Harry Potter şi Talismanele Morţii
Yüklə 2,21 Mb.
|
|
- Ei bine, după cum îţi spuneam, Krum a zis că simbolul era sculptat pe un perete la Durmstrang şi că îl făcuse Grindelwald. Hermione se lăsă pe spate în fotoliul vechi, încruntându-se. - E foarte ciudat. Dacă este un simbol al Magiei Negre, ce caută într-o carte cu poveşti pentru copii? - Da, e straniu, spuse Harry. Şi ai crede că Scrimgeour l-ar fi recunoscut. Era ministru, ar fi trebuit să fie expert în chestii întunecate. - Ştiu... poate a crezut că era un ochi, cum am crezut şi eu. Toate celelalte poveşti au nişte imagini mici deasupra titlurilor. Hermione tăcu, uitându-se în continuare la simbolul ciudat. Harry mai încercă o dată. - Hermione? - Hmm? - Mă gândeam. V-vreau să merg la Peştera lui Godric. Hermione îşi ridică privirea, dar se uita în gol şi Harry fu convins că se gândea în continuare la semnul misterios din carte. - Da, spuse ea. Da, şi eu m-am gândit la asta. Cred că nu avem de ales. - Sigur ai auzit ce am spus? întrebă el. - Bineînţeles. Vrei să mergi la Peştera lui Godric. Sunt de acord, cred că ar trebui să mergem acolo. Adică, nici mie nu îmi vine în minte vreun alt loc unde ar putea să se afle. Va fi periculos, dar cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mi se pare mai logic să se afle acolo. - Âă... ce anume să se afle acolo? întrebă Harry.
- Păi, sabia, Harry! Dumbledore trebuie să fi ştiut că vei vrea să te întorci acolo şi, cum Peştera lui Godric este locul de naştere al lui Cercetaş... - Serios? Cercetaş s-a născut la Peştera lui Godric? - Harry, tu ai deschis vreodată manualul O istorie a magiei! - Aă... spuse el, zâmbind parcă pentru prima dată de luni întregi. îşi simţea muşchii feţei neobişnuit de rigizi. - Trebuie s-o fi deschis, mă rog, o dată... când am cumpărat-o... - Ei bine, dat fiind că satul îi poartă numele, am crezut că ai făcut deja legătura între ei, spuse Hermione. Părea să semene mai bine cu Hermione cea de altădată decât păruse în ultima vreme şi Harry aproape că se aştepta s-o audă că se duce la bibliotecă. - Scrie ceva despre sat în O istorie a magiei, stai aşa...
exemplarul din fostului lor manual O istorie a magiei, de Bathilda Bagshot, pe care îl frunzări până ajunse la pagina pe care o căuta. - „Vrăjitorii s-au ascuns pentru totdeauna începând din 1689, când a fost semnat Statutul Internaţional de Tăinuire. în mod firesc, poate, aceştia au format mici comunităţi în cadrul uneia mai mari. Numeroase sătucuri şi orăşele au atras câteva familii magice, care s-au unit pentru sprijin şi protecţie reciproce. Satele Tinworth, din Cornwall, Upper Flagley din Yorkshire, şi Ottery St.CatchpoJe, de pe coasta de sud a Angliei, au devenit căminele unor grupuri de familii vrăjitoreşti care au trăit alături de Încuiaţi toleranţi şi câteodată victime ale Vrăjii Confundus. Cel mai celebru dintre aceste locuri este, poate, Peştera lui Godric, un sat din vest, unde s-a născut renumitul vrăjitor Godric Cercetaş şi unde Bowman Wright, un fierar vrăjitor, a făurit prima hoţoaică aurie. Cimitirul este plin cu nume de familii magice străvechi şi aceasta confirmă, fără îndoială, zvonurile care umblă de sute de ani, potrivit cărora bisericuţa ar fi bântuită." Tu şi părinţii tăi nu sunteţi menţionaţi, zise Hermione, închizând cartea, pentru că doamna profesoară Bagshot nu vorbeşte decât despre lucruri întâmplate înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea. Dar vezi? Peştera lui Godric, Godric Cercetaş, sabia lui Cercetaş - nu crezi că Dumbledore s-ar fi aşteptat să faci această legătură? - A, ba da... Harry nu voia să recunoască faptul că nu se gândise deloc la
- Mai ţii minte ce a spus Muriel? întrebă el până la urmă. - Cine? - Ştii tu, ezită el să pronunţe numele lui Ron. Bunica lui Ginny. De la nuntă. Cea care a spus că ai glezne subţiri. - A, făcu Hermione. Era un moment delicat; Harry ştia că ea îşi dăduse seama că
- A spus că Bathilda Bagshot încă mai trăieşte în Peştera lui Godric. - Bathilda Bagshot... bolborosi Hermione, trecându-şi degetul peste numele gravat al Bathildei, de pe coperta Istoriei Magiei. Bine, bănuiesc că... Scoase un icnet atât de neaşteptat, încât lui Harry i se făcu stomacul ghem. îşi scoase bagheta şi se uită spre intrare, aşteptându-se să vadă o mână deschizând fermoarul cu forţa, dar nu era nimeni. - Ce e? strigă el atunci, pe jumătate supărat, pe jumătate uşurat.
- Harry, dacă sabia se află la Bathilda Bagshot? Dacă Dumbledore i-a încredinţat-o ei? Harry cântări această posibilitate. Bathilda trebuia să fie acum o femeie extrem de bătrână şi, conform spuselor lui Muriel, complet ţicnită. Care erau şansele ca Dumbledore să fi ascuns sabia lui Cercetaş la ea? Şi dacă fusese aşa, Harry îşi dădea seama că Dumbledore îşi asumase un mare risc. Dumbledore nu dezvăluise niciodată că înlocuise sabia cu o copie şi nici măcar nu menţionase că ar fi fost prieten cu Bathilda. Acum însă nu era momentul să pună la îndoială teoria Hermionei, tocmai când ea se arăta surprinzător de dornică să-i îndeplinească dorinţa cea mai arzătoare. - Da, s-ar putea să fie aşa! Deci... mergem la Peştera lui Godric? - Da, dar o să trebuiască să ne gândim foarte bine la tot, Harry. Acum stătea dreaptă în scaun şi Harry putea spune cu mâna pe suflet că prefigurarea unui nou plan o binedispusese la fel de mult ca şi pe el. - În primul rând, va trebui să exersăm Dispariţia îngemănată sub Pelerina Invizibilă şi poate că Vrăjile de Deziluzionare ar fi o idee bună, în afara cazului în care nu crezi că ar fi mai bine să trecem la artileria grea şi să folosim PoliPoţiunea. în cazul ăsta, o să fie nevoie să strângem nişte fire de păr de la cineva. De fapt, cred că aşa ar fi cel mai indicat să facem, Harry. Cu cât suntem mai greu de recunoscut, cu atât mai bine... Harry îi dădu voie să vorbească, încuviinţând din cap de fiecare dată când făcea o pauză, dar gândurile îi zburară departe de discuţia lor. Se simţea entuziasmat pentru prima dată de când descoperise că sabia de la Gringotts era o copie. Era pe cale să se ducă acasă, să se întoarcă la locul unde avusese o familie. Dacă nu ar fi fost Cap-de-Mort, Peştera lui Godric ar fi fost locul unde ar fi crescut şi unde şi-ar fi petrecut toate vacanţele. Ar fi putut invita prieteni la el acasă... poate chiar ar fi avut fraţi sau surori... Propria lui mamă ar fi fost cea care i-ar fi făcut tortul când împlinise şaptesprezece ani. Viaţa pe care o pierduse nu i se păruse niciodată atât de reală cum i se părea acum, când ştia că urma să vadă locul în care ea îi fusese luată. După ce Hermione se duse la culcare în noaptea aceea, Harry îşi scoase încet rucsacul din gentuţa ei cu perluţe şi luă albumul cu fotografii pe care i-l dăduse Hagrid, cu mult, mult timp în urmă. Pentru prima dată în luni de zile, se uită iarăşi la pozele vechi, din care părinţii săi îi zâmbeau şi-i făceau cu mâna. Acest album era tot ce îi mai rămăsese de la ei. Harry ar fi plecat bucuros la Peştera lui Godric chiar a doua zi, dar Hermione avea alte gânduri. Convinsă că Lordul Cap-de-Mort se aştepta ca Harry să se întoarcă în locul unde muriseră părinţii săi, era hotărâtă să plece doar după ce aveau să fie siguri că se deghizaseră cât se poate de bine. Aşadar, Hermione fu de acord să plece abia o săptămână mai târziu, după ce obţinuseră pe furiş fire de păr de la încuiaţii care-şi făceau cumpărăturile de Crăciun şi exersaseră Apariţia şi Dispariţia împreună, sub Pelerina Invizibilă. Aveau să Apară în sat, la adăpostul întunericului, aşa că băură PoliPoţiunea după-amiază târziu. Harry se transformă într-un încuiat cu început de chelie, de vârsta a doua, şi Hermione în soţia lui micuţă şi un pic timidă. Gentuţa cu perluţe în care se aflau toate posesiunile lor (în afară de Horcrux, pe care Harry îl purta la gât) se afla în buzunarul interior al hainei închise până sus a Hermionei. Harry aruncă Pelerina Invizibilă peste ei, apoi se aruncară încă o dată în vârtejul întunericului înăbuşitor. Harry deschise ochii; inima îi bătea mai-mai să-i spargă pieptul. Se ţineau de mână pe un drum acoperit de zăpadă, sub un cer albastru închis, pe care începeau deja să scânteieze primele stele ale nopţii. De o parte şi de alta a drumului îngust se înşirau căsuţe cu decoraţiuni de Crăciun la ferestre. Câţiva metri mai departe, câteva felinare licărinde le arătau că se află în centrul satului. - Toată zăpada asta! şopti Hermione de sub pelerină. De ce nu ne-am gândit la zăpadă? După toate prevederile pe care le-am luat, o să lăsăm urme de paşi! Trebuie să facem cumva să le ştergem - ia-o tu înainte, mă ocup eu. Harry nu voia să intre în sat ca şi cum ar fi fost costumaţi într-un cal, încercând să rămână ascunşi şi acoperindu-şi în acelaşi timp urmele cu ajutorul magiei. - Hai să ne dăm jos Pelerina, spuse Harry, dar imediat ce îi văzu chipul înspăimântat, adăugă: ah, fii serioasă, doar nu arătăm ca în realitate şi nici nu e nimeni în jur. Puse pelerina sub haină şi îşi continuară drumul ceva mai lejer; mergeau şi în cale le apăreau alte şi alte căsuţe, în vreme ce aerul rece se simţea tot mai înţepător. Oricare dintre căsuţele pe lângă care treceau ar fi putut fi cea în care trăiseră James şi Lily sau cea în care trăia acum Bathilda. Harry se uita cu interes la uşile de la intrare, la acoperişurile acoperite cu zăpadă şi la verande şi nu era sigur dacă şi le amintea sau nu, deşi raţiunea îi şoptea că aşa ceva era imposibil, de vreme ce abia împlinise un an când plecase de acolo pentru totdeauna. Nu era sigur nici măcar că va vedea casa - nu ştia ce se întâmpla atunci când cei asupra cărora era aruncată Vraja Fidelius mureau. Apoi, străduţa pe care mergeau coti la stânga şi în faţa ochilor li se ivi micul scuar din inima satului. În mijlocul piaţetei era un fel de monument ridicat în memoria victimelor de război, înconjurat cu luminiţe colorate şi ascuns pe jumătate după un brad de Crăciun, bătut de vânt. Erau mai multe magazine, o poştă, un bar şi o bisericuţă ale cărei vitralii străluceau ca nişte nestemate, din partea opusă a pieţei. Zăpada de aici era bătătorită: tare şi alunecoasă în locurile pe unde trecuseră oamenii toată ziua. Sătenii mergeau încolo şi încoace prin faţa lor, iar siluetele le erau luminate pentru câteva clipe de felinare. Din bar se auziră crâmpeie de râsete şi muzică pop când se deschise uşa, apoi începură colindele în bisericuţă. - Harry, cred că este Ajunul Crăciunului! spuse Hermione. -Da? Nu mai ştiau ce zi era, nu mai văzuseră un ziar de săptămâni întregi. - Sunt sigură că aşa este, întări Hermione, cu ochii ţintă la biserică. Acolo... acolo trebuie să fie, nu? Mama şi tatăl tău... Se vede un cimitir în spatele bisericii. Harry simţi nişte fiori care nu semănau a emoţie, ci mai degrabă a frică. Acum, că era atât de aproape, se întreba dacă voia totuşi să vadă. Poate că Hermione ştia ce simţea, pentru că îl luă de mână şi îl conduse pentru prima dată, trăgându-l după ea. Totuşi, la jumătatea pieţei se opri brusc. - Harry, uite! Arăta spre monumentul în memoria victimelor de război, care, imediat ce trecuseră pe lângă el, se transformase. In locul obeliscului acoperit de nume apăruse o statuie reprezentând trei oameni: un bărbat cu părul ciufulit şi purtând ochelari, o femeie cu părul lung şi chipul binevoitor, cu trăsături frumoase, şi un băieţel care stătea în braţele mamei sale. Zăpada li se aşternuse pe capete, lăsând impresia unor pălăriuţe albe şi pufoase. Harry se apropie, privind în sus, spre feţele părinţilor săi. Nu îşi imaginase niciodată că avea să fie o statuie... era foarte ciudat să se vadă cioplit în piatră, un copilaş fericit, fără cicatrice pe frunte... - Hai, spuse Harry, după ce se uită îndeajuns, aşa că se îndreptară din nou spre biserică. În timp ce traversau strada, mai aruncă o privire peste umăr - statuia se transformase la loc în monument. Cu cât se apropiau de biserică, cu atât se auzeau mai limpede colindele. Îi aminteau atât de tare de Hogwarts, încât lui Harry i se puse un nod în gât; îşi aminti deodată de Peeves, care zbiera colinde presărate cu măscări, din interiorul armurilor, de cei doisprezece brazi de Crăciun din Marea Sală, de Dumbledore, care purta o bonetă pe care-o câştiga- se, de Ron, care avea un pulover tricotat de mână... La intrarea în cimitir era o portiţă joasă. Hermione o deschise, încercând să nu facă zgomot, şi se strecurară prin ea. Pe cărarea alunecoasă care ducea spre uşa bisericii zăpada era neatinsă, într-un strat gros. Rămânând în umbra ferestrelor luminoase, dădură un înconjur bisericii, lăsând urme adânci în zăpadă. În spatele bisericii, rânduri-rânduri de pietre funerare ninse se iveau ca dintr-o plapumă albăstrie, presărată cu luminiţe roşii, aurii şi verzi, în locurile unde se reflectau luminile vitraliilor în zăpadă. Ţinându-şi bagheta strâns în buzunarul de la haină, Harry se îndreptă spre cel mai apropiat mormânt. - Uite, e un Abbott, ar putea fi o rudă îndepărtată a Hannei! - Vorbeşte mai încet, îl rugă Hermione. Înaintară şi mai mult, croind urme adânci în zăpada din urma lor, în timp ce se aplecau să citească ce scria pe pietrele vechi de mormânt şi cercetau din când în când întunericul din jur, pentru a se asigura că nu mai era nimeni. - Harry, aici! Hermione era cu două rânduri mai încolo, aşa că Harry se văzu
- Sunt?
- Nu, dar uite! Îi indică o piatră întunecată. Harry se aplecă şi văzu, pe granitul îngheţat şi cu urme de muşchi, cuvintele: Kendra Dumbledore, iar sub data naşterii şi a morţii ei - şi fiica ei Ariana. De asemenea, era şi un citat: Acolo unde îţi este comoara, îţi va fi şi inima. Deci Rita Skeeter şi Muriel chiar nimeriseră câteva lucruri. Familia
Era mai greu să vadă mormintele, decât să audă vorbindu-se despre ele. Harry nu putu să nu se gândească la faptul că el şi Dumbledore aveau amândoi rădăcini adânci în acest cimitir şi că Dumbledore ar fi trebuit să îi spună lucrul respectiv; însă el nu se simţise în niciun fel dator să împărtăşească această legătură. Ar fi putut să viziteze împreună cărările pe care el păşea acum; pentru o clipă, Harry păru să viseze cu ochii deschişi şi începu să-şi imagineze cum ar fi fost să vină acolo cu Dumbledore, cât de mult i-ar fi legat acest lucru şi ce ar fi însemnat pentru el. Dar se părea că pentru Dumbledore, faptul că familiile lor zăceau alături în acelaşi cimitir fusese o coincidenţă lipsită de importanţă, irelevantă probabil pentru misiunea pe care voia să o îndeplinească Harry. Hermione îl privea pe Harry, care se bucura că avea chipul ascuns în penumbră. Reciti cuvintele de pe piatra funerară. Acolo unde îţi este comoara, îţi va fi şi inima. Nu înţelegea ce însemnau. Cu siguranţă că fuseseră alese de către Dumbledore, dat fiind că era cel mai în vârstă membru al familiei după ce murise mama sa. - Eşti sigur că nu a vorbit niciodată despre... începu Hermione. - Nu, spuse Harry scurt, apoi adăugă: hai să mai căutăm. Se întoarse cu spatele, dorindu-şi să nu fi văzut piatra; nu voia ca nerăbdarea şi emoţia să îi fie umbrite de resentimente. - Aici! strigă din nou Hermione, câteva clipe mai târziu. Ah, nu, iartă-mă! Mi s-a părut că e scris Potter. Freca o piatră de mormânt acoperită cu muşchi, căzută în mină, iar pe chipul ei se putea citi o oarecare încruntare. - Harry, întoarce-te puţin. Nu voia să se abată din nou din drum, aşa că se întoarse cam
- Uite-te la asta! Mormântul era deosebit de vechi, purtând urmele trecerii timpului, astfel încât Harry abia dacă reuşi să descifreze ce era gravat acolo, deşi sub numele aproape ilizibil părea să fie un semn triunghiular. - Da... s-ar putea... Hermione aprinse bagheta şi o îndreptă spre numele de pe piatră. - Scrie Ig-Ignotus, cred... - Eu mă duc să-mi caut în continuare părinţii, bine? îi spuse
Porni încă o dată la drum, lăsând-o pe vine lângă mormântul cel vechi. Din când în când, recunoştea nume de familie, precum Abbott, pe care le întâlnise la Hogwarts. Câteodată, apăreau mai multe generaţii ale aceleiaşi familii vrăjitoreşti. Harry îşi putea da seama după date că numele dispăruseră sau membrii din prezent se mutaseră din Peştera lui Godric. Înainta din ce în ce mai mult printre morminte şi, de fiecare dată când ajungea în faţa unuia nou, simţea un fel de fior de nelinişte şi nerăbdare. Întunericul şi tăcerea deveniseră parcă dintr-odată mult mai adânci. Harry se uită în jur îngrijorat, gândindu-se la Dementori, apoi îşi dădu seama că nu se mai cântau colinde, că zumzetul şi freamătul oamenilor din biserică se auzea din ce în ce mai slab, pe măsură ce ei se întorceau în piaţetă. în biserică, cineva tocmai stinsese luminile. Apoi, din întuneric, vocea Hermionei se auzi pentru a treia oară, pătrunzătoare şi limpede, la numai câţiva metri depărtare. - Harry, sunt aici... chiar aici. Îşi dădu seama din tonul vocii ei că, de data aceasta, era vorba despre părinţii lui. Se apropie încet, în timp ce o greutate îi apăsa pe piept; era aceeaşi senzaţie pe care o avusese când murise Dumbledore, o durere pe care o resimţea fizic în inimă şi în plămâni. Piatra funerară se afla la doar două rânduri în spatele celei a Kendrei şi Arianei. Era din marmură albă, la fel ca şi mormântul lui Dumbledore, astfel că era uşor de citit ce scria pe el. Aproape că strălucea în întunericul dimprejur. Harry nu trebui să îngenuncheze şi nici să se apropie foarte mult, pentru a desluşi cuvintele gravate pe ea.
Harry citi cuvintele încet, ca şi când ar fi avut o singură şansă să le înţeleagă semnificaţia, iar pe ultimele le citi cu voce tare. - „ Ultimul duşman care va fi biruit este moartea"... Îi trecu prin minte un gând groaznic şi, odată cu el, îl cuprinse
- Nu se referă la învingerea morţii aşa cum o înţeleg Devoratorii Morţii, Harry, spuse Hermione cu blândeţe. Se referă la... ştii tu... viaţa de dincolo de moarte. Dar ei nu erau în viaţă, se gândi Harry. Muriseră. Nişte cuvinte lipsite de conţinut nu puteau ascunde faptul că rămăşiţele descompuse ale părinţilor săi zăceau sub zăpadă şi piatră, fără să ştie nimic, fără să simtă nimic. Lacrimile îi dădură înainte ca el să mai poată face ceva, la început fierbinţi şi apoi îngheţându-i pe obraji. La ce bun să şi le mai şteargă, la ce bun să se prefacă? Le lăsă aşa, să curgă în voie, în timp ce el strângea neputincios din buze, uitându-se în jos, la zăpada aşternută, care ascundea locul în care se odihneau Lily şi James. Nu mai rămăseseră acum probabil din ei decât nişte oase sau praf; nu ştiau şi nu le păsa că fiul lor, care scăpase cu viaţă, era acum atât de aproape, că inima lui încă mai bătea şi că el trăia datorită sacrificiului lor şi că aproape îşi dorea, atunci şi acolo, să fi dormit şi el sub troiene, împreună cu ei. Hermione îl luă iarăşi de mână şi îl ţinu strâns. Nu putea să se uite la ea, dar o strânse şi el, trăgând aer adânc în piept, încercând să se liniştească şi să recapete controlul asupra situaţiei. Ar fi trebuit să le aducă ceva; nu se gândise la asta şi toate plantele din cimitir erau desfrunzite şi îngheţate. Însă Hermione îşi ridică bagheta, o roti prin aer în cerc şi o cunună de trandafiri de Crăciun înflori exact în faţa lor. Harry o prinse şi o aşeză pe mormântul părinţilor lui. În clipa în care se ridică, îşi dori să plece; simţea că nu mai putea
— Capitolul 17 — Secretul Bathildei - Harry, opreşte-te! - Ce s-a întâmplat? Tocmai ajunseseră la mormântul unui Abbott. - E ceva acolo. Ne urmăreşte cineva. Sunt sigură. Acolo, după tufişurile acelea. Rămaseră nemişcaţi, ţinându-se strâns şi privind atent înspre marginea întunecată a cimitirului. Harry nu văzu nimic. - Eşti sigură? - Am văzut ceva mişcându-se, pot să jur că am văzut...
care mânuia bagheta. - Arătăm ca nişte încuiaţi, sublinie Harry. - Nişte încuiaţi care tocmai au pus flori la mormântul părinţilor tăi! Harry, sunt sigură că e ceva acolo! Harry se gândi la O istorie a magiei - se spunea acolo că cimitirul era bântuit. Dacă era aşa? Imediat auzi un foşnet şi văzu o porţiune de zăpadă deranjată în tufişul spre care arătase Hermione. Fantomele nu pot împrăştia zăpada. - E o pisică, spuse Harry după câteva secunde, sau o pasăre. Dacă ar fi fost un Devorator al Morţii, ne-ar fi omorât deja. Dar hai să plecăm şi să ne punem la loc pelerina. Ieşiră din cimitir, aruncând priviri pe furiş înapoi. Harry, care nu se simţea chiar atât de optimist pe cât se prefăcuse a fi atunci când o liniştise pe Hermione, fu cuprins de bucurie când ajunseră la portiţă şi mai apoi pe trotuarul alunecos. îşi traseră din nou peste ei Pelerina Invizibilă. Barul era şi mai plin decât înainte: dinăuntru se auzeau mai multe glasuri care cântau colindul pe care îl ascultaseră în apropierea bisericii. Pentru o clipă, Harry se gândi să sugereze să se ascundă în bar, dar, înainte să spună el vreun cuvânt, Hermione şopti: - Hai să mergem pe aici - şi îl trase de-a lungul străzii întunecate, pe unde se ieşea din sat, în direcţia opusă celei din care veniseră. Harry distinse locul unde se terminau casele şi strada dădea din nou în câmp deschis. Merseră cât de repede avură curaj, trecând pe lângă alte ferestre în care străluceau luminiţe multicolore, cu siluetele brazilor de Crăciun tronând maiestuoase pe după draperii. - Cum o să găsim casa Bathildei? întrebă Hermione, care tremura un pic şi se tot uita peste umăr. Harry? Ce zici? Harry... Îl trase de mână, dar Harry nu era atent la ea. Se uita spre masa întunecată din capătul şirului de case. O clipă mai târziu, grăbi pasul, trăgând-o pe Hermione după el, care alunecă puţin pe gheaţă. - Harry... -Uite... uite, Hermione... -Nu... vai! O văzu; Vraja Fidelius trebuia să fi murit odată cu James şi cu Lily. Gardul viu se sălbăticise pe parcursul celor şaisprezece ani care trecuseră de când Hagrid îl luase pe Harry dintre dărâmăturile răspândite prin iarba înaltă, care ajungea până la talie. Cea mai mare Yüklə 2,21 Mb. Dostları ilə paylaş:
|