Harry Potter şi Talismanele Morţii

- Harry! zise Hermione, părând să-i fi citit gândurile. Ascultămă.

Nu-nu este o lectură tocmai plăcută...

- Da, nu pot să spun că e.

- Dar, Harry, nu uita că este scrisă de Rita Skeeter.

- Ai citit şi tu scrisoarea aceea către Grindelwald, nu-i aşa?

- Da, a-aşa este.

Hermione ezita, iar pe chip i se citea supărarea; mâinile îi erau

reci şi tot încerca să şi le încălzească ţinând strâns ceşcuţa cu ceai.

- Cred că asta este partea cea mai neplăcută. Ştiu că Bathilda

credea că erau doar nişte discuţii, dar „Pentru binele majorităţii" a
devenit sloganul lui Grindelwald, justificarea sa pentru toate atrocităţile pe care le-a comis mai târziu. Şi... din scrisoare... reiese că Dumbledore a fost cel care i-a dat ideea. Se spune că motto-ul acesta a fost chiar sculptat deasupra intrării în Nurmengard.

- Ce este Nurmengard?

- Închisoarea pe care a construit-o Grindelwald pentru adversarii săi. El însuşi a ajuns acolo după ce l-a prins Dumbledore.
Oricum, este groaznic gândul că ideile lui Dumbledore l-au ajutat
pe Grindelwald să ajungă la putere. Dar, pe de altă parte, nici măcar
Rita nu poate pretinde că s-au cunoscut pentru mai mult de câteva
luni, într-o vară când erau amândoi extrem de tineri, şi...

- Mă gândeam că o să spui asta, zise Harry.

Nu voia să îşi verse nervii pe ea, dar îi era greu să îşi menţină
vocea calmă.

- Mă gândeam că o să spui că erau tineri. Aveau vârsta pe care o avem noi acum. Şi uită-te la noi, ne riscăm viaţa pentru a lupta împotriva Magiei Negre, iar el plănuia împreună cu noul său prieten cel mai bun cum să ajungă să deţină puterea asupra Încuiaţilor.

Nu credea să-şi mai poată controla furia pentru multă vreme: se
ridică şi făcu vreo câţiva paşi în jur, încercând să se mai calmeze.

- Nu încerc să apăr ce a scris Dumbledore, spuse Hermione.

Toate tâmpeniile alea cu „dreptul de a conduce" reprezintă exact
„Magia înseamnă putere". Dar Harry, mama lui tocmai murise,
rămăsese singur în casă...

- Singur? Nu era singur! Avea un frate şi o soră care să-i ţină

companie, sora lui Non, pe care o ţinea închisă...

- Nu cred că e adevărat, zise Hermione.

Se ridică şi ea în picioare.

- Indiferent ce probleme o fi avut fata aceea, nu cred că era Non.

Dumbledore pe care l-am cunoscut noi nu ar fi acceptat niciodată...

- Dumbled ore pe care credeam noi că îl cunoaştem nu voia să

cotropească încuiaţi! strigă Harry, iar vocea îi răsună în depărtare,
peste dealul pustiu.

Câteva mierle îşi luară zborul, ciripind şi planând în spirală pe

fundalul cerului sidefiu.

- S-a schimbat, Harry, s-a schimbat! Pur şi simplu! Poate chiar

credea toate astea când avea şaptesprezece ani, dar tot restul vieţii
şi l-a dedicat luptei împotriva Magiei Negre! Dumbledore a fost cel
care l-a oprit pe Grindelwald, cel care a votat mereu pentru
protejarea Încuiaţilor şi pentru drepturile celor cu părinţi Încuiaţi,
care s-a opus de la bun început Ştim-Noi-Cui şi a murit încercând
să îi submineze puterea!

Cartea Ritei se afla pe pământ, între ei, astfel încât Albus Dumbledore le zâmbea amândurora cu amărăciune.

- Harry, îmi pare rău, dar cred că adevăratul motiv pentru care eşti atât de supărat este că Dumbledore nu ţi-a spus chiar el nimic din toate astea.

- Poate că aşa este! strigă Harry şi îşi puse mâinile în cap, fără a şti dacă încerca să-şi pună un zăgaz furiei sau să se apere de greutatea propriilor iluzii spulberate. Uită-te şi tu ce mi-a cerut, Hermione! Riscă-ţi viaţa, Harry! Iar! Şi iar! Şi iar! Şi nu te aştepta să îţi explic totul, ai pur şi simplu încredere în mine orbeşte, ai încredere că ştiu ce fac, ai încredere în mine, cu toate că eu nu am în tine!

Niciodată nu mi-a spus tot adevărul! Niciodată!

Vocea îi cedă de-atâtea strigăte şi rămaseră uitându-se unul la celălalt în mijlocul întinderii albe şi pustii, iar Harry simţi că erau la fel de neînsemnaţi ca nişte gândaci târându-se sub cerul nemărginit.

- Te-a iubit, şopti Hermione. Ştiu că te-a iubit.
Harry îşi lăsă mâinile în jos.

- Nu ştiu pe cine a iubit, Hermione, dar pe mine nu m-a iubit niciodată. Nenorocirea asta cu care m-a lăsat pe cap nu e iubire. I-a împărtăşit mai mult din ce gândea până şi lui Gellert Grindelwald, decât mie.

Harry ridică bagheta Hermionei, căreia îi dăduse drumul în zăpadă, şi se aşeză din nou în dreptul intrării în cort.

- Mulţumesc pentru ceai. O să termin straja. Tu du-te înapoi la căldură.

Hermione ezită, dar îşi dădu seama că o expediase. Luă cartea şi trecu apoi pe lângă el, în drum spre cort, dar în timpul acesta, îi atinse uşor cu mâna creştetul capului. Simţind atingerea, Harry închise ochii şi se urî pe el însuşi pentru că îşi dorea ca ceea ce spusese Hermione să fi fost adevărat: că Dumbledore chiar ţinuse la el.

— Capitolul 19 —

Căprioara argintie
Când veni şi rândul Hermionei să rămână de pază, la miezul nopţii,
începuse deja să ningă. Visele lui Harry fură confuze şi tulburi:
Nagini apărea şi dispărea din ele, întâi printr-un inel uriaş crăpat,
apoi printr-o cunună de Crăciun din trandafiri. Se trezi de mai multe ori, cuprins de panică, convins că auzise pe cineva strigându-l din depărtare, confundând vâjâitul vântului din jurul cortului cu zgomote de paşi sau voci. În sfârşit, se trezi în întuneric şi i se alătură Hermionei, care stătea ghemuită la intrare, citind O istorie a magiei la lumina baghetei. Ningea cu fulgi deşi în continuare şi Hermione fu uşurată când Harry îi propuse să îşi facă bagajele dimineaţă devreme şi să plece mai departe.

- O să mergem într-un loc mai adăpostit, încuviinţă ea în timp ce-şi punea o bluză de trening peste pijama, clănţănind din toţi dinţii. Tot am avut senzaţia că am auzit oameni în jurul cortului. De vreo două ori, chiar mi s-a părut că am văzut pe cineva.

Harry se gândise să-şi pună şi el un pulover; se opri şi aruncă o privire înspre Tradar, care stătea la fel de tăcut şi nemişcat la locul lui, pe masă.

- Sunt sigură că a fost doar o impresie, spuse Hermione, cu o umbră de nelinişte în glas. E din cauza zăpezii - în timpul nopţii, generează iluzii vizuale. Dar, pentru orice eventualitate, poate că ar fi mai bine să Dispărem sub Pelerina Invizibilă, nu?

O jumătate de oră mai târziu, Dispărură. Cortul era împachetat, Harry purta Horcruxul şi Hermione îşi ţinea strâns gentuţa cu perluţe.

Se simţiră striviţi, ca de obicei; picioarele lui Harry se desprinseră de pe pământul acoperit cu zăpadă şi apoi se loviră cu putere de ceea ce părea să fie pământ îngheţat, acoperit de frunze.

- Unde suntem? întrebă el, uitându-se în jur, la mulţimea de copaci, în timp ce Hermione îşi deschise gentuţa şi începu să scoată din ea beţe de cort.

- În pădurea Dean, spuse ea. Am venit o dată aici cu cortul, cu

părinţii mei.

Şi aici copacii erau ninşi şi era îngrozitor de frig, dar, cel puţin, erau protejaţi de vânt. îşi petrecură cea mai mare parte a zilei în cort, ghemuiţi, pentru a se încălzi, în jurul flăcărilor albastre pe care

Hermione le crea cu atât de mare pricepere şi care se dovedeau a fi
foarte folositoare, atâta vreme cât puteau fi luate în palme şi cărate
în recipiente. Harry se simţea ca şi când ar fi fost în convalescenţă
după o boală scurtă, dar gravă, impresie care i se accentua când o
vedea pe Hermione atât de grijulie. Fulgi proaspeţi de nea începură să plutească iarăşi peste ei, astfel că până şi poieniţa lor adăpostită fu acoperită de o pătură nouă de zăpadă.

După două nopţi în care dormise puţin, simţurile lui Harry păreau mai ascuţite decât de obicei. Scăpaseră atât de greu din mâinile lui Cap-de-Mort, încât acum acesta părea mai aproape decât în mod normal, mai ameninţător. Când se lăsă din nou întunericul şi Hermione se oferi să rămână de pază, Harry o refuză şi o trimise la culcare.

Harry puse o pernă veche în dreptul intrării în cort şi se aşeză, îmbrăcat cu toate puloverele pe care le avea, dar încă înfrigurat,
întunericul se adânci odată cu trecerea orelor şi deveni până la urmă de nepătruns. Tocmai era pe punctul de a-şi scoate Harta Ştrengarilor, ca să mai urmărească un pic punctul lui Ginny, când îşi aminti că era vacanţa de Crăciun şi că Ginny se întorsese probabil la Vizuină.

Cea mai mică mişcare părea amplificată de imensitatea pădurii.

Harry ştia că trebuia să fie plină de vieţuitoare, dar spera ca acestea
să rămână nemişcate şi tăcute, pentru a putea distinge mişcările şi
sunetele lor nevinovate de zgomotele care ar fi putut anunţa alte
mişcări, aducătoare de primejdii. Îşi aduse aminte de zgomotul unei
pelerine târşâite peste frunze uscate, cu mulţi ani în urmă, şi imediat i se păru că aude iar acelaşi lucru, dar se scutură de acest gând,

venindu-şi imediat în fire. Vrăjile lor protectoare funcţionaseră

săptămâni întregi, de ce să cedeze tocmai acum? Şi totuşi, nu putu
să nu simtă că era ceva diferit în noaptea aceea.

Se ridică brusc de câteva ori, cu gâtul amorţit din cauza faptului

că adormise, sprijinit într-un unghi ciudat, de peretele cortului.
Noaptea, ca o catifea neagră, deveni atât de adâncă, încât Harry se
simţea ca şi când ar fi fost suspendat la pragul dintre Dispariţie şi
Apariţie. Tocmai ridicase o mână în faţa ochilor, ca să verifice dacă
îşi putea vedea degetele, când se întâmplă.

O lumină argintie strălucitoare apăru chiar în faţa lui, mişcându-se printre copaci. Indiferent care era sursa, înainta fără nici un zgomot. Lumina părea să plutească pur şi simplu către el. Sări în picioare şi ridică bagheta Hermionei; nu reuşi să articuleze niciun sunet, toate i se opriră în gât. Mijii ochii, timp în care lumina deveni orbitoare; copacii din faţa ei erau negri ca tăciunele, din cauza contrastului, iar lucrul respectiv se apropia din ce în ce mai tare.

În clipa aceea, sursa luminii ieşi la iveală din spatele unui stejar.
Era o căprioară alb-argintie - strălucea ca luna, orbitor, şi se apropia
încet, fără niciun zgomot şi fără să lase urme pe stratul subţire de
zăpadă. Veni spre el, ţinându-şi capul frumos, cu ochi mari şi gene
lungi, semeţ.

Harry se holbă la creatură, profund uimit, nu de cât arăta de

ciudat, ci din pricina faptului că i se părea inexplicabil de familiară.
Simţea că o aşteptase să vină, dar că uitase până în acest moment
că stabiliseră să se întâlnească. Impulsul de a o striga pe Hermione,
atât de puternic cu câteva clipe în urmă, dispăruse. Ştia, ar fi putut
pune rămăşag pe propria viaţă că venise pentru el, numai pentru el.

Se uitară lung unul la altul timp de mai multe secunde şi apoi

aceasta se întoarse şi se îndepărtă.

- Nu, spuse el, cu vocea răguşită, pentru că până atunci nu

rostise nici un cuvânt. Întoarce-te!

Căprioara păşea în continuare hotărâtă printre copaci. Nu trecu

mult şi lumina îi fu eclipsată din loc în loc de trunchiurile groase şi
întunecate ale copacilor. Pentru o fracţiune de secundă, Harry păru
să ezite. Se gândea că ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă precauţie; putea fi o capcană, o momeală, un truc. Dar instinctul îi spunea neîndoios că nu era vorba despre Magie Neagră. Porni după ea.

Zăpada îi scrâşnea sub picioare, dar căprioara nu făcea nici un zgomot în timp ce trecea ca o nălucă printre copaci, pentru că nu era altceva decât lumină. Îl conduse tot mai în inima pădurii şi Harry mergea repede, convins că atunci când avea să se oprească, o să-i îngăduie să se apropie de ea cum trebuie. Şi că atunci, căprioara îi va vorbi, spunându-i ce avea nevoie să ştie. Până la urmă, se opri. îşi întoarse din nou capul frumos înspre el şi Harry începu să fugă spre ea, dorindu-şi cu înflăcărare să îi pună o întrebare, însă când deschise gura să o rostească, ea dispăru. Deşi întunericul o înghiţise cu totul, imaginea ei era încă imprimată pe retinele lui Harry; îi tulbura gândurile, nu mai vedea nimic în afară de ea, care îşi revărsa lumina atunci când îşi închidea pleoapele, dezorientându-l. Fu cuprins de frică: prezenţa ei îi dăduse o oarecare siguranţă.

- Lumos! şopti el şi vârful baghetei se aprinse.

Imaginea căprioarei devenea din ce în ce mai ştearsă cu fiecare clipire, în timp ce stătea acolo, ascultând zgomotele pădurii, trosnetul rămurelelor şi vâjâitul zăpezii. Oare avea să fie atacat? Oare căprioara îl atrăsese într-o ambuscadă? Oare doar îşi imagina că îl privea cineva din întuneric, de-acolo unde lumina baghetei nu mai putea străbate?

Ridică bagheta şi mai sus. Nu fugi nimeni spre el, nu ţâşni nicio
străfulgerare verde de după vreun copac. Atunci, de ce îl adusese aici?

Ceva scânteie la lumina baghetei şi Harry se întoarse imediat pe loc, dar nu văzu decât un iaz mic şi îngheţat, cu suprafaţa întunecată plină de fisuri, care sclipi atunci când el ridică bagheta ca să-l cerceteze. Se apropie cu grijă şi privi în jos. Gheaţa reflecta umbra lui distorsionată şi raza baghetei, însă în adâncuri mai sclipea ceva; sub carapacea groasă, de-un cenuşiu deschis, se vedea o cruce mare, argintie. Simţi cum inima îi bătea undeva în gât. Căzu în genunchi la marginea iazului şi ţinu bagheta în aşa fel încât să lumineze cât mai bine fundul acestuia. O sclipire palid-roşiatică... era o sabie cu rubine, care scânteiau încrustate în mâner. Pe fundul iazului se afla sabia lui Cercetaş!

Aproape că i se tăiase respiraţia, uitându-se la ea cu ochii mari de
uimire. Cum era posibil aşa ceva? Cum ajunsese în iazul acesta din
pădure, atât de aproape de locul unde îşi puseseră cortul? Să fi fost
oare atrasă Hermione spre locul acesta printr-o vrajă necunoscută
sau poate căprioara, pe care el şi-o luase drept Patronus, era vreun fel
de gardiană a iazului? Oare nu cumva fusese sabia pusă în iaz după ce
sosiseră ei, tocmai pentru că erau acolo? Caz în care... unde era cel
care dorise să i-o dea lui Harry? îşi îndreptă din nou bagheta către
copacii şi tufişurile din jur, uitându-se după siluete umane, după
scânteierea vreunei perechi de ochi, dar nu văzu pe nimeni. Cu toate acestea, entuziasmul îi fu moderat de un pic mai multă teamă când
îşi îndreptă din nou atenţia asupra săbiei care se odihnea pe fundul
iazului îngheţat. Aţinti bagheta către forma argintie şi murmură:

-Accio Sabie.

Rămase neclintită. Nici nu se aşteptase să fie altfel. Dacă ar fi
fost atât de uşor, sabia s-ar fi aflat pe pământ, aşteptându-l să o
ridice, şi nu în adâncul unui iaz îngheţat. începu să încercuiască
iazul, concentrându-se asupra ultimei daţi când sabia venise la el.
Atunci se aflase în mare pericol şi ceruse ajutorul.

- Ajutor, murmură el, dar sabia rămase pe fundul iazului, nemişcată şi nepăsătoare.

Oare ce îi spusese Dumbledore ultima dată când chemase sabia,
se întrebă Harry, care începuse să se plimbe din nou. Doar un Cercetaş adevărat ar fi putut să o scoată din Joben. Şi care erau calităţile care defineau un Cercetaş? Răspunsul fu dat de voce slabă din mintea lui Harry: Bravi Cercetaşi de veţi fi, cu inimi curate şi mari, veţi şti
prin curaj şi nobleţii.

Harry se opri din mers şi oftă adânc, vaporii răsuflării sale risipindu-se repede în aerul rece. Ştia ce avea de făcut. Trebuia să fie sincer cu el însuşi: se gândise că avea să se ajungă la asta încă din clipa în care zărise sabia prin gheaţă. Se uită iar la copacii din jur, dar acum era convins că nu va fi atacat. Ar fi avut ocazia, în timp ce se plimbase singur prin pădure, ar fi avut nenumărate prilejuri, cât cercetase iazul. Singurul motiv pentru care amâna momentul era faptul că următoarea mişcare avea să fie nespus de neplăcută.

Harry începu să îşi dea jos cu stângăcie numeroasele straturi de
haine. Unde era cavalerismul în toată treaba aceasta - se gândi el
plin de năduf - nu era prea sigur, în afara cazului în care cavalerism
se numea să nu o cheme pe Hermione să facă asta în locul lui.

În vreme ce se dezbrăca, se auzi strigătul unei bufniţe şi îşi aduse

aminte cu tristeţe de Hedwig. Tremura, dinţii îi clănţăneau foarte
tare şi totuşi se dezbrăcă în continuare, până rămase în chiloţi, cu
picioarele goale în zăpadă. Puse punguţa în care se aflau bagheta,
scrisoarea de la mama sa, fragmentul din oglinda de la Sirius şi
hoţoaica veche peste haine, apoi îndreptă bagheta Hermionei în
direcţia gheţii.

- Diffindo!

Se crăpă, sunetul auzindu-se clar, ca o împuşcătură în liniştea
desăvârşită. Suprafaţa iazului se sfărâmase şi bucăţi întunecate de
gheaţă pluteau acum pe luciul învolburat al apei. Din câte îşi dădu
seama Harry, nu era adânc, dar, pentru a lua sabia, trebuia să se
scufunde cu totul. Contemplarea sarcinii nu avea să o facă mai uşor de îndeplinit şi nici să încălzească apa. Ajunse până la marginea iazului şi lăsă jos bagheta încă aprinsă a Hermionei. Apoi, încercând să nu îşi imagineze cât de frig avea să-i fie în curând sau cât de îngrozitor va tremura în scurt timp, sări. Fiecare por din corp i se revoltă: se scufundase deja până la umeri şi aerul din plămâni părea să-i fi îngheţat complet. Abia dacă mai putea să respire. Tremura atât de tare, încât valurile iazului se revărsau peste maluri. începu să caute sabia pipăind cu picioarele amorţite. Nu voia să se scufunde decât o singură dată. Harry amâna momentul scufundării de la o secundă la alta,
respirând sacadat şi tremurând din tot trupul, până când îşi spuse că
nu avea de ales, aşa că îşi luă inima în dinţi şi se scufundă.

Frigul era agonie: îl ardea asemenea unor flăcări. Părea să îi fi

amorţit până şi creierul, tot înotând prin apa întunecată, până la
fund. întinse mâna, cercetând după sabie. Degetele i se încleştară
în jurul mânerului şi trase în sus. Apoi, ceva i se strânse în jurul gâtului. Se gândi că erau alge, deşi nu îl atinsese nimic când se scufundase, şi ridică cealaltă mână, încercând să se elibereze. Nu erau alge: lanţul Horcruxului se strânsese şi îl sugruma încetul cu încetul. Harry începu să dea din picioare disperat, încercând să se ridice la suprafaţă, însă nu făcu decât să se lovească de latura stâncoasă a
iazului. Se zbătea şi se sufoca, străduindu-se din răsputeri să-şi slăbească lanţul cu degetele amorţite, dar nu reuşi să îl mişte şi acum,
în faţa ochilor îi dansau luminiţe; avea să se înece, nu putea să mai
facă nimic, braţele pe care le simţea înfăşurate în jurul pieptului
erau cu siguranţă ale morţii...

Tuşind spasmodic, mai-mai să-şi dea plămânii afară, mai ud şi mai înfrigurat decât fusese vreodată în viaţa lui, se trezi întins cu faţa în jos, pe zăpadă. Undeva în apropiere, încă cineva tuşea, gâfâia şi mergea cu paşi şovăielnici. Hermione venise şi de data aceasta, la fel ca atunci când îl atacase şarpele... dar nu părea să fie ea, altcineva tuşea gros, păşind mult mai apăsat. Harry nu avu putere să îşi ridice capul şi să afle cine îl salvase. Tot ce reuşi fu să-şi ducă mâna tremurătoare la gât, pipăind locul unde medalionul îl crestase adânc. Lanţul dispăruse, fusese tăiat de cineva. Apoi, o voce vorbind gâfâit se auzi de deasupra lui.

- Ai... înnebunit?

Nimic în afară de şocul resimţit la auzul acelei voci nu i-ar fi putut da lui Harry puterea să se ridice. Tremurând din cap până în picioare, se ridică şovăielnic. în faţa lui stătea Ron, îmbrăcat complet, dar ud leoarcă, cu părul lipit de faţă, ţinând sabia lui Cercetaş într-o mână şi în cealaltă Horcruxul, care atârna de lanţul rupt.

- De ce naiba nu ţi-ai scos chestia asta înainte să te scufunzi?
Întrebă Ron cu răsuflarea întretăiată, în timp ce ridică Horcruxul, care se mişca înainte şi înapoi pe lanţul scurtat, ca într-o sesiune de hipnoză?

Harry nu putu să răspundă. Căprioara argintie era o nimica

toată pe lângă întoarcerea lui Ron - nu îi venea să creadă. Tremurând de frig, trase mormanul de haine care zăcea încă pe malul apei şi începu să şi le tragă pe el. Harry îmbrăca pulover peste pulover şi
continua să se holbeze la Ron, aşteptându-se cumva ca acesta să
dispară de fiecare dată când închidea ochii. Dar trebuia să fie real:
tocmai se scufundase în iaz şi îi salvase viaţa lui Harry.

- T-tu ai fost? spuse Harry într-un sfârşit, cu dinţii clănţănind şi

cu o voce mai slabă decât de obicei, din cauza recentei experienţe.

- Păi, da, spuse Ron, părând puţin derutat.

- T-tu ai creat căprioara?

- Poftim? Nu, sigur că nu! Credeam că tu ai creat-o!

- Patronusul meu e un cerb.

- Ah, da. Mi s-a părut mie că arăta altfel. N-avea coarne.

Harry îşi puse punguţa de la Hagrid înapoi la gât, îmbrăcă ultimul pulover, se aplecă să ridice bagheta Hermionei şi se întoarse iar spre Ron.

- Cum de-ai venit?

Se părea că Ron sperase ca subiectul acesta să fie deschis mai
încolo sau deloc.

- Păi, m-am... ştii tu... m-am întors. Dacă... şi-şi drese glasul -

Ştii tu... dacă mă mai vrei.

Urmă o pauză, timp în care povestea plecării lui Ron părea să se

ridice între ei ca un zid. Totuşi era acolo. Se întorsese. Tocmai îi
salvase viaţa lui Harry. Ron se uită în jos, privindu-şi mâinile. Pentru o clipă, păru surprins să vadă obiectele pe care le ţinea.

- A, da, am scos-o, spuse el, deşi nu prea mai era nevoie,

ridicând sabia, să o cerceteze Harry. De-aia ai sărit înăuntru, nu?

- Da, spuse Harry. Dar nu înţeleg. Cum de-ai ajuns aici? Cum ne-ai găsit?

- E o poveste lungă, zise Ron. Vă caut de ore întregi, e o pădure mare, nu-i aşa? Şi tocmai mă gândeam că o să trebuiască să înnoptez sub un copac şi să aştept să se facă dimineaţă, când am văzut căprioara şi pe tine mergând după ea.

- N-ai mai văzut pe nimeni altcineva?

- Nu, spuse Ron. Mi...

Dar ezită, aruncând o privire spre doi copaci care crescuseră foarte aproape unul de altul, la câţiva metri depărtare.

- ... mi s-a părut că am văzut ceva mişcându-se acolo, dar era în timp ce fugeam spre iaz, pentru că te scufundaseşi şi nu mai ieşeai la suprafaţă, aşa că nu aveam de gând să fac un ocol şi să... Hei!

Harry fugea deja spre locul pe care îl indicase Ron. Acolo unde se aflau cei doi stejari crescuţi unul lângă altul, între trunchiuri era un spaţiu de doar câţiva centimetri la nivelul ochiului, un punct ideal din care să vezi, fără să fii văzut. Însă pământul din jurul rădăcinilor nu era acoperit de zăpadă şi Harry nu văzu deloc urme de paşi.

Se întoarse unde îl aştepta Ron, ţinând în continuare sabia şi Horcruxul.

- E ceva acolo? întrebă Ron.

- Nu, spuse Harry.

- Deci cum a ajuns sabia în iaz?

- Trebuie să fi fost pusă acolo de cel care a creat Patronusul.
Se uitară amândoi la sabia de argint frumos decorată, mânerul

încrustat cu rubine scânteind uşor în lumina baghetei Hermionei.

- Crezi că e cea adevărată? întrebă Ron.

- Nu putem afla decât într-un singur fel, nu? zise Harry.

Horcruxul atârna în continuare din mâna lui Ron. Medalionul zvâcnea uşor. Harry ştia că ceea ce se afla în el vibra pentru a nu ştiu câta oară. Simţise prezenţa săbiei şi încercase să îl omoare pe Harry, în loc să îl lase să o ia. Nu era momentul pentru discuţii lungi, ci trebuia să distrugă medalionul o dată pentru totdeauna. Harry se uită în jur, ţinând sus bagheta Hermionei, şi văzu locul: o piatră plată, aşezată la umbra unui sicomor.

- Vino, spuse el şi îl conduse acolo, dădu la o parte zăpada de pe

piatră şi întinse mâna după Horcrux. Însă când Ron îi oferi sabia,
Harry clătină din cap.

- Nu, tu ar trebui să o faci.

- Eu? spuse Ron, oarecum şocat. De ce?

- Pentru că tu ai scos sabia din iaz. Cred că trebuie să o faci tu.

Nu încerca să fie bun sau generos. La fel de sigur cum ştiuse că acea căprioară era una bună, la fel ştia că Ron trebuia să fie cel care să mânuiască sabia. Dumbledore îl învăţase totuşi pe Harry câte ceva despre anumite tipuri de magie, despre puterea nebănuită a anumitor acţiuni.

- O să-l deschid, spuse Harry, şi tu o să-l străpungi. Imediat, bine? Pentru că, indiferent ce va fi acolo, o să se opună. Fragmentul din Cruplud închis în jurnal a încercat să mă ucidă.