Harry Potter şi Talismanele Morţii

Acum, Harry avea o presimţire rea; se întrebă dacă Bill nu intuia mai mult decât lăsa să se vadă.

- Tot ce spun, zise Bill, punând mâna pe uşa care dădea spre sufragerie, este să ai mare grijă ce le promiţi goblinilor, Harry. Este mai puţin periculos să dai o spargere în Gringotts, decât să incalci o promisiune făcută unui goblin.

- Da, spuse Harry, în timp ce Bill deschise uşa, da. Mulţumesc.

O să ţin cont de asta.

il urmă pe Bill înapoi la ceilalţi şi prin minte îi trecu un gând confuz, mai mult ca sigur o consecinţă a vinului pe care îl băuse. Se părea că avea să devină pentru Teddy Lupin un naş la fel de nechibzuit cum fusese Sirius pentru el.

Capitolul 26

Gringotts
Definiseră planul şi încheiaseră pregătirile. în dormitorul mic, pe

şemineu, se afla o eprubetă mică din sticlă, în care era un singur fir

de păr lung, negru şi aspru (luat de pe puloverul pe care îl purtase

Hermione la Conacul Reacredinţă).

- Şi o să foloseşti chiar bagheta ei, spuse Harry, indicând bagheta din lemn de alun cu o mişcare din cap, aşa că vei fi foarte convingătoare, cred eu.

Hermione luă bagheta de parcă s-ar fi aşteptat să o înţepe sau să

o muşte.

- Detest bagheta asta, spuse ea încet. Chiar o urăsc. O simt

aiurea, nu funcţionează cum trebuie pentru mine... este ca şi când

ar fi o parte din ea.

Harry nu putea să nu-şi amintească de felul în care Hermione

desfiinţase faptul că Harry detesta bagheta din lemn de porumbar,

insistând că doar îşi imagina că nu funcţiona la fel de bine ca a lui,

ferm convinsă că nu era decât o chestiune de exerciţiu. însă alese

să nu îi dea acelaşi sfat, căci nu părea momentul potrivit să se pună

rău cu Hermione, tocmai când mai era atât de puţin până să încerce

să spargă Banca Gringotts.

- Dar probabil că o să te ajute să o imiţi mai bine, spuse Ron.

Gândeşte-te la tot ce a făcut bagheta asta!

- Tocmai la asta mă refer! spuse Hermione. Aceasta e bagheta

care i-a torturat pe părinţii lui Neville, pe ei şi pe cine ştie câţi alţii!

E bagheta care l-a ucis pe Sirius!

Harry nu se gândise la asta; se uită în jos la baghetă şi simţi o

dorinţă aprigă de a o rupe în două, de a o tăia în jumătate cu sabia

lui Cercetaş, care era sprijinită de perete, lângă el.

- Mi-e dor de bagheta mea, spuse Hermione amărâtă. Aş fi vrut

ca domnul Ollivander să îmi fi făcut şi mie una nouă.

Domnul Ollivander îi trimisese Lunei o baghetă nouă în dimineaţa aceea. În momentul de faţă, Luna era pe peluza din spatele

casei şi îi testa capacitatea la lumina soarelui care se pregătea de

asfinţit. Dean, căruia bagheta îi fusese luată de către Recuperatori,

o privea destul de posomorât.

Harry se uită la bagheta din porumbar, care îi aparţinuse înainte lui Draco Reacredinţă. Fusese surprins, dar mulţumit, să vadă că funcţiona pentru el cel puţin la fel de bine ca bagheta Hermionei. Amintindu-şi ce le spusese Ollivander despre legile misterioase ale baghetelor, Harry credea că ştia care era problema cu bagheta Hermionei: nu câştigase supunerea baghetei din lemn de alun, pentru că nu o luase ea personal de la Bellatrix. Se deschise uşa de la dormitor şi intră Socotici. Harry întinse instinctiv mâna spre mânerul săbiei şi o trase mai aproape de el, dar regretă imediat gestul, dându-şi seama că goblinul îl observase,

încercă să treacă peste momentul dificil, spunând:

- Tocmai am verificat ultimele detalii, Socotici. Le-am spus lui Bill şi Fleur că plecăm mâine şi că nu vrem să se trezească ca să ne conducă.

Insistaseră asupra acestui lucru, pentru că Hermione trebuia să

se transforme în Bellatrix înainte să plece şi, cu cât Bill şi Fleur ştiau

sau bănuiau mai puţin despre ce aveau să facă, cu atât era mai bine.

De asemenea, le explicaseră că nu se mai întorceau. Dat fiind că

pierduseră cortul vechi al lui Perkins în noaptea când îi prinseseră

Recuperatorii, Bill le împrumutase un altul. Acum, acesta era împachetat în gentuţa cu perluţe, pe care Harry fusese impresionat să

afle că Hermione o protejase de Recuperatori vârând-o pur şi simplu închiloţii. Deşi aveau să îi lipsească Bill, Fleur, Luna şi Dean, ca să nu mai vorbim despre confortul de care se bucuraseră pe parcursul ultimelor câteva săptămâni, Harry abia aştepta să scape de la Shell Cottage. Se săturase să se tot asigure că nu auzea nimeni ce vorbeau, se

săturase să tot stea închis în dormitorul micuţ şi întunecat. Cel mai mult îşi dorea să scape de Socotici. Totuşi, momentul şi modul în care aveau să se despartă de goblin fără să îi dea sabia lui Cercetaş rămâneau în continuare întrebări la care Harry nu avea răspuns. Le fusese imposibil să decidă cum să procedeze, de vreme ce goblinul abia dacă îi lăsa singuri pe Harry, Ron şi Hermione mai mult de cinci minute la rând.

- Ar putea să-i dea lecţii de sufocare până şi mamei, mormăi Ron,

în timp ce degetele lungi ale goblinului se tot iveau de după uşi.

Ţinând cont de avertismentul lui Bill, Harry nu putea să nu suspecteze că Socotici se temea să nu fie tras pe sfoară. Hermione se opunea atât de mult şmecheriei pe care o plănuiseră, încât Harry renunţase să mai încerce să o roage să se gândească la cel mai bun mod de a o duce la capăt; în rarele ocazii când reuşiseră să scape un pic de Socotici, cea mai bună strategie la care se gândise Ron fusese:

— O să trebuiască să improvizăm, prietene.

Harry dormi prost în noaptea aceea. Era treaz la primele ore ale

dimineţii, aşa că se gândea la cum se simţise înainte să se ducă la

Ministerul Magiei şi îşi aminti cât de hotărât era, aproape entuziasmat. Acum era cuprins de atacuri de nelinişte, măcinat de îndoieli, nu putea să-şi alunge teama că totul se va duce de râpă. îşi tot spunea că aveau un plan bun, că Socotici ştia cu ce aveau de-a face, că erau bine pregătiţi pentru toate dificultăţile pe care urma să le întâlnească şi, cu toate astea, se simţea neliniştit. O dată sau de două ori, îl auzi pe Ron mişcându-se şi fu sigur că şi el era treaz, dar în sufragerie dormea şi Dean, aşa că Harry nu spuse nimic. Fu uşurat când se făcu şase şi putură să iasă din sacii de dormit, să se îmbrace în semiîntuneric şi apoi să iasă în grădină, unde aveau să vină şi Hermione şi Socotici. Era o dimineaţă răcoroasă, dar era luna mai şi nu prea mai bătea vântul. Harry se uită în sus, la stelele care încă scânteiau şters pe cerul întunecat, şi ascultă marea izbindu-se de stâncă. Ştia că-i va fi dor de zgomotul valurilor. Se iviseră deja mici lăstari verzi din pământul roşiatic de deasupra mormântului lui Dobby; peste un an, movila avea să fie acoperită în întregime cu flori. Piatra albă pe care era gravat numele spiriduşului prinsese deja un aspect patinat. Acum îşi dădu seama că

nu ar fi putut să aleagă un loc mai frumos pentru a-l înmormânta pe Dobby, dar Harry era mistuit de tristeţe la gândul că îl lăsa în urmă. Se uită la mormânt, întrebându-se din nou cum de ştiuse spiriduşul unde să vină ca să îi salveze. Duse absent degetele la punguţa pe care o avea în continuare la gât şi pipăi bucata ascuţită de oglindă, în care fusese sigur că văzuse ochiul lui Dumbledore. Apoiseîntoarse când auzi zgomotul unei uşi deschizându-se. Bellatrix Lestrange traversa peluza, venind spre ei, însoţită de Socotici. În timp ce mergea, îşi îndesa gentuţa cu perluţe în buzunarul interior al unei alte robe vechi, luate de la Casa Cumplită. Cu toate că Harry ştia bine că era de fapt Hermione, nu putu să îşi reprime un fior de scârbă. Era mai înaltă decât el, părul lung şi negru îi cădea în valuri pe spate, iar ochii întunecaţi îl priviră cu dispreţ, oprindu-se asupra lui. Însă atunci când vorbi, Harry ghici, în spatele vocii joase a lui Bellatrix, glasul Hermionei.

- A avut un gust absolut dezgustător, mai rău decât Rădăcinile

Rotunjoare! Bun, Ron, vino ca să te rezolv...

- Bine, dar nu uita că nu vreau să am barba prea lungă.

-, pentru Dumnezeu, nu e un concurs de frumuseţe.

- Nu de asta spun, dar este incomodă! Insă mi-a plăcut data trecută când mi-ai făcut nasul un pic mai scurt, încearcă şi de data asta. Hermione oftă şi se puse pe treabă, murmurând, în timp ce transformă diverse trăsături ale lui Ron. Avea să-i dea o identitate falsă şi sperau să fie protejat de aura malefică a lui Bellatrix. Între timp, Harry şi Socotici aveau să stea ascunşi sub Pelerina Invizibilă.

- Gata, spuse Hermione. Cum arată, Harry?

În ciuda noii înfăţişări, Harry reuşi totuşi să îl recunoască pe Ron, dar fu convins că aceasta se întâmpla doar pentru că îl cunoştea foarte bine. Ron avea acum părul lung şi ondulat, avea barbă şi mustaţă castanii şi , nu avea deloc pistrui, nasul îi era lat şi scurt şi sprâncenele stufoase.

- Mă rog, nu e genul meu, dar merge, spuse Harry. Pornim?

Toţi trei se uitară în urmă, spre Shell Cottage - era cufundată în

întuneric şi tăcere, sub un cer pe care se stingeau stelele. Apoi se

întoarseră şi se îndreptară spre locul unde nu mai funcţiona Vraja

Fidelius, imediat după zidul grădinii, unde aveau posibilitatea să

Dispară. Când ieşiră pe poartă, Socotici zise:

- Harry Potter, cred că ar trebui să mă caţăr acum.

Harry se aplecă şi goblinul i se caţără în spate, înlănţuindu-şi mâinile în jurul gâtului lui Harry. Nu era greu, dar lui Harry nu îi plăcea să îl ştie în spatele lui şi nu îi plăcea nici puterea nebănuită cu care se agăţa de el. Hermione scoase Pelerina Invizibilă din gentuţa cu periuţe şi o aruncă peste amândoi.

- Perfect, spuse ea, aplecându-se să verifice dacă îi erau acoperite picioarele lui Harry. Nu se vede nimic. Să mergem!

Harry se învârti pe loc, cu Socotici pe umeri, concentrându-se cât de tare putea asupra „Ceaunului crăpat", hanul pe unde se intra în Aleea Diagon. Goblinul îl ţinu şi mai strâns, când fură acoperiţi de întuneric, şi, câteva secunde mai târziu, picioarele lui Harry atinseră trotuarul. Când deschise ochii, văzu în faţa lui Charing Cross Road. încuiaţii treceau grăbiţi pe lângă ei, având expresiile unor câini bătuţi, specifice primelor ore ale dimineţii, fără să bănuiască nimic despre existenţa micuţului han.

Barul din „Ceaunul crăpat" era aproape pustiu. Tom, proprietarul cocoşat şi ştirb, lustruia paharele în spatele tejghelei de la bar,

iar câţiva vrăjitori care discutau în şoaptă într-un colţ îndepărtat,

se uitară curioşi la Hermione şi se retraseră în umbră.

- Doamnă Lestrange, bolborosi Tom, plecându-şi fruntea slugarnic, când Hermione trecu prin dreptul lui.

- Bună dimineaţa, spuse Hermione şi, când se strecură pe lângă el,

cu Socotici în spate, sub pelerină, Harry văzu că Tom părea surprins.

- Prea politicoasă, îi şopti Harry la ureche Hermionei când ieşiră din han în curtea mică din spate. Trebuie să îi tratezi ca pe nişte gunoaie!

- Bine, bine!

Hermione scoase bagheta lui Bellatrix şi atinse o cărămidă din

zidul din faţa lor, fără un scop precis. Cărămizile începură să se

învârtă imediat, în mijlocul lor apărând o gaură care se făcu din ce

în ce mai mare, formând până la urmă o arcadă care dădea spre o

stradă pavată, Aleea Diagon.

Era linişte, de-abia era ora la care începeau să se deschidă magazinele şi erau foarte puţini cumpărători. Strada pavată şi şerpuită se

schimbase foarte mult faţă de locul plin de viaţă pe care îl vizitase

Harry înaintea primului său semestru la Hogwarts, cu atât de mult

timp în urmă. Ca niciodată până atunci, fuseseră baricadate mai

multe magazine, cu toate că, de când fusese el ultima oară aici, mai

multe magazine dedicate Magiei Negre îşi făcuse apariţia. De pe

numeroase afişe lipite pe mai multe vitrine, chipul lui Harry se uita

urât, ia sub el scria: Indezirabilul Numărul Unu.

Mai mulţi oameni ponosiţi stăteau ghemuiţi în praguri. Ii auzi gemând spre câţiva trecători, cerând galbeni, insistând că erau de fapt vrăjitori. Unul dintre bărbaţi avea un bandaj însângerat pe un ochi.

Când porniră de-a lungul străzii, cerşetorii o zăriră pe Hermione.

Păreau să se topească din faţa ei, trăgându-şi glugile peste faţă şi

fugind cât puteau de repede. Hermione se uită intrigată în urma lor,

până când bărbatul cu bandajul însângerat veni clătinându-se şi se

postă chiar în calea ei.

- Copiii mei! răcni el, arătând spre Hermione.

Avea vocea spartă, stridentă, părea să nu fie în toate minţile.

- Unde sunt copiii mei? Ce ai făcut cu ei? Tu ştii, tu ştii!

- E-eu nu... se bâlbâi Hermione.

Bărbatul se năpusti spre ea, încercând să o prindă de gât, însă atunci fu aruncat pe spate, cu o bufnitură, însoţită de o lumină roşiatică, şi căzu, pierzându-şi cunoştinţa. Ron stătea acolo, cu bagheta încă întinsă, citindu-i-se expresia şocată pe sub barbă. De o parte şi de alta a străzii îşi făcură apariţia chipuri la ferestre, în timp ce câţiva cumpărători care păreau prosperi îşi strânseră robele în jurul lor şi o luară la fugă, grăbindu-se să plece de acolo.

Intrarea lor pe Aleea Diagon fu cât se poate de evidentă. Pentru

o clipă, Harry se întrebă dacă nu ar fi fost mai bine să plece acum şi

să încerce un alt plan. Însă, înainte de a apuca să discute între ei,

auziră de deasupra un strigăt.

- Vai, doamna Lestrange!

Harry se întoarse repede şi Socotici îl strânse şi mai tare de gât.

Un vrăjitor înalt şi slab, cu părul cărunt, stufos ca o coroană, şi

nasul lung şi ascuţit, venea cu paşi mari spre ei.

- Este Travers, şuieră goblinul în urechea lui Harry, dar, în clipa

aceea, Harry nu îşi dădu seama cine era Travers.

Hermione stătea cât putea de dreaptă şi spuse pe un ton extrem

de dispreţuitor:

-Tu ce mai vrei?

Travers se opri brusc, părând jignit.

- Este un alt Devorator al Morţii! şopti Socotici şi Harry se apleca

într-o parte, să îi spună la ureche Hermionei.

- Nu am vrut decât să te salut, spuse Travers cu răceală, dar dacă

prezenţa mea nu este binevenită...

Harry îi recunoscu acum vocea: Travers era unul dintre Devoratorii Morţii care veniseră la casa lui Xenophilius.

- Nu, nu, nu este aşa, Travers, spuse Hermione repede, încercând să îşi acopere greşeala. Ce mai faci?

- Ei bine, mărturisesc că mă mir să te văd prin oraş, Bellatrix.

- Da? De ce anume? întrebă Hermione.

- Păi, tuşi Travers, am auzit că celor din Conacul Reacredinţă li

s-a interzis să îl părăsească după... da... evadare.

Harry se rugă ca Hermione să nu se piardă cu firea.

Dacă era adevărat, Bellatrix nu ar fi trebuit să fie văzută în public.

- Lordul Întunecat îi iartă pe cei care l-au servit cu credinţă în trecut, spuse Hermione, imitând magistral atitudinea dispreţuitoare a lui Bellatrix. Poate că înţelegerea ta cu el nu este atât de bună ca a mea, Travers.

Cu toate că Devoratorul Morţii păru insultat, se vedea că era

totodată şi mai puţin suspicios. Se uită la bărbatul pe care tocmai îl

împietrise Ron.

- Cu ce te-a jignit?

- Este irelevant, nu o va mai face a doua oară, răspunse Hermione pe un ton indiferent.

- Unii dintre cei cărora le-au fost luate baghetele pot fi dificili,

spuse Travers. Nu am nimic de obiectat atâta timp cât doar cerşesc,

dar, săptămâna trecută, o femeie m-a rugat să vorbesc în numele ei

la minister. „Sunt o vrăjitoare, domnule, sunt vrăjitoare, dati-mi voie

să o dovedesc!" spuse el imitând vocea subţire a acesteia. De parcă

i-aş fi dat bagheta mea. Dar a cui baghetă o foloseşti acum,

Bellatrix? întrebă Travers curios. Am auzit că a ta a fost...

- Am bagheta mea, spuse Hermione cu răceală, ridicând bagheta lui Bellatrix. Şi nu ştiu ce zvonuri ai auzit, Travers, dar mi se pare că, din păcate, eşti foarte prost informat.

Travers păru puţin jignit şi se întoarse acum spre Ron.

- Cine este prietenul tău? Nu îl recunosc.

- Este Dragomir Despard, spuse Hermione.

Hotărâseră că un străin fictiv era cea mai bună acoperire pentru Ron.

- Nu ştie aproape deloc engleză, dar simpatizează cu ţelurile

Lordului Întunecat. A venit aici din Transilvania, ca să afle mai

multe despre noul nostru regim.

- Chiar aşa? îmi pare bine, Dragomir.

- Mipar bin, spuse Ron, întinzând mâna.

Travers întinse două degete şi dădu mâna cu Ron, de parcă s-ar fi temut să nu se murdărească.

- Deci ce te aduce pe tine şi... ăă... pe prietenul tău simpatizant

pe Aleea Diagon, aşa de devreme? întrebă Travers.

- Trebuie să merg la Gringotts, îi explică Hermione.

- Vai de mine, şi eu, spuse Travers. Galbenii, afurisiţii de galbeni! Nu putem trăi fără ei, deşi mărturisesc că îmi displace nevoia de a ne alia cu prietenii noştri cu degete lungi.

Harry simţi cum Socotici îşi strânse, pentru o clipă, şi mai tare

mâinile în jurul gâtului lui.

- Mergem? spuse Travers, făcându-i semn Hermionei să o ia înainte.

Hermione nu avu de ales şi merse cu el de-a lungul străzii pavate

şi strâmbe, spre locul unde clădirea albă a Băncii Gringotts se ridica

deasupra prăvăliilor mici. Ron li se alătură, iar Harry şi Socotici

merseră în urma lor.

Un Devorator al Morţii suspicios era chiar ultimul lucru de care

aveau nevoie şi cel mai rău era că, dacă Travers mergea împreună

cu cine credea el că era Bellatrix Lestrange, Harry nu avea cum să

comunice cu Hermione şi Ron. Ajunseră parcă prea repede în faţa

scărilor de marmură care duceau spre uşile mari din bronz. Aşa cum

îi avertizase deja Socotici, goblinii arţăgoşi care stăteau de obicei în

faţa intrării fuseseră înlocuiţi cu doi vrăjitori, care aveau amândoi

nişte beţe lungi, subţiri şi aurii.

- Ah, Probele de Probitate, oftă Travers teatral, atât de primitive şi, totuşi, atât de eficiente!

Începu să urce treptele, plecând capul în stânga şi în dreapta

spre vrăjitori, care ridicară nuielele aurii şi le plimbară de sus până

jos, în faţa lui. Harry ştia că probele detectau vrăji de tăinuire şi

obiecte magice ascunse. Ştiind că mai avea doar câteva secunde la

dispoziţie, Harry îndreptă bagheta lui Draco pe rând spre fiecare

dintre paznici şi şopti: „Confundo!" de două ori. Travers se uita în

sala de dincolo de uşile de bronz şi nu observă că ambii paznici

tresăriră uşor când fură loviţi de vrăji.

Părul lung şi negru al Hermionei flutura în timp ce urca treptele.

- Numai o clipă, doamnă, spuse paznicul, ridicând proba.

- Dar tocmai m-ai verificat! spuse Hermione, pe tonul arogant

şi imperativ al lui Bellatrix.

Travers se întoarse, cu sprâncenele ridicate. Paznicul era derutat. Se holbă la proba subţire din aur şi apoi la tovarăşul său, care spuse cu o voce oarecum confuză:

- Da, tocmai i-ai verificat, Marius.

Hermione înainta elegant alături de Ron; Harry şi Socotici merseră repede, nevăzuţi, în spatele lor. Când trecură pragul, Harry aruncă o privire înapoi - amândoi vrăjitorii se scărpinau în cap. Doi goblini stăteau în faţa uşilor din interior, care erau făcute din argint şi pe care se afla poezia care avertiza că potenţialii hoţi vor fi aspru pedepsiţi. Harry se uită în sus, la ea, şi dintr-odată îl fulgeră o amintire foarte limpede: stătea chiar în locul acela, în ziua când împlinise unsprezece ani; fusese cea mai frumoasă aniversare din viaţa lui, iar alături de el se afla Hagrid, care îi zicea: „Aşa cum îţi spuneam, ar trebui să fii complet nesăbuit să încerci săjefuieşti banca asta". Gringotts i se păruse un loc uluitor în ziua aceea, depozitul fermecat al unui tezaur de aur pe care nu ştiuse niciodată că îl avea, şi nu şi-ar fi imaginat în viaţa lui că avea să se întoarcă acolo pentru a fura. Însă în doar câteva secunde ajunseră în holul imens din marmură al băncii.

La ghişeul lung erau goblini aşezaţi pe taburete înalte, servind

primii clienţi din ziua aceea. Hermione, Ron şi Travers se

îndreptară către un goblin bătrân, care examina cu lupa o monedă

groasă din aur. Hermione îl lăsă pe Travers să i-o ia înainte, sub

pretextul că îi explica lui Ron caracteristicile sălii.

Goblinul aruncă într-o parte moneda pe care o ţinea şi spuse ca

pentru sine:

- Aur de-al spiriduşilor irlandezi.

Apoi îi ură bun venit lui Travers, care îi dădu o cheiţă din aur.

goblinul o cercetă şi i-o dădu înapoi.

Hermione făcu un pas înainte.

- Doamnă Lestrange! exclamă goblinul, în mod evident uimit.

Vai de mine! Cu ce... cu ce vă pot fi de folos?

- Doresc să îmi vizitez depozitul, spuse Hermione.

Pentru o clipă, bătrânul goblin păru scârbit. Harry aruncă o privire în jur. Nu numai că Travers stătea în spatele lor, urmărindu-i, dar încă nişte goblini se întrerupseseră din lucru, pentru a se holba la Hermione.

- Aveţi un mod de a vă... identifica? întrebă goblinul.

- Identificare? E-este prima dată când mi se cere să mă identific!

spuse Hermione.

- Ştiu! îi şopti Socotici la ureche lui Harry. Trebuie să fi fost preveniţi că ar putea veni impostori!

- Este de ajuns să ne arătaţi bagheta, doamnă, spuse goblinul.

Goblinul întinse mâna, care îi tremura puţin. Harry avu brusc o

revelaţie înspăimântătoare - goblinii de la Gringotts aflaseră că

bagheta lui Bellatrix fusese furată.

- Fă ceva, fă ceva acum, îi şopti Socotici la ureche lui Harry.

Blestemul Imperius!

Harry ridică bagheta din porumbar sub pelerină, o îndreptă spre

goblinul bătrân şi şopti, pentru prima dată în viaţa lui: „Imperio!".

O senzaţie ciudată trecu fulgerător prin mâna lui Harry, o căldură care părea să pornească din minte îl furnică şi începu să i se prelingă prin tendoane şi prin vene, legându-l de baghetă şi de blestemul pe care tocmai îl aruncase. Goblinul luă bagheta lui Bellatrix, o examina cu atenţie şi apoi spuse:

- A, v-aţi făcut o baghetă nouă, doamna Lestrange!

- Poftim? spuse Hermione. Nu, nu, este a mea.

- O baghetă nouă? spuse Travers, apropiindu-se din nou de ghişeu, sub privirile tuturor goblinilor din jur. Dar cum, ce creator de baghete ţi-a făcut-o?

Harry acţiona fără să gândească: îşi îndreptă bagheta spre Travers şi şopti din nou: „Imperio!".

- A, da, am înţeles, spuse Travers, uitându-se la bagheta lui Bellatrix. Da, este foarte frumoasă. Şi funcţionează bine? Intotdeauna am fost de părere că baghetele trebuie dresate într-un fel, tu nu?

Hermione părea complet uluită, dar, spre marea uşurare a lui Harry, acceptă schimbarea bizară a evenimentelor fără să comenteze.

Bătrânul goblin din spatele ghişeului bătu din palme şi un goblin mai tânăr îşi făcu apariţia.

- Voi avea nevoie de Răsunători, îi spuse el goblinului, care plecă imediat şi se întoarse peste câteva clipe cu un sac din piele, care

părea plin cu bucăţi de metal care zăngăneau, şi îl înmână goblinului mai bătrân. Bun, bun! Doamnă Lestrange, vă rog să mă însoţiţi, spuse bătrânul goblin, sărind de pe taburet şi dispărând dedesubt. Să vă conduc la depozitul dumneavoastră.

Apăru la capătul ghişeului, fugind vesel spre ei; conţinutul sacului din piele zăngănea în continuare. Travers stătea acum nemişcat şi cu gura larg deschisă. Ron atrăgea atenţia asupra acestui fapt ciudat, privindu-l pe Travers derutat.

- Stai puţin - Bogrod!

Un alt goblin apăru repede de după tejghea.

- Am primit anumite instrucţiuni, spuse el, făcând o plecăciune în faţa Hermionei. Iertaţi-mă, doamnă Lestrange, dar există ordine speciale în privinţa depozitului Lestrange.

Ii şopti repede ceva la ureche lui Bogrod, dar goblinul care era

sub puterea Blestemului Imperius îl dădu la o parte.