis, ca Ron să fi fost încă acolo şi să nu fi plecat niciodată. Totuşi întoarse capul pe pernă şi văzu patul acestuia gol. Îi atrăgea privirea cu aceeaşi forţă cu care i-ar fi atras-o un cadavru. Harry sări din pat, evitând să se uite în direcţia aceea. Hermione, care pregătea deja ceva în bucătărie, nu îi dădu bună dimineaţa lui Harry, ci îşi întoarse repede ochii în altă parte atunci când el trecu prin apropiere. A plecat, îşi spuse Harry. A plecat. Trebuia să-şi repete asta în gând, cât timp s-a spălat şi s-a îmbrăcat, de parcă repetiţia avea să-l ajute să depăşească şocul mai uşor. A plecat şi nu o să se mai întoarcă. Şi acesta era pur şi simplu adevărul. Harry ştia că vrăjile protectoare făceau în aşa fel încât lui Ron să îi fie imposibil să-i mai găsească după ce ar fi plecat de acolo. El şi Hermione îşi luară micul dejun în tăcere. Hermione avea ochii umflaţi şi roşii, părea să nu fi dormit deloc. îşi strânseră lucrurile şi Hermione împacheta mai încet decât de obicei. Harry ştia de ce încerca să tragă de timp. De câteva ori o văzu ridicându-şi privirea plină de speranţă şi fu convins că ea crezuse că se aud paşi prin răpăitul ploii, dar dintre copaci nu-şi făcu apariţia nicio siluetă. De fiecare dată când Harry se lua după ea, privind şi el în jur (nu se putea abţine să nu spere un pic), vedea doar pădurea mustind de ploaie; asta îl umplea de o furie fără margini şi ştia că nu mai are mult până să explodeze. In urechi îi răsuna fără oprire glasul lui Ron - „Credeam că ştii ce faci!" - şi continuă să împacheteze cu un nod în stomac. Râul noroios din apropiere se umfla văzând cu ochii şi, în curând, avea să se reverse din matcă peste malul pe care se aflau ei. Intârziaseră cu o oră peste momentul în care îşi ridicau tabăra în mod normal. În sfârşit, după ce-şi reorganiza gentuţa cu perluţe de trei ori, Hermione părea că nu mai găseşte şi alte motive pentru a zăbovi: ea şi Harry se luară de mână şi Dispărură, apărând puţin mai încolo pe un deal bătut de vânturi, pe care iarba neagră creştea în voie. Imediat ce ajunseră, Hermione dădu drumul mâinii lui Harry şi se îndepărtă, aşezându-se până la urmă pe un bolovan, cu capul pe genunchi. Harry îşi dădu seama că se cutremura de hohote de plâns. O privi şi se gândi că poate ar fi trebuit să se ducă să o liniştească, dar ceva îl ţinu pironit pe loc. înăuntrul lui, se simţea ca de gheaţă. In faţa ochilor îi apăru iarăşi expresia dispreţuitoare a lui Ron. Harry porni cu paşi mari printre buruieni, mergând în cerc în jurul Hermionei şi aruncând vrăjile pe care de obicei le arunca ea, pentru a le asigura protecţia. Pe parcursul următoarelor câteva zile, Ron nu fu pomenit absolut deloc. Harry era decis să nu-i mai pronunţe numele niciodată şi Hermione părea să înţeleagă că nu avea sens să insiste asupra subiectului, deşi, câteodată, o auzea plângând noaptea, când credea că Harry dormea. între timp, Harry începuse să scoată Harta Ştrengarilor şi să o cerceteze la lumina baghetei. Aştepta momentul în care punctul cu numele lui Ron avea să apară din nou pe holurile de la Hogwarts, drept dovadă că se întorsese la confortul de la castel, protejat de statutul său de vrăjitor cu sânge pur. Totuşi, punctul lui Ron nu apăru şi, după o vreme, Harry scotea harta doar pentru a se holba la numele lui Ginny, în dormitorul fetelor, întrebându-se dacă intensitatea cu care se uita ar fi putut să treacă dincolo de bariera somnului, să o facă să ştie cumva că se gândea la ea şi că-i dorea tot binele din lume. Ziua, timpul lor era dedicat încercării de a identifica posibile locuri unde s-ar fi putut afla sabia lui Cercetaş, dar, cu cât vorbeau mai mult despre locurile unde ar fi putut Dumbledore s-o ascundă, cu atât mai disperate şi mai absurde deveneau speculaţiile lor. Oricât şi-ar fi stors creierii, Harry nu îşi amintea şi pace ca Dumbledore să-i fi vorbit vreodată despre un loc unde ar fi ascuns ceva. Erau momente când nu ştia dacă era mai supărat pe Ron sau pe Dumbledore. Credeam că ştii ce faci... Credeam că Dumbledore ţia spus ce să faci... că aveai un plan adevărat! Nu se mai putea ascunde de el însuşi. Ron avusese dreptate - Dumbledore nu îi lăsase aproape nimic. Descoperiseră un Horcrux, dar nu aveau niciun mijloc de a-l distruge; celelalte erau la fel de inaccesibile ca la început. Deznădejdea ameninţa să îl înghită cu totul. Se cutremura acum la gândul că greşise când acceptase propunerea prietenilor săi de a-l însoţi în călătoria sa haotică şi lipsită de sens. Nu ştia nimic, nu avea nicio idee şi, deşi îl durea, căuta să observe posibile semne care să sugereze că şi Hermione era pe cale să îi spună că se săturase şi că pleca. Petreceau acum multe seri în care tăceau aproape tot timpul şi Hermione începuse să scoată portretul lui Phineas Nigellus şi să-l sprijine de un scaun, pentru a umple parcă golul pe care îl lăsase plecarea lui Ron. Cu toate că susţinuse sus şi tare că nu-i va mai vizita niciodată, Phineas Nigellus nu părea să poată rezista ocaziei de a afla mai multe despre ce punea la cale Harry, aşa că acceptă să apară din nou, legat la ochi, cam o dată la câteva zile. Harry chiar se bucura să îl vadă, pentru că le ţinea companie, chiar dacă îi tachina şi făcea remarci batjocoritoare. Erau încântaţi să afle orice noutăţi despre ce se petrecea la Hogwarts, deşi Phineas Nigellus nu era tocmai informatorul ideal. Îi venera pe Plesneală, primul director de la Viperini după el care avea sub stăpânire şcoala, şi trebuia să aibă grijă să nu îl critice sau să pună întrebări nepotrivite despre Plesneală, pentru ca Phineas Nigellus să nu plece imediat din tablou. Ii scăpară, totuşi, câteva mici informaţii: se părea că Plesneală se confrunta cu o revoltă mocnită, constantă din partea unui nucleu de elevi. Ginny nu mai avea voie să se ducă la Hogsmeade. Plesneală reinstituise vechiul decret al lui Umbridge, care interzicea întâlnirile dintre trei sau mai mulţi elevi ori alte societăţi neoficiale ale elevilor. Auzind toate aceste lucruri, Harry deduse că Ginny, probabil împreună cu Neville şi Luna, făcuse tot ce putuse pentru a continua Armata lui Dumbledore. Aceste veşti, oricât de puţine, îl făcură pe Harry să îşi dorească să o vadă pe Ginny într-atât de tare, încât aproape că simţea o durere fizică; dar îi reînsufleţi totodată gândurile despre Ron şi Dumbledore, ca şi despre Hogwarts în sine, de care îi era aproape la fel de dor ca de fosta lui prietenă. În timp ce Phineas Nigellus le vorbea despre problemele lui Plesneală, pe Harry îl apucă o clipă de nebunie, imaginându-şi cum ar fi fost să se întoarcă pur şi simplu la şcoală, pentru a contribui la slăbirea regimului lui Plesneală; să fie hrănit, să aibă un pat moale şi alţi oameni care să se ocupe de toate i se părea tot ce era mai frumos pe lume în momentul acela. Dar apoi îşi aminti că era Indezirabilul Numărul Unu, că se oferea o recompensă de zece mii de galioni pentru prinderea lui şi că o vizită la Hogwarts, acum, ar fi fost la fel de periculoasă ca şi una la Ministerul Magiei. într-adevăr, Phineas Nigellus sublinie fără să vrea acest fapt, strecurând întrebări cu subînţeles despre locul în care se aflau Harry şi Hermione. Hermione îl vâra înapoi în gentuţa cu perluţe de fiecare dată când făcea aşa ceva şi Phineas Nigellus refuza mereu să apară timp de câteva zile după aceste despărţiri nepoliticoase. Vremea era din ce în ce mai rece. Nu îndrăzneau să rămână prea mult timp într-o singură zonă, aşa că, în loc să stea în sudul Angliei, unde pământul îngheţat era cea mai mare grijă a lor, continuară să hoinărească în susul şi-n josul ţării, înfruntând ţinuturile muntoase, unde cortul le-a fost acoperit de lapoviţă, poposiră într-o mlaştină unde cortul s-a inundat cu apă rece, şi pe o insuliţă din mijlocul unui lac din Scoţia, unde, în timpul nopţii, cortul a fost îngropat pe jumătate sub zăpadă. Zăriseră deja brazi de Crăciun sclipind jucăuş în spatele ferestrelor mai multor case, înainte de seara în care Harry se decise să sugereze, încă o dată, singura cale care i se părea că rămăsese neexplorată. Tocmai se ospătaseră neobişnuit de bine: Hermione fusese la un supermarket, la adăpostul Pelerinei Invizibile (având grijă să lase banii la plecare, într-un sertar deschis de la tejghea), şi Harry se gândi că avea să fie mai uşor de convins decât în mod normal dacă se îndestulase cu spaghete bolognese şi pere la conservă. De asemenea, avu inspiraţia de a propune să ia o pauză, pentru câteva ore, de la purtat Horcruxul, care atârna peste capătul patului de lângă el. - Hermione? - Hmm?
Stătea ghemuită într-unul dintre fotoliile deformate, cu Poveştile bardului Beedle în braţe. Harry nu îşi putea imagina ce ar mai fi putut să descopere în cartea aceea, care era totuşi destul de scurtă, dar era evident că Hermione încă mai avea de descifrat, de vreme ce Silabarul Vrăjitorului stătea deschis pe braţul fotoliului. Harry îşi drese glasul. Se simţea exact ca şi cu câţiva ani în urmă, când o rugase pe doamna profesoară McGonagall să-i dea voie să meargă în Hogsmeade, cu toate că nu-i convinsese pe dragii de Dursley să-i semneze biletul de accept. - Hermione, m-am gândit şi... - Harry, poţi să mă ajuţi cu ceva? Se părea că nu îl auzise. Se aplecă în faţă şi îi întinse Poveştile bardului Beedle. - Uită-te la simbolul acela, spuse ea, indicând începutul paginii. Deasupra a ceea ce Harry presupuse că era titlul unei poveşti (nu era sigur, dat fiind că nu ştia să descifreze runele), se afla un desen care părea să ilustreze un ochi triunghiular, a cărui pupilă era tăiată de o linie verticală. - Nu am fost niciodată la cursul de „Rune antice", Hermione. - Ştiu, dar nu este o rună şi nu apare nici în silabar. Tot timpul
- Nu... nu, stai puţin şi Harry se uită mai îndeaproape. Nu e acelaşi simbol pe care îl purta la gât tatăl Lunei? - Păi, aşa mi s-a părut şi mie! - Atunci e semnul lui Grindelwald.
- Poftim? - Mi-a spus Krum... Ii povesti ce îi spusese Viktor Krum la nuntă. Hermione părea năucită. - Semnul lui Grmdelwald. Se uită la Harry, la simbolul ciudat şi din nou la Harry. - Nu am mai auzit niciodată ca Grindelwald să fi avut vreun simbol. Nu scrie despre asta în niciuna dintre cărţile pe care le-am citit despre el. Yüklə 2,21 Mb. Dostları ilə paylaş:
|