Harry Potter şi Talismanele Morţii
Yüklə 2,21 Mb.
|
| Uşa de la intrare se trânti, zgomotul răsunând în sus pe scări, şi o
voce strigă: -Alo! Băi! După şaisprezece ani în care i se vorbise aşa, Harry îşi dădu seama imediat la cine se referea unchiul său; cu toate acestea, nu răspunse de îndată. Privea în continuare în bucata de oglindă în care
- Dar ştiu că nu te-ai prea grăbit! răcni Vernon Dursley când Harry apăru în capul scărilor. Vino imediat aici, vreau să vorbesc cu tine! Harry coborî încet, cu mâinile băgate adânc în buzunarele pantalonilor. Ajunse în sufragerie, unde îi găsi pe toţi cei trei membri
- Ce este? întrebă Harry. - Stai jos! spuse Unchiul Vernon.
- Te rog! adăugă unchiul Vernon, tresărind puţin, ca şi când cuvintele l-ar fi zgâriat în gât. Harry luă loc. Bănuia ce avea să urmeze. Unchiul său începu să se plimbe prin cameră, în timp ce mătuşa Petunia şi Dudley îl urmăreau cu nişte expresii neliniştite. Până la urmă, cu chipul său mare şi vineţiu contorsionat de concentrare, unchiul Vernon se opri în faţa lui Harry, zicând: - M-am răzgândit. - Ce surpriză, spuse Harry. - Nu vorbi pe tonul ăsta... începu mătuşa Petunia cu o voce ascuţită, dar Vernon Dursley îi făcu semn să tacă. - E o brambureală, zise unchiul Vernon, uitându-se urât la Harry, cu ochii săi mici. Am decis că nu cred un cuvânt din toată tărăşenia. Rămânem aici, nu plecăm absolut nicăieri. Harry ridică privirea spre unchiul său şi simţi un amestec de exasperare şi amuzament. Vernon Dursley se răzgândise o dată la fiecare douăzeci şi patru de ore în ultimele patru săptămâni, umplând şi golind portbagajul maşinii după cum se răzgândea. Momentul preferat al lui Harry fusese când unchiul Vernon, fără să fi ştiut că Dudley îşi pusese şi halterele în bagaj după ultima despachetare, încercase să îi aşeze bagajul înapoi în portbagaj şi căzuse lat, urlând de durere şi înjurând de mama focului. - Conform spuselor tale, zise acum Vernon Dursley, plimbându-se în continuare prin sufragerie, noi - Petunia, Dudley şi cu mine - suntem în pericol. Suntem sub ameninţarea... ameninţarea... - Unora „dintre ai mei", da, spuse Harry. - Ei bine, nu cred o iotă, repetă unchiul Vernon, oprindu-se din
- Casa? repetă Harry. Care casă? - Casa asta! strigă unchiul Vernon, începând să-i zvâcnească vena de la tâmplă. Casa noastră! Preţurile caselor din zona asta cresc pe zi ce trece! Vrei să scapi de noi, pentru ca apoi să faci nişte vrăji şi, înainte să ne dăm seama, o să ne trezim că e pe numele tău şi... - Ai înnebunit? întrebă Harry. Un vicleşug ca să pun mâna pe casa asta? Chiar eşti atât de prost pe cât pari? - Cum îndrăzneşti?! chiţăi mătuşa Petunia, dar unchiul Vernon îi făcu din nou semn să tacă: comentariile la adresa înfăţişării sale păreau să fie o nimica toată pe lângă pericolul pe care îl întrezărise. - În caz că ai uitat, spuse Harry, eu am deja o casă, lăsată moştenire de naşul meu. Aşa că, de ce aş vrea să o am pe asta? Pentru toate amintirile frumoase de aici? Se lăsă tăcerea. Harry bănui că îl impresionase pe unchiul său cu acest argument. - Susţii, spuse unchiul Vernon, plimbându-se din nou, că lordul ăsta... - Lordul Cap-de-Mort, zise Harry nerăbdător, şi am mai vorbit deja despre asta de cel puţin o mie de ori. Nu este doar o idee, este un fapt, ţi-a spus-o şi Dumbledore anul trecut, şi Kingsley, şi domnul Weasley... Vernon Dursley îşi îndreptă umerii mânios şi Harry bănui că unchiul său încerca să alunge amintirea vizitei neanunţate a doi vrăjitori adulţi, în primele zile ale vacanţei de vară. Apariţia lui Kingsley Shacklebolt şi Arthur Weasley în faţa uşii lor fusese un şoc cât se poate de neplăcut pentru familia Dursley. Totuşi, Harry trebuia să recunoască faptul că vizita domnului Weasley nu avea cum să fie pe placul unchiului Vernon după ce îi demolase la un moment dat jumătate din sufragerie. - ... v-au explicat şi Kingsley, şi domnul Weasley, insistă Harry fără remuşcare. Când voi împlini şaptesprezece ani, farmecele protectoare care îmi asigură siguranţa se vor desface şi atunci veţi fi şi voi expuşi odată cu mine. Cei din Ordin sunt siguri că Lordul Cap-de-Mort va pune ochii pe voi, ori pentru a vă tortura pentru a afla unde sunt, ori pentru că presupune că, dacă vă va ţine ostatici, voi veni să încerc să vă salvez. Privirea unchiului Vernon se încrucişa cu cea a lui Harry. Harry era convins că, în acel moment, amândoi se întrebau acelaşi lucru. Apoi, unchiul Vernon îşi continuă plimbarea şi Harry adăugă: - Trebuie să vă ascundeţi şi Ordinul vrea să vă ajute. Vi se oferă o protecţie de excepţie, cea mai sigură dintre toate. Unchiul Vernon tăcu, dar se plimbă în continuare într-o parte şi în alta. Afară, soarele cobora dincolo de gardurile vii de pe alee. Maşina de tuns iarba a vecinului de alături se opri din nou. - Nu ziceai că există un Minister al Magiei? întrebă dintr-odată Vernon Dursley. - Ba da, spuse Harry surprins. - Atunci, de ce nu ne poate proteja ministerul? Sunt de părere că, în calitate de victime nevinovate, al căror singur păcat este că am adăpostit un om căutat, ar trebui să fim demni de protecţia
Harry nu reuşi să se abţină şi râse. Era atât de tipic pentru unchiul lui să îşi pună speranţele în guvern, încât nu mai conta că era o lume pe care o dispreţuia şi în care nu avea încredere. - Ai auzit ce au spus domnii Weasley şi Kingsley, răspunse
Unchiul Vernon se duse până la şemineu şi înapoi, respirând atât de greoi, încât mustaţa mare şi neagră îi flutura, iar chipul îi deveni vânăt de la atâta concentrare. - în ordine, spuse el, oprindu-se iar în faţa lui Harry. Să presupunem prin absurd că acceptăm protecţia lor. Tot nu înţeleg de ce nu ne poate apăra individul ăla, Kingsley. Harry reuşi cu greu să nu-şi dea ochii peste cap. Era cel puţin a şasea oară când i se punea această întrebare. - După cum ţi-am spus, rosti el printre dinţi, Kingsley îl apără
- Exact - este cel mai bun! spuse unchiul Vernon, arătând spre ecranul gol al televizorului. Familia Dursley îl zărise pe Kingsley la ştiri, mergând discret în spatele primului-ministru încuiat, în timpul unei vizite la un spital. Aceasta şi faptul că Kingsley ştia să se îmbrace ca un încuiat, pe lângă nota de siguranţă care răzbătea din vocea sa domoală şi joasă, îi făcuse pe cei din familia Dursley să îl îndrăgească pe Kingsley mai mult decât pe oricare alt vrăjitor, adevărul fiind că nu îl văzuseră niciodată purtându-se într-un fel ieşit din comun. - Ei bine, e luat, spuse Harry. Dar Hestia Jones şi Dedalus Diggle sunt mai mult decât pregătiţi pentru... - Poate dacă le-am fi văzut C.V.-urile... începu unchiul Vernon, dar Harry îşi pierdu răbdarea. Se ridică şi se apropie de unchiul său, arătând el însuşi către televizor. - Toate accidentele astea nu sunt accidente - exploziile, accidentele rutiere, deraierile şi cine ştie ce s-o mai fi întâmplat de când ne-am uitat ultima dată la ştiri. Oamenii dispar şi mor din vina lui - a lui Cap-de-Mort. Ţi-am spus-o de o mie de ori, Cap-de-Mort îi omoară pe încuiaţi de plăcere. Chiar şi ceaţa - este generată de Dementori şi, dacă nu mai ţii minte cine sunt, întreabă-ţi fiul! Dudley îşi acoperi automat gura cu mâinile. Sub privirile părinţilor săi şi ale lui Harry, le coborî încet şi întrebă: - Mai sunt... şi alţii? - Alţii? râse Harry. Alţii în afară de cei doi care ne-au atacat atunci? Sigur că da, mai sunt sute, poate mii în momentul ăsta, având în vedere că se hrănesc cu teamă şi disperare... - Bine, bine, bolborosi Vernon Dursley. Am înţeles unde vrei să ajungi... - Sper să fie aşa, spuse Harry, pentru că, imediat ce voi împlini şaptesprezece ani, toţi... Devoratorii Morţii, Dementorii, poate chiar Inferii - adică nişte cadavre fermecate de un vrăjitor întunecat vor putea să vă găsească şi cu siguranţă vor încerca să vă atace. Şi dacă vă aduceţi aminte de ultima dată când aţi încercat să vă măsuraţi cu vrăjitorii, cred că veţi recunoaşte că aveţi nevoie de ajutor. Urmă un moment de tăcere, în care zgomotele şi amintirea îndepărtată a lui Hagrid dărâmând o uşă de intrare din lemn părură să reverbereze până în prezent. Mătuşa Petunia se uita la unchiul Vernon, Dudley se holba la Harry. Până la urmă, unchiul Vernon bolborosi: - Şi cum rămâne cu serviciul meu? Dar cu şcoala lui Dudley? Bănuiesc că toate astea nu înseamnă nimic pentru nişte trântori de
- Chiar nu înţelegi? strigă Harry. O să vă tortureze la fel cum i-au torturat pe părinţii mei! - Tată, spuse Dudley, ridicând vocea, tată... eu plec cu oamenii ăştia din Ordin. - Dudley, remarcă Harry, e primul lucru raţional pe care l-ai spus în viaţa ta. Ştia că bătălia fusese câştigată. Dacă Dudley era destul de speriat pentru a accepta ajutorul Ordinului, părinţii săi aveau să îl însoţească: nici nu se punea problema să se despartă de Dudiţă. Harry aruncă o privire spre ceasul vechi de voiaj de pe şemineu. - Trebuie să ajungă peste cinci minute, spuse el şi, când familia
pentru totdeauna - de mătuşa, unchiul şi vărul său era chiar plăcută, dar, cu toate acestea, atmosfera era destul de stranie. Ce puteau să îşi spună unii altora după şaisprezece ani de antipatie totală? Întors în camera lui, Harry umblă absent la rucsac şi apoi băgă nişte ghinde printre barele coliviei lui Hedwig. Acestea căzură zgomotos pe fundul coliviei, dar Hedwig nu le dădu nicio atenţie. - Plecăm în curând, cât de curând, îi spuse Harry. Şi atunci, o să poţi zbura din nou. Se auzi soneria. Harry ezită, apoi ieşi din nou din cameră şi coborî la parter: era puţin probabil ca Hestia şi Dedalus să se descurce de unii singuri cu familia Dursley. - Harry Potter! chiţăi o voce entuziasmată. În clipa în care Harry deschise uşa, un bărbat scund cu un joben mov făcu o plecăciune în faţa lui. - Este o onoare, ca întotdeauna! - Mulţumesc, Dedalus, spuse Harry, zâmbindu-i jenat brunetei
- Ziua bună, rude ale lui Harry Potter! zise Dedalus bucuros, intrând în sufragerie cu paşi mari. Familia Dursley nu păru deloc entuziasmată de modul în care li se adresase; Harry aproape că se aştepta să se răzgândească din nou. La vederea celor doi vrăjitori, Dudley se făcu mic lângă mama sa. - Văd că aveţi bagajele făcute şi sunteţi gata. Excelent! După cum v-a spus Harry, planul este unul simplu, spuse Dedalus, scoţând un ceas imens de buzunar din redingota sa şi verificând cât era ora. Vom pleca înaintea lui Harry. Dat fiind că este foarte periculos să folosim magia în casa dumneavoastră - Harry fiind încă minor, ministerul ar putea avea un pretext pentru a-l aresta -, vom merge cu maşina cam şase kilometri, înainte de a Dispărea către locul sigur pe care vi l-am ales. Să înţeleg că ştiţi să conduceţi? îl întrebă politicos pe unchiul Vernon. - Dacă ştiu să... ? Bineînţeles că ştiu să conduc! bolborosi
- Tot respectul, domnule, tot respectul. Pe mine unul m-ar deruta complet toate butoanele şi indicatoarele acelea, spuse Dedalus. Era evident că avea impresia că îl flata pe Vernon Dursley, care
- Nici măcar nu ştie să conducă, mormăi el încet, mustaţa fluturându-i indignat, dar, din fericire, nici Dedalus, nici Hestia nu părură să-l fi auzit. - Harry, continuă Dedalus, tu vei rămâne aici, să aştepţi garda. Au avut loc câteva modificări privind organizarea. - La ce te referi? spuse Harry numaidecât. Nu era vorba ca Ochi-Nebun să vină şi să mă ia prin Apariţie îngemănată? - Nu se mai poate, spuse Hestia sec. O să-ţi explice Ochi-Nebun. Familia Dursley, care ascultase discuţia cu chipuri pe care se citea deruta, tresări când o voce ascuţită urlă: „Grăbiţi-vă!". Harry se uită prin toată încăperea, înainte să-şi dea seama că vocea se auzise din ceasul de buzunar al lui Dedalus. - Aşa este, trebuie să fim foarte precişi, spuse Dedalus, care încuviinţă din cap spre ceas, vârându-l înapoi în interiorul redingotei. Vrem să sincronizăm plecarea ta din casă cu Dispariţia familiei tale, Harry; astfel, vraja se va rupe în clipa în care veţi fi cu toţii în drum spre un loc sigur. Şi, întorcându-se către familia Dursley, spuse: - Hmm... suntem cu toţii pregătiţi de plecare? Niciunul dintre ei nu-i răspunse: unchiul Vernon se holba în continuare, îngrozit, la umflătura din buzunarul redingotei lui Dedalus. - Dedalus, poate ar fi mai bine să aşteptăm pe hol, şopti Hestia.
- Nu este nevoie, bolborosi Harry, dar orice altă explicaţie nu mai fu necesară când unchiul Vernon spuse tare: - Ei bine, a sosit momentul despărţirii, băiete. Întinse mâna dreaptă, pentru a i-o strânge lui Harry, dar, în
- Eşti gata, Diduţ? întrebă mătuşa Petunia, verificându-şi închizătoarea genţii, ca să nu se uite deloc la Harry. Dudley nu răspunse, ci rămase acolo cu gura întredeschisă, amintindu-i oarecum lui Harry de uriaşul Grawp. - Atunci, să mergem, spuse unchiul Vernon.
- Nu înţeleg. - Ce anume nu înţelegi, scumpete? întrebă mătuşa Petunia,
Dudley îşi ridică mâna mare, ca un jambon, şi arătă spre Harry. - El de ce nu vine cu noi? Unchiul Vernon şi mătuşa Petunia rămaseră înmărmuriţi, holbându-se la Dudley de parcă acesta tocmai ar fi zis că vrea să se facă balerină. - Poftim? zise unchiul Vernon, ridicând vocea. - De ce nu vine şi el? repetă Dudley. - Păi, pentru că... pentru că nu vrea, spuse unchiul Vernon,
- Nu vrei să vii, nu-i aşa? - În niciun caz, spuse Harry. - Iată răspunsul, îi spuse unchiul Vernon lui Dudley. Haide acum, să plecăm. Ieşiră din sufragerie: auziră uşa de la intrare deschizându-se, dar Dudley rămase locului şi, după câţiva paşi nesiguri, mătuşa Petunia
- Acum ce mai e? strigă unchiul Vernon, apărând din nou în cadrul uşii. Se părea că Dudley se lupta cu nişte noţiuni care erau prea greu
- Dar unde o să se ducă? Mătuşa Petunia şi unchiul Vernon se uitară unul la celălalt. Era
- Dar... nu aveţi cum să nu ştiţi unde se duce nepotul dumnea- voastră, nu-i aşa? întrebă ea foarte uimită. - Sigur că da, spuse Vernon Dursley. Se duce cu unii dintre ai voştri, nu? Bun, haide, Dudley, să ne urcăm în maşină, ai auzit ce a spus omul, trebuie să ne grăbim. Din nou, Vernon Dursley ajunse până la uşa de la intrare, dar Dursley nu îl urmă nici acum. - Se duce cu unii dintre ai noştril Hestia părea jignită. Harry mai întâlnise şi altă dată atitudinea aceasta: vrăjitoarele şi vrăjitorii erau uluiţi de faptul că celor mai apropiate rude în viaţă ale lui Harry le păsa atât de puţin de vestitul Harry Potter. - Este în ordine, o asigură Harry. Nu contează, sincer. - Nu contează? repetă Hestia, ridicând vocea considerabil. Oamenii aceştia chiar nu realizează prin ce ai trecut? Sunt conştienţi de locul unic pe care îl ocupi în inimile mişcării anti-Cap-de-Mort? - Aă... nu, nu sunt, făcu Harry. Ei cred că fac umbră pământului degeaba, dar m-am obişnuit cu... - Eu nu cred că faci umbră pământului degeaba. Dacă nu ar fi văzut buzele lui Dudley mişcându-se, lui Harry nu i-ar fi venit să creadă. Se holbă la Dudley pentru câteva clipe înainte de a accepta că cel care vorbise fusese chiar vărul lui; unul dintre indicii era faptul că Dudley se înroşise. însuşi Harry era stânjenit şi uimit. - Păi... ăă... mersi, Dudley. Încă o dată, Dudley păru să se confrunte cu gânduri prea greu de
- Mi-ai salvat viaţa. - Nu chiar, răspunse Harry. Dementorii nu ţi-ar fi luat viaţa, ci
Se uită intrigat la vărul său. Nu vorbiseră aproape deloc în ultimele două veri, dat fiind că Harry se întorsese pentru puţin timp în Aleea Boschetelor şi stătuse mai mult în camera lui. Însă acum, lui Harry îi veni ideea că poate ceaşca plină cu ceai rece pe care călcase în dimineaţa aceea nu era o capcană, aşa cum crezuse. Cu toate că era destul de impresionat, se simţi totuşi uşurat că Dudley părea să nu mai fie în stare să îşi exprime sentimentele şi mai departe. După ce mai deschise gura o dată sau de două ori, Dudley se cufundă în tăcere, roşind. Mătuşa Petunia izbucni în lacrimi. Hestia Jones îi aruncă o privire aprobatoare, care se transformă în indignare când mătuşa Petunia fugi şi îl îmbrăţişa pe Dudley, şi nu pe Harry. - V-Vai, Dudiţă... cât de frumos... plânse ea pe pieptul lui
- Dar nu i-a mulţumit! spuse Hestia indignată. Nu a spus decât că Harry nu făcea umbră pământului degeaba! - Da, dar venind din partea lui Dudley, este ca şi când ar fi zis „te iubesc", explică Harry, oscilând între iritare şi dorinţa de a râde, în timp ce mătuşa Petunia îşi strângea în continuare fiul la piept, de parcă tocmai l-ar fi salvat dintr-o clădire în flăcări. - Mai plecăm sau nu?! urlă unchiul Vernon, apărând din nou în cadrul uşii de la sufragerie. Parcă aveam un program fix! - Da, da, aşa este, spuse Dedalus Diggle, care privise scena uşor amuzat, iar acum părea să îşi revină. Chiar este timpul să plecăm. Harry...Înaintă grăbit şi îi strânse mâna lui Harry cu ambele mâini. - ... noroc. Sper să ne reîntâlnim. Speranţele lumii vrăjitoreşti sunt pe umerii tăi. - Aă... da, spuse Harry. Mulţumesc. - La revedere, Harry, spuse Hestia, strângându-i şi ea mâna.
- Sper să nu aveţi probleme, spuse Harry, aruncând o privire spre mătuşa Petunia şi Dudley. - A, sunt sigură că până la urmă vom fi buni prieteni, spuse Diggle vesel, ieşind din cameră în timp ce-şi flutura pălăria. Hestia îl urmă. Dudley se eliberă cu grijă din strânsoarea mamei sale şi se apropie de Harry, care fu nevoit să îşi înfrâneze instinctul de a-l
- Fir-aş al naibii, Dudley, spuse Harry, în timp ce mătuşa Petunia începuse să plângă din nou, crezi că Dementorii ţi-au insuflat o altă personalitate? - Nu ştiu, murmură Dudley. Pe curând, Harry. - Da... spuse Harry, dând mâna cu Dudley. Poate că da. Ai grijă
Dudley aproape că zâmbi şi ieşi din cameră călcând greoi. Harry îi auzi paşii adâncindu-se în pietrişul de pe alee, iar apoi o portieră trântindu-se. La auzul sunetului, mătuşa Petunia, care stătuse până atunci cu faţa ascunsă în batistă, ridică privirea. Părea să nu se fi aşteptat să se trezească singură cu Harry. Băgându-şi grăbită batista udă în buzunar, zise: - Atunci... la revedere, şi se îndreptă spre uşă fără să se uite la el. - La revedere, zise Harry. Petunia se opri şi privi înapoi. Pentru o clipă, Harry avu ciudata senzaţie că mătuşa Petunia voia să-i spună ceva: îi aruncă o privire stranie, neliniştită, părând să fie pe punctul de a vorbi, dar apoi scutură uşor din cap şi ieşi repede din cameră, urmându-şi soţul şi fiul. — Capitolul 4 — Cei şapte Potteri Harry fugi înapoi în camera sa şi ajunse la fereastră exact la timp ca să vadă maşina familiei Dursley ieşind de pe alee şi rulând pe şosea. Pe bancheta din spate se zărea jobenul lui Dedalus, între mătuşa Petunia şi Dudley. Maşina coti la dreapta chiar la capătul Aleii Boschetelor, parbrizul reflectă pentru o clipă lumina roşiatică a asfinţitului şi, apoi, maşina dispăru. Harry luă colivia lui Hedwig, Fulgerul şi rucsacul, aruncă o ultimă privire spre camera sa, neobişnuit de curată, şi apoi coborî cu greu înapoi la parter, lăsând colivia, mătura şi sacul lângă capătul scărilor. începuse să se întunece repede şi holul era scăldat în umbrele înserării. Se simţea ciudat stând acolo, învăluit de tăcere, ştiind că avea să plece pentru ultima dată. Cu mult timp în urmă, când rămânea singur în timp ce familia Dursley se ducea să se distreze, orele de singurătate erau o plăcere rar întâlnită: oprindu-se doar ca să fure ceva gustos din frigider, fugea la etaj să se joace pe calculatorul lui Dudley sau dădea drumul la televizor şi schimba canalele după pofta inimii. Amintirea acelor vremuri îi trezi un sentiment ciudat, de goliciune interioară, ca şi când şi-ar fi adus aminte de un frate mai mic, pe care îl pierduse. - Nu vrei să mai arunci o ultimă privire pe aici? o întrebă pe Hedwig, care stătea în continuare bosumflată, cu capul sub aripă. Nu o să ne mai întoarcem niciodată. Nu vrei să îţi aduci aminte de vremurile bune? Uită-te la preşul acesta, de exemplu. Ce amintiri... Dudley a vomitat pe el după ce l-am salvat de Dementori... Se pare că până la urmă a fost recunoscător, îţi vine să crezi? Şi vara trecută, Dumbledore a păşit peste pragul acela... Harry îşi pierdu şirul gândurilor pentru o clipă şi Hedwig nu îl
- Şi aici, Hedwig... Harry deschise uşa de sub scară... Aici dormeam eu! Nu mă cunoşteai pe vremea aceea... Doamne, uitasem cât e de mică... Harry se uită în jur, la grămezile de pantofi şi umbrele, amintindu-şi cum obişnuia să se trezească în fiecare dimineaţă cu partea de dedesubt a scărilor în faţa ochilor, decorată mai mereu cu doi-trei păianjeni. Pe vremea aceea, nu ştia nimic despre cine era cu adevărat; era înainte să fi aflat cum muriseră părinţii săi sau de ce i se tot întâmplau lucruri ciudate. Dar Harry nu uitase visele care îl chinuiau, încă de pe atunci: vise confuze, cu străfulgerări verzi şi, o dată, cu o motocicletă zburătoare, unchiul Vernon aproape că făcuse un accident de maşină când le povestise de ea. Se auzi dintr-odată un zgomot asurzitor de undeva din apropiere. Harry se îndreptă brusc şi se lovi cu capul de tocul jos al uşii. Oprindu-se doar cât să spună câteva dintre cele mai alese înjurături ale unchiului Vernon, se întoarse ameţit în bucătărie, ţinându-şi capul în mâini, şi se uită pe geam, în grădina din spatele casei. Întunericul părea să freamăte, iar aerul vibra. Apoi, pe măsură
Yüklə 2,21 Mb. Dostları ilə paylaş:
|