Harry Potter şi Talismanele Morţii

- Nu ştiu, poate o fi fost stafia lui.

- Dumbledore nu s-ar fi întors ca stafie, zise Harry.

Acum erau puţine lucruri de care era sigur în legătură cu Dumbledore, dar măcar de aceasta era convins.

- Dumbledore ar fi mers mai departe, continuă el.

- Cum adică „ar fi mers mai departe"? întrebă Ron, dar, înainte

ca Harry să mai poată adăuga ceva, din spatele lor se auzi o voce:

-Arrry?

Fleur venise din căsuţă. Părul lung şi argintiu îi flutura, bătut de briză.

- 'Arrry, Socotici vrrrea să vorrbească ceva cu tine. Este în dorrrmitorrrul mic, spune că nu vrrrea să mai audă nimeni

altcineva ce o să discutaţi.

Era evident că Fleur îi purta pică goblinului pentru că o pusese să

trimită mesaje pentru el, aşa că se întoarse spre casă cu un aer arţăgos.

Socotici îi aştepta, aşa cum spusese Fleur, în cel mai mic dintre

cele trei dormitoare ale căsuţei, unde dormeau Hermione şi Luna.

Trăsese draperiile roşii din bumbac, nemailăsând să se vadă cerul

senin, şi acum încăperea era cufundată într-o strălucire înflăcărată,

care contrasta cu celelalte părţi aerisite şi luminoase ale căsuţei.

- Am ajuns la o hotărâre, Harry Potter, spuse goblinul, care

stătea picior peste picior pe un scaun jos, bătând darabana pe

braţele acestuia, cu degetele lui lungi. Cu toate că goblinii de la

Gringotts vor considera că este un act josnic de trădare, am hotărât

să te ajut.

- Grozav! spuse Harry, cuprins de un sentiment de uşurare.

Socotici, mulţumim, îţi suntem foarte...

- În schimbul unei plăţi, spuse goblinul cu fermitate.

Uşor luat prin surprindere, Harry ezită.

- Cât vrei? Am bani.

- Nu vreau bani, spuse Socotici. Am bani.

Ochii lui negri scânteiară. Goblinul nu avea deloc albul ochiului.

- Vreau sabia. Sabia lui Godric Cercetaş.

Lui Harry îi pieri orice urmă de entuziasm.

- Nu o poţi avea, răspunse el. îmi pare rău.

- Atunci, avem o problemă, spuse goblinul încet.

- Îţi putem da altceva, propuse Ron nerăbdător. Pun pariu că

soţii Lestrange au o grămadă de lucruri, poţi să-ţi alegi ce vrei când

ajungem în depozit.

Spusese ce nu trebuia. Socotici se îmbujora, cuprins de mânie.

- Nu sunt un hoţ, băiete! Nu încerc să obţin comori care nu îmi

sunt de trebuinţă!

- Sabia este a noastră.

- Ba nu, spuse goblinul.

- Suntem Cercetaşi şi i-a aparţinut lui Godric Cercetaş.

- Şi a cui a fost înainte să-i aparţină lui Cercetaş? întrebă

goblinul, îndreptându-se de spate.

- A nimănui, spuse Ron. A fost făcută pentru el, nu-i aşa?

- Nu! strigă goblinul, zbârlindu-se de supărare şi îndreptând un deget lung spre Ron. Din nou, aroganţa tipic vrăjitorească! Sabia a fost a lui Ragnuk I şi i-a fost luată de Godric Cercetaş! Este o comoară pierdută, o capodoperă ce demonstrează priceperea goblinilor! Le aparţine goblinilor! Sabia este preţul angajării mele, acceptaţi sau renunţaţi!

Socotici le aruncă o uitătură urâtă. Harry se uită la ceilalţi doi, apoi zise:

- Socotici, dacă nu ai nimic împotrivă, trebuie să ne consultăm

între noi câteva minute...

Goblinul încuviinţă din cap, cu o expresie acră.

La parter, în sufrageria goală, Harry se duse la şemineu, încruntat, încercând să ia o decizie corectă. Din spatele lui, Ron spuse:

- Glumeşte. Nu putem să-i dăm sabia.

- Dar dacă este adevărat? o întrebă Harry pe Hermione. Cercetaş chiar a furat sabia?

- Nu ştiu, zise ea deznădăjduită. Deseori, istoria vrăjitorească evită să menţioneze ce le-au făcut vrăjitorii altor rase magice, dar, din câte ştiu eu, nu scrie nicăieri că Cercetaş ar fi furat sabia aceea.

- Trebuie să fie una dintre poveştile acelea ale goblinilor, spuse

Ron, despre cum încearcă vrăjitorii mereu să-i nedreptăţească. Bănuiesc că ar trebui să ne considerăm norocoşi că nu ne-a cerut una dintre baghetele noastre.

- Goblinii au motive întemeiate pentru a-i antipatiza pe vrăjitori, Ron, spuse Hermione. Au fost trataţi cu cruzime în trecut.

- Dar goblinii nu sunt nici ei nişte iepuraşi nevinovaţi, nu-i aşa?

spuse Ron. Au ucis o mulţime de vrăjitori. Au şi jucat murdar.

- Dar, dacă ne certăm cu Socotici în legătură cu care rasă este mai nedreptăţită şi mai violentă, asta nu-l va încuraja să ne ajute, nu-i aşa?

Urmă o pauză, cât încercară să găsească o portiţă de ieşire. Harry

se uită pe geam, la mormântul lui Dobby. Luna aranja flori de

levănţică de mare într-un borcan de lângă piatra funerară.

- Bine, spuse Ron şi Harry se întoarse cu faţa spre el. Ce zici de

asta? îi spunem lui Socotici că avem nevoie de sabie până intrăm

în depozit şi apoi i-o dăm lui. Acolo e o copie, nu? Le înlocuim şi

i-o dăm lui pe cea falsă.

- Dar o să-şi dea seama de diferenţă mai bine decât noi! spuse Hermione. Este singurul dintre noi care şi-a dat seama că au fost înlocuite!

- Da, dar am putea fugi înainte să-şi dea seama.

Dădu un pas înapoi din cauza privirii pe care i-o aruncă Hermione.

- Ceea ce spui este îngrozitor, şopti ea. Îi ceri ajutorul şi după aceea îl tragi pe sfoară? Şi te mai miri că goblinilor nu le plac vrăjitorii, Ron?

Lui Ron i se înroşiră urechile.

- Bine, bine! A fost singurul lucru care mi-a trecut prin minte!

Atunci, tu ce soluţie propui?

- Trebuie să îi oferim altceva, ceva la fel de valoros.

- Genial! Mă duc repede să iau una dintre săbiile noastre străvechi făurite de goblini şi o împachetezi tu pentru cadou.

Se instala din nou tăcerea. Harry era convins că goblinul nu avea să accepte altceva în afară de sabie, chiar şi dacă ar fi avut ceva de valoare, să îi ofere în schimb. Totuşi, sabia era singura lor armă,

indispensabilă, împotriva Horcruxurilor.

închise ochii pentru câteva clipe şi ascultă marea învolburată.

Nu îi plăcea ideea ca Godric Cercetaş să fi furat sabia, fusese întotdeauna mândru că era Cercetaş, pentru că Cercetaş fusese apărătorul celor cu părinţi încuiaţi, vrăjitorul care i se opusese lui Viperin, iubitorul vrăjitorilor cu sânge pur.

- Poate că minte, spuse Harry, deschizând din nou ochii. Socotici.

Poate că Cercetaş nu a furat sabia. De unde ştim că versiunea

goblinului asupra faptelor istorice este şi cea adevărată?

- Chiar mai contează? întrebă Hermione.

- Mi-ar schimba mie părerea faţă de asta, spuse Harry.

Trase aer adânc în piept.

- O să-i spunem că îi dăm sabia după ce ne ajută să intrăm în depozit - dar trebuie să avem grijă să nu menţionăm exact când o va primi.

Pe chipul lui Ron se înfiripă un zâmbet. Hermione părea alarmată.

- Harry, nu putem...

- O să i-o dăm, continuă Harry, după ce o folosim ca să distrugem toate Horcruxurile. Voi avea grijă să o primească. Mă voi ţine de cuvânt.

- Dar asta ar putea fi peste ani de zile! remarcă Hermione.

- Ştiu, dar nu este nevoie să afle şi el. Până la urmă, nu va fi

chiar o minciună...

Harry îi susţinu privirea Hermionei cu un amestec de sfidare şi

ruşine. îşi aduse aminte cuvintele care fuseseră gravate pe poarta de la Nurmengard: Pentru binele majorităţii. Alungă acest gând. Ce

altceva ar fi putut să facă?

- Nu îmi place, spuse Hermione.

- Nici mie nu-mi prea place, recunoscu Harry.

- Ei bine, eu cred că este o idee genială, spuse Ron şi se ridică.

Hai să mergem să-i spunem!

Când se întoarseră în dormitorul mic, Harry îi făcu propunerea

lui Socotici, având grijă să o formuleze în aşa fel încât să nu spună

data exactă când aveau să îi dea sabia. În timp ce el vorbea, Hermione se uita încruntată spre podea; acest lucru îl irita, se temea că

Hermione îi va da de gol. Cu toate acestea, Socotici nu avea ochi

decât pentru Harry.

- Harry Potter, îmi dai cuvântul tău de onoare că îmi vei da

sabia lui Cercetaş, dacă vă ajut?

- Da, spuse Harry.

- Atunci, să batem palma, spuse goblinul şi întinse mâna.

Harry i-o luă şi i-o strânse, întrebându-se dacă ochii negri ai

goblinului nu ghiciră cumva îndoiala din ai săi. Apoi, Socotici îi

dădu drumul, îşi împreună mâinile şi zise:

- Bun. Să începem!

Era ca şi când ar fi plănuit din nou intrarea în minister. Hotărâră

să discute în dormitorul mic, păstrat în semiîntuneric, potrivit

dorinţelor lui Socotici.

- Am vizitat depozitul soţilor Lestrange o singură dată, le spuse

Socotici, când mi s-a spus să pun sabia falsă în el. Este una dintre

încăperile cele mai străvechi. Cele mai vechi familii vrăjitoreşti îşi

depozitează comorile la nivelul inferior, unde seifurile sunt cele mai

mari şi mai bine protejate.

Petreceau, de fiecare dată, ore în şir închişi în camera de dimensiunile unui dulap. încet, zilele se transformară în săptămâni.

Aveau de depăşit probleme după probleme şi printre acestea era şi

faptul că aproape li se epuizase rezerva de PoliPoţiune.

- A mai rămas doar cât pentru unul dintre noi, spuse Hermione,

înclinând Poţiunea densă ca noroiul în lumina lămpii.

- Va fi de ajuns, spuse Harry, care examina harta desenată de

Socotici a culoarelor de la cel mai de jos nivel.

Ceilalţi locatari din Shell Cottage nu aveau cum să nu observe

că se petrecea ceva, dat fiind că Harry, Ron şi Hermione apăreau

acum doar pentru a lua masa. Nimeni nu îi întrebă nimic, deşi

Harry avea adesea senzaţia, la masă, că Bill îi privea gânditor, de

cele mai multe ori îngrijorat.

Cu cât petreceau mai mult timp împreună, cu atât Harry îşi dădea seama că goblinul nu îi prea plăcea. Socotici se arăta neaşteptat de însetat de sânge, râdea de suferinţa fiinţelor inferioare şi părea încântat de existenţa unei cât de mici posibilităţi de a răni

vrăjitori pentru a ajunge la depozitul soţilor Lestrange. Harry îşi

dădu seama că antipatia sa era împărtăşită şi de ceilalţi doi, dar nu

discutară despre aceasta - aveau nevoie de Socotici.

Goblinul mânca doar în silă împreună cu ei. Chiar şi după ce i

se vindecaseră picioarele, încă mai cerea să i se aducă tava cu

mâncare în cameră, asemenea lui Ollivander, care era încă slăbit,

până când Bill (în urma unei izbucniri furioase a lui Fleur) a urcat

la el şi i-a spus că aranjamentul acesta nu mai putea continua astfel.

De atunci, Socotici li s-a alăturat la masa arhiplină, însă refuza să

mănânce aceeaşi mâncare, insistând să îi fie servite bucăţi de carne

crudă, rădăcini şi diverse tipuri de ciuperci.

Harry se simţea responsabil, până la urmă, el fusese cel care insistase ca goblinul să rămână la Shell Cottage, pentru a-l interoga, el era de vină că întreaga familie Weasley fusese nevoită să se ascundă, că Bill, Fred, George şi domnul Weasley nu mai puteau merge la serviciu.

- îmi pare rău, îi spuse el lui Fleur într-o seară de aprilie, în timpul unei furtuni, când o ajuta să pregătească cina. Nu am vrut niciodată să fiţi nevoiţi să treceţi prin toate astea.

Fleur doar pusese la treabă nişte cuţite, comandându-le să taie în bucăţi nişte fripturi pentru Socotici şi Bill, căruia îi plăcea carnea în sânge de când fusese atacat de Greyback. în timp ce cuţitele tocau în spatele ei, expresia arţăgoasă de pe chip i se îmblânzi oarecum.

- 'Arrry, i-ai salvat viaţa surrrorrrii mele, nu am uitat.

Aceasta nu era întru totul just, dar Harry decise să nu îi aducă

aminte că Gabrielle nu fusese cu adevărat în pericol.

- Orrricum, continuă Reur, îndreptându-şi bagheta spre o cratiţă cu sos de pe aragaz, care începu imediat să clocotească, domnul Ollivanderrr va plecala Murrriell în searrra aceasta. De acum înainte, va fi mai uşorrr. Goblinul - se încruntă puţin când aduse vorba despre el - poate să se mute la parrrterrr, şi tu, Rrron şi Dean puteţi să vă mutaţi în camerrra lui.

- Nu ne deranjează să dormim în sufragerie, spuse Harry, care ştia că lui Socotici nu îi va conveni să doarmă pe canapea; era esenţial pentru planul lor ca Socotici să fie mulţumit. Nu îţi face griji pentru noi.

Când Fleur încercă să protesteze, Harry continuă:

- în curând, nu o să ne mai aveţi pe cap nici pe noi - pe Ron, pe Hermione şi pe mine. Nu o să mai fie nevoie să rămânem multă vreme.

- La ce te rrreferrri? spuse ea, încruntându-se, cu bagheta îndreptată spre farfuria cu friptură, care rămăsese suspendată în aer.

Darrr trrrebuie să rrrămâneţi, aici sunteţi în sigurrranţă!

Semăna cu doamna Weasley când spuse asta şi Harry se bucură

că, în clipa aceea, se deschise uşa din spate. Intrară Luna şi Dean,

cu părul ud din cauza ploii şi braţele pline de lemne plutitoare.

- ... şi urechi foarte mici, spunea Luna, tati spune că seamănă un pic cu cele ale unui hipopotam, doar că sunt mov şi păroase. Şi trebuie să fredonezi când vrei să îi chemi, preferă valsuri, nu ritmuri alerte...

Uşor stingherit, Dean ridică din umeri când trecu pe lângă

Harry, urmând-o pe Luna în locul pentru mâncat, din sufragerie,

unde Ron şi Hermione puneau tacâmurile pentru cină. Profitând

de ocazie pentru a scăpa de întrebările lui Fleur, Harry înşfacă două

carafe cu suc de dovleac şi merse după ei.

- ... şi dacă o să vii vreodată la noi acasă, o să-ţi arăt cornul, tati

mi-a scris despre el, dar încă nu l-am văzut, pentru că Devoratorii

Morţii m-au răpit din Expresul de Hogwarts şi nu am mai ajuns

acasă de Crăciun, spunea Luna în timp ce ea şi Dean făceau focul.

- Luna, ţi-am zis! îi strigă Hermione. Cornul acela a explodat.

Era un corn de Erumpent, nu de Snorhac Corn-Şifonat.

- Nu, era în mod sigur de Snorhac, spuse Luna senină. Aşa mi-a

zis tati. Probabil că trebuie să se fi recompus până acum, se repară

singure, ştiţi.

Hermione clătină din cap şi aşeză în continuare furculiţele, în

timp ce apăru Bill, ajutându-l pe domnul Ollivander să coboare de

la etaj. Creatorul de baghete părea îngrozitor de slăbit, se ţinea de

braţul lui Bill, care îl sprijinea, şi căra un geamantan mare.

- O să-mi fie dor de dumneavoastră, domnule Ollivander, spuse

Luna, apropiindu-se de bătrân.

- Şi mie de tine, draga mea, răspunse Ollivander, bătând-o uşor pe

umăr. Ai fost o alinare preţioasă pentru mine în locul acela înfiorător.

- Ei bine, au revoir, domnule Ollivander, spuse Fleur, sărutându-l pe ambii obraji. Voiam să vă întreb dacă aţi putea să îmi faceţi o favoare şi să îi duceţi un pachet mătuşii lui Bill. încă nu i-am dat

înapoi tiara.

- Va fi o onoare pentru mine, spuse Ollivander, făcând o mică plecăciune. Este o mică răsplată pentru ospitalitatea şi generozitatea voastră.

Fleur scoase o cutie îmbrăcată în catifea, pe care o deschise, arătându-i-o creatorului de baghete. Tiara scânteia în lumina lămpii care atârna până aproape de podea.

- Piatra lunii şi diamante, spuse Socotici., care se strecurase în cameră fără să îl fi observat nimeni. Făcută de goblini, dacă nu mă înşel?

- Şi plătită de vrăjitori, spuse Bill încet, iar goblinul îi aruncă o

privire pe furiş, foarte provocatoare.

O pală de vânt puternică izbi în ferestrele căsuţei, în timp ce Bill

şi Ollivander se depărtară în noapte. Ceilalţi se înghesuiră în jurul

mesei, cot la cot şi aproape neavând loc să se mişte, şi începură să

mănânce. Focul trosnea şi pocnea în şemineul de lângă ei. Harry observă că Fleur se juca absentă cu mâncarea în farfurie şi se uita spre

fereastră o dată la câteva minute, însă Bill se întoarse înainte să fi

terminat felul întâi; părul lung îi era încâlcit din cauza vântului.

- Totul este în ordine, îi zise lui Fleur. Ollivander s-a instalat,

mama şi tata ne transmit salutări. Ginny te pupă. Fred şi George o

scot din minţi pe Muriel, încă mai au o afacere cu comenzi prin

intermediul bufniţelor în camera din spate. Dar s-a mai înveselit

când a primit înapoi tiara. A spus că a crezut că i-am furat-o.

- Vai, este de-a drrreptul încântătoarrre mătuşa ta, comentă Fleur supărată, fluturând bagheta şi ridicând farfuriile murdare, aşezându-le în aer unele peste altele; le luă şi ieşi cu paşi mari din cameră.

- Şi tati a făcut o tiara, interveni Luna. Mă rog, este mai degrabă

o coroană.

Ron întâlni privirea lui Harry şi zâmbi; Harry ştia că se gândea la

coroana ridicolă pe care o văzuseră când îl vizitaseră pe Xenophilius.

- Da, încearcă să recreeze diadema pierdută a lui Ochi-de-Şoim.

Crede că a identificat deja majoritatea elementelor principale.

Adăugarea aripilor Billywig a fost o mare realizare.

Se auzi o bufnitură dinspre uşa de la intrare. Toţi întoarseră capul în direcţia aceea. Fleur veni în fugă din bucătărie, părând speriată, Bill sări în picioare, cu bagheta îndreptată spre uşă, iar Harry, Ron şi Hermione făcură acelaşi lucru. Socotici dispăru pe nesimţite sub masă.

- Cine este? strigă Bill.

- Eu, Remus John Lupin! strigă o voce puternică, acoperind

vâjâitul vântului.

Harry se înfiora de teamă. Oare ce se întâmplase?

- Sunt om-lup, căsătorit cu Nymphadora Tonks, şi tu eşti

Păstrătorul Secretului de la Shell Cottage, mi-ai dat adresa şi mi-ai

spus să vin în caz de urgenţă!

- Lupin... bolborosi Bill, fugind imediat la uşă şi deschizând-o.

Lupin căzu peste prag. Era alb ca varul, înfăşurat într-o pelerină

de drum, cu părul cărunt bătut de vânt. Se îndreptă, se uită în jur,

înregistra cine era de faţă, apoi strigă:

- E băiat! L-am botezat Ted, după tatăl Dorei!

Hermione începu să chiţăie:

- Cum?! Tonks... Tonks a născut?

- Da, da, a născut un băieţel! strigă Lupin.

Se auziră strigăte de bucurie şi şoapte de uşurare din jurul mesei.

Hermione şi Fleur chiţăiră amândouă: „Să-ţi trăiască!" şi Ron

spuse: „Al naibii să fiu eu, un copil!", de parcă era prima dată când

ar fi auzit de aşa ceva.

- Da, da, un băiat! spuse Lupin din nou, uluit de propria sa fericire,

înconjură masa cu paşi mari şi îl îmbrăţişa pe Harry. Era ca şi

când scena din Casa Cumplită nici nu ar fi avut loc.

- Vrei să fii naşul lui? spuse el, dându-i drumul.

- E-eu? se bâlbâi Harry.

- Da, tu, bineînţeles - Dora este de acord, eşti cel mai potrivit.

- Eu... da... fir-aş să fiu...

Harry se simţea copleşit, uimit şi încântat în acelaşi timp.

Acum, Bill se grăbea să aducă vin şi Fleur îl convingea pe Lupin să

rămână să bea un pahar cu ei.

- Nu pot să stau mult, trebuie să mă întorc, spuse Lupin,

zâmbindu-le larg tuturor. Iţi mulţumesc, Bill, îţi mulţumesc.

Bill le umplu imediat pocalele, se ridicară în picioare şi ţinură un toast:

- În cinstea lui Teddy Remus Lupin, spuse Lupin, un mare viitor vrăjitor!

- Cu cine seamănă? întrebă Fleur.

- Cred că seamănă cu Dora, dar ea zice că seamănă cu mine.

are părul foarte des. Părea să fie brunet când s-a născut, dar jur

că s-a făcut roşcat în ora care a trecut de atunci. Probabil că o să fieblond până mă întorc. Andromeda spune că părul lui Tonks a

început să îşi schimbe culoarea din ziua în care s-a născut.

Goli pocalul.

- Ah, hai, încă unul, adăugă el, zâmbind, când Bill dădu să i-l

umple din nou.

Vântul învălui căsuţa, iar în cămin focul trosnea şi ardea vesel.

Cât de curând, deschiseră încă o sticlă de vin.

Vestea adusă de Lupin părea să îi fi scos din lumea lor, să fi întrerupt pentru o vreme starea de asediu; erau foarte încântaţi de naşterea copilaşului. Goblinul era singurul care părea indiferent la atmosfera devenită dintr-odată sărbătorească şi, după o vreme, se strecură înapoi în dormitorul pe care acum nu îl mai împărţea cu nimeni. Harry crezu că era singurul care observase, până când îl văzu pe Bill urmărindu-l cu privirea pe goblin, în timp ce urca scările.

- Nu... nu... chiar trebuie să mă întorc, spuse Lupin până la

urmă, refuzând un alt pocal cu vin.

Se ridică şi îşi strânse din nou pelerina în jurul lui.

- La revedere, la revedere... o să încerc să vă aduc nişte poze

peste câteva zile. Vor fi toţi atât de bucuroşi că v-am văzut...

îşi închise pelerina, îşi luă revedere, îmbrăţişându-le pe fete şi dând mâna cu băieţii, apoi plecă în noaptea furtunoasă, păstrându-şi zâmbetul.

- Harry, o să fii naş! exclamă Bill, în timp ce intrară împreună

în bucătărie, ajutând la strângerea mesei. O mare onoare! Felicitări!

Harry puse jos pocalele goale pe care le adusese şi Bill închise

uşa după ei, estompând vocile vesele ale celorlalţi, care încă mai

sărbătoreau, chiar dacă Lupin plecase.

- Harry, aş vrea de fapt să vorbesc ceva cu tine între patru ochi.

A fost greu să te prind singur, cu căsuţa atât de plină de oameni.

Bill ezita.

- Harry, tu pui ceva la cale cu Socotici.

Era o afirmaţie, nu o întrebare, şi Harry nu se obosi să o nege.

Se uită la Bill, în aşteptare.

- Eu îi cunosc pe goblini, spuse Bill. Am lucrat la Gringotts încă

de când am terminat şcoala. Cât despre posibilitatea unei legături

între vrăjitori şi goblini, am prieteni care sunt goblini - sau, cel

puţin, există goblini pe care îi ştiu bine şi pe care îi plac.

Bill ezită din nou.

- Harry, ce vrei de la Socotici şi ce i-ai promis în schimb?

- Nu pot să-ţi spun, răspunse Harry. îmi pare rău, Bill.

Uşa de la bucătărie se deschise în spatele lor; Fleur încerca să

mai aducă nişte pocale goale.

- Stai puţin, o rugă Bill. Imediat.

Apoi se întoarse iarăşi către Harry:

- Atunci, trebuie să te avertizez. Dacă ai făcut orice fel de târg

cu Socotici şi, mai ales, dacă acest târg implică o comoară, trebuie

să ai extrem de mare grijă. Principiile goblinilor despre dreptul de

proprietate, plată şi răsplată nu sunt la fel cu ale oamenilor.

Harry simţi un val de disconfort, de parcă i s-ar fi zvârcolit un

şerpişor în stomac.

- Cum adică? întrebă el.

- Vorbim despre o altă specie de fiinţe, îi explică Bill.

Înţelegerile dintre vrăjitori şi goblini au fost întotdeauna foarte

riscante, dar trebuie să o fi aflat deja la cursurile de Istoria Magiei.

Ambele părţi au fost de vină, nu aş putea susţine niciodată că

vrăjitorii au fost nevinovaţi. Totuşi, printre goblini se crede - şi cei

de la Gringotts sunt poate cei mai înflăcăraţi - că nu se poate avea

încredere în vrăjitori când vine vorba despre aur şi comori, că nu

respectă deloc drepturile de proprietate ale goblinilor.

- Eu respect... începu Harry, dar Bill clătină din cap.

- Harry, nu înţelegi, nimeni nu poate înţelege, decât dacă a trăit alături de goblini. Pentru un goblin, proprietarul de drept al oricărui obiect este cel care l-a făcut, nu cel care l-a cumpărat. Pentru goblini, toate obiectele făcute de goblini le aparţin lor de drept.

- Dar dacă a fost cumpărat...

- ... atunci consideră că a fost închiriat de cel care a plătit pentru el. Însă detestă noţiunea de obiectefăcute de goblini, care sunt transmise de către vrăjitori din generaţie în generaţie. Ai văzut expresia lui Socotici când tiara a trecut prin faţa lui. Nu este de acord. Cred că are senzaţia, asemenea celor mai aprigi goblini, că obiectul ar fi trebuit să le fie înapoiat goblinilor, după ce primul cumpărător a murit. Ei consideră că obiceiul de a păstra obiectele făcute degoblini, transmiterea lor altor vrăjitori fără a le cere bani este doar cu puţin deasupra furtului.