Harry Potter şi Talismanele Morţii

parte din căsuţă rămăsese în picioare, deşi era acoperită în întregime de iederă întunecată şi zăpadă, însă partea dreaptă a etajului fusese distrusă. Harry era sigur că acolo dăduse greş blestemul. El şi Hermione stăteau în faţa porţii, uitându-se în sus, la ruina a ceea ce
trebuia să fi fost cândva o căsuţă ca şi cele din juml ei.

- Oare de ce n-a mai reconstruit-o nimeni până acum? şopti

Hermione.

- Probabil nu poate fi reconstruită, răspunse Harry. O fi oare ca

rănile provocate de Magia Neagră, când nu poţi repara răul făcut?

Îşi strecură o mână de sub pelerină şi atinse poarta acoperită de

zăpadă şi mâncată de rugină, fără să vrea să o deschidă, de fapt, ci
doar să simtă o părticică din casă.

- Doar nu vrei să intri acolo... Pare foarte şubredă, s-ar putea...

Vai, Harry, uite!

Faptul că atinse poarta păru să aibă un efect neaşteptat. Un semn apămse din pământ în faţa lor, ieşind dintre ciulinii şi buruienile încâlcite, ca o floare ciudată, care creştea foarte repede; pe

lemnul acestuia erau înscrise, cu litere aurii, cuvintele:

În locul acesta, în noaptea de 31 octombrie 1981,

au încetat din viaţă Lily şi James Potter.
Fiul lor, Harry, este în continuare singurul vrăjitor
care a supravieţuit blestemului fatal. Casa aceasta,
care nu poate fi văzută de Încuiaţi, a fost lăsată în ruină,
ca un monument în amintirea soţilor Potter şi ca
mărturie a violenţei care a destrămat această familie.

Peste tot în jurul acelor cuvinte scrise îngrijit erau multe mâzgălituri ale vrăjitorilor şi vrăjitoarelor care veniseră să vadă locul unde scăpase Băiatul care Supravieţuise. Unii doar se semnaseră cu Cerneală Veşnică, alţii îşi scrijeliseră iniţialele în lemn, în timp ce alţii lăsaseră mesaje. Cele mai recente dintre ele, care străluceau peste straturile magice de grafitti de pe parcursul a şaisprezece ani, aveau cam acelaşi conţinut: „Succes, Harry, oriunde ai fi", „Harry, dacă citeşti asta, să ştii că suntem cu toţii alături de tine!", „Trăiască Harry Potter!".

- Nu ar fi trebuit să scrie pe semn! spuse Hermione indignată.
Dar Harry îi zâmbi larg.

- E extraordinar. Mă bucur că au scris pe el. Mă...

Se întrerupse. O siluetă înfofolită venea şchiopătând spre ei,
prefigurându-se pe fundalul luminilor puternice din depărtare, din
scuar. Harry avu senzaţia că era o femeie, deşi era foarte greu de spus. Se mişca încet, de teamă probabil să nu alunece pe zăpadă. Era cocoşată, îndesată şi îşi târşâia picioarele, toate acestea fiind semne
ale vârstei înaintate. O priveau, în linişte, cum venea tot mai aproape. Harry aştepta să vadă dacă avea să intre într-una dintre căsuţele pe lângă care trecea, dar ştia, instinctiv, că nu avea să o facă. Până la urmă, se opri la câţiva metri de ei şi rămase acolo, în mijlocul drumului îngheţat, cu faţa spre ei.

Nu era nevoie ca Hermione să îl ciupească de braţ. Era aproape

imposibil ca acea femeie să fi fost încuiată: stătea acolo, uitându-se
la casa care ar fi trebuit să fie complet invizibilă pentru ea, dacă nu
ar fi fost vrăjitoare. Chiar presupunând că era vrăjitoare, era foarte
bizar că ieşise într-o noapte atât de friguroasă doar pentru a privi
nişte ruine străvechi. După toate regulile magiei normale, nu ar fi

trebuit să îi poată vedea pe Hermione şi pe el. Cu toate acestea,

Harry avea sentimentul ciudat că ea ştia că se aflau acolo şi că ştia
şi cine erau. Exact când ajunse la această concluzie îngrijorătoare,
femeia ridică o mână înmănuşată şi le făcu semn să se apropie.

Sub pelerină, Hermione veni mai aproape de Harry, strângându-l de braţ.

- De unde ştie?

Harry clătină din cap. Femeia le făcu semn din nou, şi mai clar

de data aceasta. Lui Harry îi trecură prin minte mai multe motive
pentru care nu ar fi trebuit să răspundă chemării ei, iar suspiciunile
legate de identitatea ei creşteau din ce în ce mai tare, pe măsură ce
ei continuau să se privească în mijlocul străzii pustii.

Oare era posibil să îi fi aşteptat toate lunile acestea? Oare Dumbledore îi spusese să aştepte, pentru că Harry avea să vină până la urmă? Oare nu ea fusese cea care se strecurase printre umbrele din cimitir, urmărindu-i până acolo? Până şi faptul că îi putea simţi sugera un fel de putere dumbledoriană, pe care nu o mai întâlnise niciodată.

Până la urmă, Harry vorbi, făcând-o pe Hermione să tresară şi
aproape să-şi piardă răsuflarea.

- Sunteţi Bathilda?

Silueta înfofolită încuviinţă din cap şi le făcu iarăşi semn.

Sub pelerină, Harry şi Hermione se uitară unul la celălalt. Harry ridică din sprâncene, iar Hermione încuviinţă uşor din cap, cuprinsă de nelinişte. Se apropiară de femeie şi aceasta se întoarse imediat,

şchiopătând înapoi pe unde venise. Îi conduse pe lângă mai multe
case, apoi se opri în faţa unei porţi. O urmară de-a lungul unei cărări
dintr-o grădină, aproape la fel de neîngrijită ca cea de unde veniseră.
Scoase cheia de la uşa de la intrare şi încercă să nimerească broasca,
apoi o deschise şi se dădu la o parte, pentru a le face loc să treacă.

Mirosea urât sau poate că nu ea era de vină, ci casa: când trecură

pe lângă ea, Harry strâmbă din nas şi imediat îşi dădură jos pelerina.
Acum, că stătea lângă ea, îşi dădu seama cât era de mică, cocoşată
de bătrâneţe, abia dacă îi ajungea până la piept. Aceasta închise uşa
după ei, cu nişte degete albăstrui şi marmorate, pe fundalul vopselei
care se cojea, apoi se întoarse şi se holbă la chipul lui Harry. Avea

ochii acoperiţi de cataractă şi adânciţi în pliuri de piele străvezie,

toată faţa presărată cu vinişoare sparte şi pete de la ficat. Harry se
întrebă dacă chiar putea să îl vadă; chiar şi aşa, cel pe care îl vedea
era încuiatul cu început de chelie a cărui identitate o furase.

Duhoarea bătrâneţii, a prafului, a hainelor murdare şi a mâncării

stătute deveni şi mai pregnantă când îşi dădu jos şalul negru, ros de
molii, din jurul capului cu păr alb rar, prin care se puteau ghici limpede oasele craniului.

- Bathilda? repetă Harry.

Aceasta încuviinţă din nou din cap. Harry deveni conştient că avea medalionul la gât; ceea ce era în interiorul lui, ticăind sau palpitând câteodată, se trezise. Simţea cum pulsa prin aurul rece.
Oare ştia, simţea, că obiectul care avea să îl distrugă era aproape?

Bathilda trecu târşâindu-şi picioarele pe lângă ei, dând-o pe Hermione la o parte de parcă nici nu ar fi văzut-o, şi dispăru în ceea ce părea să fie sufrageria.

- Harry, nu sunt sigură de ce se întâmplă, şopti Hermione.

- Uite cât e de mică, cred că am putea s-o imobilizăm, dacă am vrea, zise Harry. Fii atentă, trebuia să-ţi fi spus, ştiam că nu e în toate minţile. Muriel a spus că s-a ţicnit de tot.

- Vino! strigă Bathilda din camera cealaltă.
Hermione tresări şi îl strânse de mână pe Harry.

- E în ordine, o linişti Harry şi o conduse spre sufragerie.

Bathilda păşea prin cameră cu un mers clătinat şi, cu toate că aprindea lumânări, era în continuare foarte întuneric, pe lângă faptul că era şi foarte murdar. Un strat gros de praf le scârţâia sub picioare şi Harry simţi, amestecat cu mirosul umed de mucegai, ceva şi mai neplăcut, un miros de carne putrezită. Se întrebă când verificase cineva ultima oară dacă Bathilda putea să mai aibă grijă de casă. Părea să fi uitat că era în stare să facă vrăji, pentru că aprinse lumânările cu stângăcie, cu mâna; mâneca din dantelă îi atârna într-un mod neglijent, gata să ia foc în orice clipă.

- Lăsaţi-mă pe mine să le aprind, se oferi Harry şi îi luă chibriturile din mână.

Bathilda îl privi cum aprinse restul capetelor de lumânări de pe
farfurioarele împrăştiate prin cameră, aşezate într-un echilibru instabil deasupra unor teancuri de cărţi şi măsuţe pline cu ceşti ciobite şi mucegăite.

Ultima suprafaţă pe care Harry zări o lumânare era o comodă cu

sertare, pe care se odihneau mai multe fotografii. Când o aprinse,
llacăra se reflectă în geamurile prăfuite şi în ramele argintii ale fotografiilor. Văzu câteva mişcări timide. In timp ce Bathilda bâjbâia
după nişte lemne pentru foc, Harry murmură: „Tergeo". Praful se
şterse ca prin minune de pe poze şi imediat văzu că lipseau vreo şase
din ramele mai mari şi mai bogat decorate. Se întrebă dacă le scosese Bathilda sau altcineva. Apoi, atenţia îi fu atrasă de o fotografie din rândul din spate al colecţiei, pe care o înşfacă repede. Din rama de argint, lui Harry îi zâmbea galeş hoţul cu chip vesel şi păr auriu, tânărul care se cocoţase pe pervazul lui Gregorovitch. Harry îşi aminti imediat unde îl mai văzuse înainte: în Viaţa şi minciunile lui Albus Dumbledore, la braţ cu Dumbledore, în adolescenţă, şi acolo trebuia să fi fost toate pozele lipsă - în cartea Ritei.

- Doamnă Bagshot? spuse el, cu vocea un pic tremurândă. Cine

este aici?

Bathilda stătea în mijlocul camerei, urmărind-o pe Hermione

cum aprinde focul în locul ei.

- Doamnă Bagshot? repetă Harry şi înainta, cu poza în mână, în

timp ce primele flăcări se treziseră la viaţă în mijlocul şemineului.

Când îl auzi, Bathilda îşi ridică privirea şi Horcruxul palpită şi

mai tare pe pieptul lui.

- Cine este în poză? o întrebă Harry, ridicând fotografia.

Bathilda se uită solemnă la poză, apoi la Harry.

- Ştiţi cine este? repetă el, vorbind mult mai rar şi mai tare decât

de obicei. Băiatul acesta... îl cunoaşteţi? Cum îl cheamă?

Bathilda părea confuză. Harry se simţi cuprins de frustrare. Cum

reuşise Rita să pătrundă în amintirile Bathildei?

- Cine este omul acesta? repetă el răspicat.

- Harry, ce faci? întrebă Hermione.

- Poza asta, Hermione, el este hoţul, hoţul care a furat ceva de la Gregorovitch! Te rog! se întoarse iar către Bathilda. Cine este omul acesta?

Dar Bathilda se holbă pur şi simplu la el.

- De ce ne-aţi cerut să venim cu dumneavoastră, doamnă Bagshot? întrebă Hermione, ridicând şi ea vocea. Voiaţi să ne daţi ceva?

Fără să dea niciun semn că ar fi auzit-o pe Hermione, Bathilda
se apropie de Harry, târşâindu-şi picioarele. Făcu semn cu capul şi
se uită înapoi, spre hol.

- Vreţi să plecăm? întrebă el.

Bathilda repetă gestul, arătând de data aceasta mai întâi spre el,
apoi spre ea şi în cele din urmă spre tavan.

- Am înţeles... Hermione, cred că vrea să mă duc sus cu ea.

- Bine, zise Hermione, hai să mergem.

Dar când Hermione făcu o mişcare, Bathilda clătină din cap cu

o forţă surprinzătoare, arătând încă o dată spre Harry şi apoi spre ea.

- Vrea să mă duc doar eu cu ea.

- De ce? întrebă Hermione şi vocea ei pătrunzătoare şi clară
răsună în camera luminată de lumânări.

La auzul zgomotului, bătrâna clătină uşor din cap.

- Poate că Dumbledore i-a spus să îmi dea sabia doar mie?

- Chiar crezi că ştie cine eşti?

- Da, spuse Harry, uitându-se în ochii împăienjeniţi fixaţi
asupra lui, cred că ştie.

- Bine, atunci, dar grăbeşte-te, Harry.

- Luaţi-o dumneavoastră înainte, îi spuse Harry Bathildei.
Aceasta păru să înţeleagă, pentru că îl ocoli iarăşi şi se duse spre

uşă. Harry se uită înapoi la Hermione şi îi zâmbi liniştitor, dar nu

era sigur că îl văzuse, fiindcă se cuprinsese cu mâinile şi stătea aşa,
înconjurată de mizerie şi de lumina lumânărilor, uitându-se cu
interes la bibliotecă. Când ieşi din cameră, Harry îşi strecură poza
în ramă argintie a hoţului necunoscut sub haină, fără a fi observat
de Hermione sau Bathilda.

Scara era abruptă şi îngustă: Harry aproape că fu tentat să-şi

sprijine mâinile de fundul îndesat al Bathildei, pentru a se asigura
că nu avea să cadă pe spate peste el, ceea ce părea foarte probabil.
Bathilda urcă până la etaj, răsuflând din greu, făcu imediat la dreapta şi îl conduse într-un dormitor cu tavanul jos. Era întuneric beznă şi mirosea oribil: Harry tocmai zărise o oală de noapte sub pat, când
Bathilda închise uşa şi totul se cufundă într-un întuneric adânc.

- Lumos, spuse Harry şi îşi aprinse bagheta.

Tresări. In cele câteva secunde în care stătuseră în întuneric,
Bathilda se apropiase de el fără ca Harry s-o audă.

- Eşti Potter? şopti ea.

- Da, eu sunt.

Bathilda încuviinţă încet din cap, în mod solemn. Harry simţi Horcruxul palpitând cu iuţeală, chiar mai repede decât inima lui;

era o senzaţie neplăcută, tulburătoare.

- Aveţi ceva să-mi daţi? întrebă Harry, dar Bathilda părea să fie

atentă la vârful baghetei lui Harry. Aveţi ceva să-mi daţi? repetă el.

Atunci, ea închise ochii şi se întâmplară mai multe lucruri în acelaşi timp: cicatricea lui Harry zvâcni de durere, Horcruxul începu să palpite atât de tare, încât partea din faţă a puloverului lui se mişcă, iar camera întunecată şi rău mirositoare dispăru pentru câteva momente. Simţi un val de bucurie şi vorbi cu un glas strident şi rece: Reţine-l!

Harry se clătină; pereţii camerei întunecate şi urât mirositoare
păreau să se prăbuşească din nou peste el. Nu ştia ce se întâmplase.

- Aveţi ceva să-mi daţi? întrebă pentru a treia oară, mult mai tare.

- Aici, şopti ea, arătând spre colţul camerei. Harry îşi ridică bagheta şi văzu conturul unei măsuţe de toaletă aglomerate, sub fereastra cu draperii.

De data aceasta, nu îl conduse. Harry se strecură prin locul strâmt

rămas liber între ea şi patul nefăcut, cu bagheta ridicată. Nu voia să
o piardă din ochi.

- Ce este? întrebă el când ajunse la măsuţa de toaletă, pe care

zăcea un morman imens, care arăta şi mirosea a rufe murdare.

- Acolo, spuse ea, arătând spre morman.

Şi, în clipa în care Harry îşi întoarse privirea, cercetând dacă în
talmeş-balmeşul din faţa lui nu era vreun mâner de sabie sau vreun
rubin, Bathilda făcu o mişcare ciudată. Harry o văzu cu coada
ochiului; panica îl făcu să se întoarcă şi groaza îl pironi când văzu
corpul bătrânei prăbuşindu-se şi un şarpe uriaş târându-se din locul
în care fusese mai înainte gâtul. Şarpele atacă şi Harry ridică bagheta. Forţa cu care îl muşcă de antebraţ îl făcu să-şi arunce bagheta înspre tavan; lumina ei se învârti ameţitor prin cameră şi se stinse. Apoi, o lovitură puternică cu coada în stomac îi tăie răsuflarea; căzu pe spate, peste măsuţa de toaletă, peste mormanul de haine murdare. Se rostogoli într-o parte, abia reuşind să evite coada şarpelui, care lovi măsuţa pe care fusese el cu o secundă în urmă. Fragmente din suprafaţa de sticlă se împrăştiară peste el în momentul în care căzu la podea. O auzi pe Hermione strigând de jos: „Harry?"

Nu reuşi să inspire destul de adânc pentru a-i răspunde. Se simţi

strivit de o masă netedă şi grea, care se încolăci în jurul lui,
puternică şi viguroasă.

- Nu! spuse el cu respiraţia tăiată, pironit la podea.

- Ba da, şopti vocea. Ba da... să te reţin. ..să te reţin...

- Accio... Accio Baghetă...

Dar nu se întâmplă nimic şi avea nevoie ca mâinile să-i fie libere
ca să dea şarpele jos de pe el, în timp ce acesta i se încolăcea în jurul
toracelui, sufocându-l, apăsându-i cu putere pe piept Horcruxul, un cerc îngheţat pulsând de viaţă, la câţiva centimetri de bătăile neregulate ale propriei lui inimi; creierul i se umplea cu o lumină
rece şi albă, i se goli de gânduri şi îi înăbuşi răsuflarea, în vreme ce
în depărtare se auzeau nişte paşi şi totul dispărea încetul cu încetul,
înghiţit de negură...

O inimă metalică zvâcnea în afara pieptului lui, şi acum el zbura,

zbura triumfător, fără să aibă nevoie de mături sau de Thestrali...

Se trezi brusc în întuneric, înconjurat de mirosul acru; Nagini îi

dăduse drumul. Reuşi să se ridice şi văzu silueta şarpelui la lumina
baghetei. Monstrul atacă şi Hermione se dădu într-o parte, scoţând
în acelaşi timp un ţipăt prelung. Blestemul ei dădu greş şi lovi
fereastra acoperită de draperii, spulberând-o. Camera se umplu de
un aer rece ca gheaţa, în timp ce Harry se mai lăsă o dată în jos,
pentru a se feri de o nouă ploaie de cioburi, iar piciorul îi alunecă
pe un fel de creion - bagheta lui.

Se aplecă şi o înşfacă, dar acum şarpele părea să fie în toate colţurile camerei, lovind furios din coadă. Nu o văzu pe Hermione nicăieri şi, pentru o clipă, Harry se gândi la ce era mai rău, dar imediat se auzi o bufnitură puternică, însoţită de o străfulgerare de lumină roşie, şi şarpele zbură în aer, lovindu-l cu putere pe Harry peste faţă, în încolăcirile lui hidoase spre tavan. Harry îşi ridică bagheta, dar

exact în momentul acela, cicatricea începu să-l doară îngrozitor,
mai tare decât îşi amintea să-l fi durut vreodată în ani de zile.
-Vine! Hermione, vine!

Harry scoase un ţipăt şi şarpele se prăbuşi, cu un şuierat prelung.

Totul era un haos - animalul spulberase rafturile de pe pereţi şi cioburile de porţelan zburau acum în toate părţile, în timp ce Harry făcu o săritură peste pat şi înşfacă silueta întunecată pe care o recunoscuse ca fiind a Hermionei. Ea ţipă de durere când o trase înapoi peste pat. Şarpele se năpusti încă o dată, dar Harry ştia că mai rău decât faptul că monstrul venea sau că ajunsese poate deja la poartă era că ţeasta lui avea să explodeze dintr-o clipă în alta, din cauza îngrozi-
toarei cicatrice. Şarpele se năpusti cu furie, în timp ce Harry făcu o
săritură chiar din fugă, trăgând-o pe Hermione după el. Când îi
atacă, Hermione strigă „Confrigo!" şi vraja ei zbură în jurul camerei,
pulverizând oglinda de la şifonier şi ricoşând înapoi spre ei, ţâşnind
din podea până în tavan. Harry simţi fierbinţeala vrăjii cum îi arde
dosul palmei. Un ciob de sticlă îl tăie pe obraz în timp ce, trăgând-o
pe Hermione după el, sări din pat pe măsuţa de toaletă distrusă şi
apoi direct afară, pe fereastră, în noapte. Şi tot ce rămânea în urma
lor, pe măsură ce se prăbuşeau în gol, ca într-un vârtej, era doar
ţipătul Hermionei...

Apoi, durerea din jurul cicatricei deveni insuportabilă... şi era

Cap-de-Mort... şi traversa în fugă dormitorul rău mirositor, ţinându-se cu mâinile lungi şi albe de pervazul ferestrei, în timp ce-i privea pe bărbatul cu început de chelie şi pe femeia micuţă, care se învârtiră şi Dispărură... apoi auzi un urlet de furie, un urlet care se amestecase cu cel al fetei, revărsându-şi ecoul peste grădinile întunecate şi peste clopotele care vesteau Crăciunul...

Ţipătul lui deveni ţipătul lui Harry, durerea lui - cea a lui

Harry... pentru că se petrecea aici, unde se întâmplase şi înainte...
atât de aproape de casa în care era gata-gata să afle ce însemna să
mori... să mori... durerea era atât de îngrozitoare... fusese sfâşiat de
trup... Dar dacă nu mai avea trup, de ce îl durea atât de tare capul?
Dacă era mort, cum putea să simtă atât de acut - oare durerea nu
înceta odată cu moartea, nu dispărea?

Noaptea era umedă şi vântul bătea, iar doi copii îmbrăcaţi în dovleci traversau în mers legănat piaţeta, trecând pe lângă vitrinele magazinelor pline cu păianjeni din hârtie şi multe alte prostioare de

încuiaţi, ale unei lumi în care ei nu credeau... Plutea, fiind animat ca de obicei în astfel de ocazii de un scop - se simţea puternic, îndreptăţit... Nu simţea furie... aceasta era pentru suflete mai slabe decât el; dar triumf, da... Aşteptase acest lucru, îl sperase din adâncul sufletului...

- Reuşit costum, domnule!

Văzu cum zâmbetul băieţelului îi pieri când veni destul de aproape cât să se uite sub gluga pelerinei; pe chipul său pictat se citi frica. Apoi, copilul se întoarse şi fugi. Atinse mânerul baghetei în interiorul robei... o singură mişcare şi copilul nu avea să mai ajungă niciodată la mama sa... dar nu era cazul, chiar nu era cazul...

Mergea de-a lungul unei alte străzi, şi mai întunecate, şi până la urmă văzu destinaţia. Vraja Fidelius fusese îndepărtată, deşi ei nu o ştiau încă... făcu mai puţin zgomot decât frunzele care foşneau pe trotuar, până ce ajunse în dreptul gardului viu întunecat şi privi dincolo de el.

Nu trăseseră draperiile, aşa că îi văzu foarte clar cum stăteau în micuţa sufragerie - bărbatul înalt, cu părul negru şi purtând ochelari, făcea să ţâşnească norişori coloraţi de fum din vârful baghetei, amuzându-l pe băieţelul îmbrăcat într-o pijama albastră. Copilul râdea şi încerca să prindă fumul, să-l înşface în pumnişor. Se deschise o uşă şi intră mama, care spuse nişte cuvinte pe care nu le putu înţelege, iar chipul îi era acoperit de părul lung, roşcat închis. Acum, tatăl îşi luă fiul în braţe şi i-l dădu mamei. Aruncă bagheta pe canapea şi se întinse, căscând.

Poarta scârţâi puţin când o deschise, dar James Potter nu auzi.

Mâna lui albă scoase bagheta de sub pelerină şi o îndreptă spre uşă,
care se izbi de perete.

Trecu pragul, în timp ce James veni în fugă pe hol. Era uşor, prea

uşor, nici măcar nu îşi luase bagheta...

- Lily, ia-l pe Harry şi fugi! E el! Du-te! Fugi! II reţin eu!

Cum să-l reţină, când nici măcar nu avea baghetă! înainte să

arunce blestemul, izbucni în hohote.

- Abracadabra!

Lumina verde se revărsă în holul înghesuit - deasupra căruciorului lipit de perete şi a balustradei care străluci asemenea unui fulger. James Potter căzu ca o marionetă căreia îi fuseseră tăiate sforile. O auzi ţipând de la etaj, încolţită, dar cel puţin nu avea de ce să se teamă atâta timp cât avea să fie raţională. Urcă treptele, ascultând uşor amuzat cum încerca să se baricadeze... nici ea nu avea bagheta la ea... cât de proşti puteau să fie şi cât de încrezători că siguranţa le era în mâinile prietenilor, că armele puteau fi lăsate la o parte chiar şi numai pentru câteva clipe... Forţă uşa, azvârlind la o parte scaunul şi cutiile strânse în grabă în dreptul ei cu o simplă mişcare din baghetă... şi iat-o acolo, cu copilul în braţe. La vederea lui, puse copilul în pătuţul din spatele

ei şi întinse mâinile, ca şi când aceasta ar fi ajutat la ceva, de parcă,
ascunzându-l, spera să fie aleasă în locul lui.

- Nu Harry, nu Harry, te rog, nu Harry!

- Dă-te la o parte, prostuţo... dă-te la o parte, acum!

- Nu pe Harry, te rog, omoară-mă pe mine în locul lui.

- Nu-ţi mai spun şi a doua oară...

- Nu pe Harry! Te rog... ai milă... Nu pe Harry! Nu pe Harry!

Te rog, fac orice...

- Dă-te la o parte... dă-te la o parte, fetiţo!

Ar fi putut să o facă să se dea la o parte din faţa pătuţului, dar
părea mai înţelept să îi lichideze pe toţi.

Străfulgerarea verde lumină camera şi femeia căzu la fel ca şi

soţul său. În tot acest timp, copilul nu scosese niciun scâncet: putea
sta în picioare, ţinându-se strâns de barele pătuţului, şi se uita în
sus, la chipul intrusului, cu un fel de interes amuzat, imaginându-şi
poate că cel care se ascundea sub pelerină era tatăl lui, care făcea
din nou să apară luminiţe jucăuşe, iar mama avea să dea şi ea buzna
pe uşă în orice clipă, râzând în hohote...

Îndreptă bagheta cu mare atenţie spre chipul băiatului. Voia să vadă cum se întâmplă, cum avea să distrugă acest unic pericol inexplicabil. Copilul începu să plângă; văzuse că nu era James. Nu îi plăcea că plângea, nu înghiţise niciodată planşetele celor mici de la orfelinat.

- Abracadabra!

În clipa aceea, se destramă - nu mai era nimic, nimic în afară de

durere şi groază, şi trebuia să se ascundă, nu aici, printre dărâmăturile casei distruse, între care rămăsese prins copilul, cu urletele lui, ci departe... foarte departe...

- Nu, gemu el.

Şarpele se târî pe podeaua murdară, plină de lucruri, şi omorâse
deja băiatul, dar totuşi el era băiatul...
-Nu...

Acum stătea în dreptul ferestrei sparte din casa Bathildei, cufundat în amintirea celui mai mare eşec al său, şi la picioarele sale şarpele uriaş se târa peste cioburi de porţelan şi sticlă. Se uită în jos şi văzu ceva... ceva incredibil...