Harry Potter şi Talismanele Morţii

- Mişto, se entuziasmă Ron.

- Da, încuviinţă Neville bucuros. Singura problemă e că după ce şi-au dat seama că nu aveau cu ce să mă şantajeze, au hotărât că, până la urmă, Hogwarts se putea lipsi complet de mine. Nu ştiu dacă plănuiau să mă omoare sau să mă trimită în Azkaban, în orice caz, am ştiut că era timpul să dispar.

- Dar, spuse Ron foarte derutat, nu… nu ne ducem direct la Hogwarts ?

- Ba da, spuse Neville. O să vezi. Am ajuns.

Cotiră după un colţ şi în faţa lor apăru capătul tunelului. O altă serie de trepte ducea spre o uşă exact ca cea ascunsă în spatele portretului Arianei. Neville o deschise şi se căţără dincolo de ea. În timp ce Harry îl urmă, îl auzi pe Neville strigându-le unor oameni pe care el încă nu îi vedea :

- Ia uite cine a venit! Ce v-am zis eu ?

Când Harry ieşi în camera de dincolo de tunel, izbucniră deodată mai multe strigăte şi ţipete.

- HARRY !

- Este Potter, este POTTER !

- Ron !

- Hermione !

Văzu nedesluşit materiale colorate atârnate, lămpi şi multe chipuri. În clipa următoare, el , Ron şi Hermione fură înconjuraţi, îmbrăţişaţi, bătuţi pe spate, ciufuliţi. Mai mult de douăzeci de oameni dădură mâna cu ei; era ca şi când tocmai ar fi câştigat o finală la vâjthaţ.

- Bine, bine, liniştiţi-vă! Strigă Neville şi, în timp ce mulţimea se dădu înapoi, Harry reuşi să vadă unde se aflau.

Nu recunoscu deloc camera. Era enormă şi arăta mai degrabă ca interiorul unei căsuţe foarte somptuoase, construite într-un copac, sau poate precum cabina uriaşă a unei corăbii. Hamacuri multicolore erau atârnate din tavan şi dintr-un balcon care se întindea în jurul pereţilor cu lambriuri din lemn închis la culoare şi fără ferestre, acoperiţi cu tapiserii viu colorate. Harry văzu leul auriu al Cercetaşilor, pe fundal roşu, bursucul negru al Astropufilor, pe fundal galben, şi şoimul de bronz al celor de la Ochi-de-Şoim, pe albastru. Nu lipseau decât argintiul şi verdele Viperinilor. Erau bibleoteci pline cu cărţi, câteva mături sprijinite de pereţi şi, într-un colţ, un radio mare, într-o cutie de lemn.

- Unde suntem?

- În Camera Necesităţii, unde altundeva? spuse Neville. Mult mai bine decât te aşteptai, nu-i aşa? Mă urmăreau fraţii Carrow şi ştiam că aveam o singură şansă să găsesc o ascunzătoare; am reuşit să trec de uşă şi asta e ce am găsit înăuntru! Mă rog, nu arăta exact aşa la început, era mult mai mică şi exista un singur hamac şi tapiserii doar cu Cercetaşi. Dar s-a mărit pe măsură ce au venit din ce în ce mai mulţi membri ai Armatei lui Dumbledore.

- Şi fraţii Carrow nu pot să intre? întrebă Harry, uitându-se în

jur şi căutând uşa.

- Nu, spuse Seamus Finnigan, pe care Harry îl recunoscu doar

când îi auzi glasul.

Chipul lui Seamus era tumefiat şi umflat.

- Este o ascunzătoare în toată puterea cuvântului. Atâta timp cât unul dintre noi rămâne aici, nu pot ajunge la noi, nu se deschide uşa. Totul ţine de Neville. El chiar înţelege camera asta. Trebuie să îi ceri exact ce ai nevoie - cum ar fi: „Nu vreau ca vreun susţinător al fraţilor Carrow să poată intra în camera aceasta" - şi o să te asculte! Nu trebuie decât să te asiguri că nu există vreo portiţă de scăpare! Neville e maestru!

- De fapt, nu e foarte complicat, spuse Neville cu modestie.

Eram aici cam de o zi şi jumătate şi mi se făcuse foarte foame şi am

vrut ceva de mâncare; ei bine, atunci s-a deschis tunelul spre

„Capul de mistreţ". Am mers prin el şi l-am întâlnit pe Aberforth.

Ne-a aprovizionat cu mâncare, pentru că, nu ştiu de ce, dar ăsta e

singurul lucru pe care nu îl face Camera.

- Da, păi, mâncarea este una dintre cele cinci excepţii ale Legii de Transfigurare Elementară a lui Gamp, spuse Ron, spre uimirea tuturor.

- Aşa că ne ascundem aici de aproape două săptămâni, continuă

Seamus, şi pur şi simplu apar mai multe hamacuri de fiecare dată când avem nevoie şi chiar şi o baie cu toate utilităţile, atunci când

au început să vină fete...

- ... şi s-au gândit că poate ar vrea să se spele, da, adăugă Lavender Brown, pe care Harry nu o observase până atunci.

Acum, că se uita bine în jur, recunoscu multe feţe familiare.

Erau acolo ambele gemene Patil, la fel şi Terry Boot, Ernie Macmillan, Anthony Goldstein şi Michael Corner.

- Dar spuneţi-ne ce-aţi făcut voi, îi rugă Ernie. Au fost atât de multe zvonuri... Am încercat să aflăm veşti despre voi prin Buletinul de Potter, şi îşi îndreptă bagheta spre radio. Chiar aţi dat spargere la Gringotts?

- Da! spuse Neville. Şi este adevărată şi partea cu dragonul!

Ceilalţi aplaudară şi se auziră câteva urale. Ron făcu o reverenţă.

- Ce căutaţi? întrebă Seamus nerăbdător.

înainte ca vreunul dintre ei să poată para întrebarea cu o alta,

Harry simţi o durere teribilă, pătrunzătoare, în jurul cicatricei în

formă de fulger. Se întoarse repede cu spatele, ferindu-se de chipurile curioase şi încântate, iar Camera Necesităţii dispăru. Acum stătea într-o colibă de piatră în ruină, scândurile putrezite din podea fuseseră smulse la picioarele lui şi, lângă gaură, se afla o cutie din aur, care tocmai fusese dezgropată. Era deschisă şi goală. Urletul de furie al lui Cap-de-Mort îi vibra în fiecare colţişor al capului. Făcu un efort imens şi se desprinse din nou de mintea lui Cap-de-Mort, reveni clătinându-se unde era, în Camera Necesităţii, cu transpiraţia şiroindu-i pe faţă şi sprijinit de Ron.

- Harry, eşti bine? spunea Neville. Vrei să stai jos? Trebuie să fii

obosit, nu?

- Nu, spuse Harry.

Se uită la Ron şi la Hermione, încercând să le spună din priviri

că Lordul Cap-de-Mort tocmai descoperise pierderea unuia dintre

celelalte Horcruxuri. Timpul se scurgea repede; în cazul în care

Cap-de-Mort alegea ca următoare locaţie Hogwarts, aveau să-şi

rateze şansa.

- Trebuie să mergem mai departe, spuse el şi, după expresiile lor,

văzu că înţeleseră la ce se referea.

- Şi ce vom face, Harry? întrebă Seamus. Care e planul?

- Planul? repetă Harry.

Se străduia din răsputeri să nu alunece din nou în furia lui Cap-

de-Mort, căci cicatricea îl ardea în continuare.

- Păi, e ceva ce trebuie să facem noi - Ron, Hermione şi cu mine

- şi apoi o să vă scoatem de aici.

Nimeni nu mai râdea, nimeni nu mai aplauda. Neville părea derutat.

- Cum adică... „o să vă scoatem de aici"?

- Nu ne-am întors ca să rămânem, spuse Harry, frecându-şi cicatricea, în încercarea de a-şi alina durerea. Avem ceva important de făcut.

- Ce anume?

- Nu... nu pot să vă spun.

Cuvintele sale fură urmate de un val de bodogăneli. Neville se încruntă.

- De ce nu poţi să ne spui? Are legătură cu lupta împotriva

Ştim-Noi-Cui, nu-i aşa?

-Păi, da...

- Atunci o să te ajutăm.

Ceilalţi membri ai Armatei lui Dumbledore încuviinţară din cap,

unii cu entuziasm, alţii solemn. Câţiva dintre ei se ridicară de pe

scaune, pentru a dovedi că erau pregătiţi să treacă imediat la fapte.

- Nu înţelegeţi.

Harry părea să fi spus aceasta foarte des în ultimele câteva ore.

- Nu, nu putem să vă spunem. Trebuie să mergem... singuri.

- De ce? întrebă Neville.

- Pentru că...

Pentru că îşi dorea cu disperare să pornească în căutarea Horcruxului lipsă sau, cel puţin, să vorbească în particular cu Ron şi Hermione despre locul de unde ar fi putut să-şi înceapă căutarea. Lui Harry îi era greu să îşi adune gândurile. Cicatricea îl ardea neîncetat.

- Dumbledore ne-a lăsat ceva de făcut, spuse el cu precauţie, şi

nu avem voie să spunem... adică, a vrut să o facem noi, doar noi trei.

- Noi suntem Armata lui, spuse Neville. Armata lui Dumbledore. Am fost implicaţi cu toţii, am menţinut-o în viaţă în timp ce voi trei aţi plecat de capul vostru. - Nu a fost tocmai ca în vacanţă, prietene, spuse Ron.

- Nici n-am zis că ar fi fost, dar nu înţeleg de ce nu puteţi să

aveţi încredere în noi. Toţi din camera aceasta au luptat şi au ajuns

aici pentru că au fost hăituiţi de fraţii Carrow. Toţi de aici au

dovedit că îi sunt loiali lui Dumbledore, că îţi sunt loiali ţie.

- Ascultă-mă, începu Harry, fără să ştie ce avea să spună, dar nu

mai conta. Uşa tunelului tocmai se deschisese în spatele lui.

- Am primit mesajul tău, Neville! Salut, mă gândeam eu că trebuie să fiţi aici!

Erau Luna şi Dean. Seamus scoase un strigăt răsunător de încântare şi fugi să îşi îmbrăţişeze cel mai bun prieten.

- Bună, tuturor! spuse Luna fericită. Vai, ce bine că m-am întors!

- Luna, spuse Harry absent, ce cauţi aici? Cum ai...

- Am chemat-o eu, răspunse Neville, ridicând galionul fals.

Le-am promis ei şi lui Ginny că o să le anunţ dacă te întorci. Cu

toţii credeam că, dacă te vei întoarce, va fi revoluţie. Că îi vom da

jos pe Plesneală şi pe fraţii Carrow.

- Bineînţeles că asta înseamnă, spuse Luna veselă. Nu-i aşa, Harry? O să-i dăm afară cu forţa din Hogwarts?

- Ascultaţi-mă, spuse Harry, din ce în ce mai panicat, îmi pare

rău, dar nu ne-am întors pentru asta. Avem ceva de făcut şi apoi...

- O să ne lăsaţi în situaţia asta? întrebă Michael Corner.

- Nu! spuse Ron. Ce facem va fi spre binele tuturor, până la urmă, pentru a scăpa de Ştim-Noi-Cine.

- Atunci, lăsaţi-ne să fim de ajutor! spuse Neville furios. Vrem

să luăm parte şi noi!

Se auzi din nou un zgomot din spatele lor şi Harry se întoarse.

Inima aproape că i se opri în loc: Ginny se căţăra acum prin gaura

din perete, urmată îndeaproape de Fred, George şi Lee Jordan.

Ginny îi aruncă lui Harry un zâmbet radios. Uitase sau nu fusese

niciodată pe deplin conştient cât era de frumoasă, dar nu fusese

niciodată mai puţin încântat să o vadă.

- Aberforth cam are capsa pusă, spuse Fred, ridicând mâna, în semn de salut la mai multe strigăte de bun venit. Vrea să tragă un pui de somn şi zice că barul parcă s-a transformat în gară. Harry rămase cu gura deschisă. Chiar în spatele lui Lee Jordan apăru fosta prietenă a lui Harry, Cho Chang. Cho îi zâmbi.

- Am primit mesajul, spuse ea, ridicând galionul ei fals, şi se

duse să ia loc lângă Michael Corner.

- Deci care e planul, Harry? spuse George.

- Niciunul, răspunse Harry, încă dezorientat de apariţia tuturor acestor oameni, neputând să asimileze tot ce se întâmpla din cauza durerii îngrozitoare pe care i-o provoca cicatricea.

- O să improvizăm pe drum, nu? E strategia mea preferată, spuse Fred.

- Trebuie să-i pui capăt! îi zise Harry lui Neville. De ce i-ai chemat pe toţi înapoi? Este o nebunie!

- Sa ne luptăm! aşa? se entuziasma Dean, scoţându-şi galionul fals. În mesaj apărea că s-a întors Harry şi că o să luptăm! Dar nu am baghetă.

- Nu ai baghetă. începu Seamus.

Ron se întoarse dintr-odată spre Harry.

- De ce nu pot să ne ajute?

- Poftim?

- Pot să ne ajute.

îşi coborî vocea şi vorbi astfel încât să nu îl mai audă decât Hermione, care stătea între ei.

- Nu ştim unde este. Trebuie să îl găsim repede. Nu avem timp

să le spunem că este un Horcrux.

Harry se uită la Ron şi apoi la Hermione, care şopti:

- Cred că Ron are dreptate. Nici măcar nu ştim ce căutăm, avem nevoie de ei.

Şi cum Harry nu părea convins, adăugă:

- Nu trebuie să faci totul de unul singur, Harry.

Harry încerca să gândească repede. Încă îl ustura cicatricea,

simţea că iar avea să îi crape capul de durere. Dumbledore îl prevenise să nu le spună decât lui Ron şi Hermione de Horcruxuri. Secrete şi minciuni, aşa am crescut noi, şi Albus... avea un talent înnascut pentru asta... Oare se transforma în Dumbledore, ţinându-şi secretele bine

ascunse, temându-se să aibă încredere? Dar Dumbledore avusese încredere în Plesneală şi la ce dusese aceasta? La crima din vârful

celui mai înalt turn...

- În ordine, le spuse încet celor doi. Bine! strigă spre cei din

cameră şi deodată se făcu linişte.

Fred şi George, care făcuseră glume spre încântarea celor din

jurul lor, tăcură şi toţi păreau atenţi şi entuziasmaţi.

- Trebuie să găsim ceva, spuse Harry. Ceva... ceva ce o să ne

ajute să îl dăm jos pe Ştim-Noi-Cine. Este aici, la Hogwarts, dar nu

ştim unde. S-ar putea să îi fi aparţinut lui Ochi-de-Şoim. A mai

auzit cineva de un astfel de obiect? A văzut cineva vreun obiect

care să aibă simbolul unui şoim pe el, de exemplu?

Se uită plin de speranţă spre micul grup de elevi de la Ochi-de-Şoim - Padma, Michael, Terry şi Cho -, dar cea care răspunse fu Luna, cocoţată pe braţul scaunului lui Ginny.

- Păi, este diadema ei pierdută. Ţi-am spus de ea, mai ţii minte,

Harry? Diadema pierdută a lui Ochi-de-Şoim? Tati încearcă să o

reconstituie.

- Da, dar diadema pierdută, spuse Michael Corner, dându-şi

ochii peste cap, este pierdută, Luna. Cam asta e problema.

- Când s-a pierdut? întrebă Harry.

- Cu secole în urmă, aşa se zice, explică Cho şi lui Harry i se

înecară corăbiile. Domnul profesor Flitwick a spus că diadema a

dispărut odată cu însăşi Ochi-de-Şoim şi - adresându-li-se colegilor

de la Ochi-de-Şoim - nimeni nu a mai dat de urma ei, nu?

Toţi clătinară din cap.

- Scuzaţi-mă, dar ce este o diademă? întrebă Ron.

- Este un fel de coroană, spuse Terry Boot. Diadema lui Ochi-

de-Şoim se spune că avea proprietăţi magice, îl făcea mai înţelept

pe cel care o purta.

- Da, sifoanele cu Steluţe Verzi ale lui tati...

Dar Harry o întrerupse pe Luna.

- Şi nu aţi văzut nimic care să semene cu ea?

Din nou, clătinară cu toţii din cap; Harry se uită la Ron şi Hermione şi văzu reflecţia propriei sale dezamăgiri. Un obiect care se pierduse cu mult timp în urmă şi, după câte se părea, fără urmă, nu era tocmai un bun candidat pentru Horcruxul ascuns în castel... Dar, înainte de a putea formula o nouă întrebare, Cho vorbi din nou:

- Harry, dacă vrei să vezi cum arată diadema, pot să te conduc

în camera de zi Ochi-de-Şoim, să o vezi. Apare reprezentată în

statuia lui Ochi-de-Şoim.

Pe Harry îl arse din nou cicatricea, foarte puternic. Pentru o

clipă, Camera Necesităţii se învolbură în faţa lui şi în locul ei văzu

pământul întunecat dedesubt, în timp ce zbura, şi şarpele imens

încolăcit în jurul umerilor lui. Cap-de-Mort zbura din nou - nu ştia

dacă spre lacul subteran sau în direcţia lor, spre castel, cert era că,

în cazul ambelor variante, mai aveau foarte puţin timp.

- E pe drum, le spuse el încet lui Ron şi Hermione.

Aruncă o privire spre Cho şi apoi din nou înspre ei.

- Fiţi atenţi, ştiu că nu este o pistă prea bună, dar mă duc să văd

statuia, măcar să ştim cum arată diadema. Aşteptaţi-mă aici şi

păstraţi-l pe celălalt - ştiţi voi ce - în siguranţă.

Cho se ridicase, dar Ginny spuse destul de aprig:

- Nu, îl duce Luna pe Harry, nu-i aşa, Luna?

- Ooo, da, cu plăcere, spuse Luna veselă şi Cho se aşeză la loc,

părând dezamăgită.

- Cum ieşim de aici? îl întrebă Harry pe Neville.

- Pe aici.

Îi conduse pe Harry şi pe Luna spre un colţ în care un dulap

micuţ dădea spre o scară abruptă.

- Ieşirea e în fiecare zi în altă parte, aşa că nu au reuşit niciodată

să o găsească, spuse el. Singura problemă e că nu ştim exact unde

ajungem când ieşim. Ai grijă, Harry, patrulează întotdeauna pe

coridoare în timpul nopţii.

- Nicio problemă, îl linişti Harry. Ne vedem cât de curând.

El şi Luna urcară repede scara, care era lungă, luminată de torţe,

şi cotiră pe lângă colţuri, în locuri neaşteptate. În sfârşit, ajunseră

la ceea ce părea a fi un zid solid.

- Vino şi tu sub ea, îi spuse Harry Lunei, scoţând Pelerina

Invizibilă şi aruncând-o peste amândoi.

împinse uşor în perete. Acesta se topi la atingere şi se strecurară

afară. Harry se uită înapoi şi văzu că se închisese imediat la loc. Erau pe un coridor întunecat. Harry o trase pe Luna înapoi în umbră, scotoci în punguţa de la gât şi scoase Harta Ştrengarilor. O ţinu aproape de nas, căută şi reperă în sfârşit punctul lui şi pe cel al Lunei.

- Suntem la etajul cinci, şopti el, privindu-l pe Filch cum se

depărta de ei pe un coridor apropiat de al lor. Hai, pe aici.

Merseră în vârful picioarelor. Harry se furişase de multe ori prin

castel în timpul nopţii, dar niciodată nu îi mai bătuse inima atât de

repede ca acum, niciodată nu depinseseră atât de multe de trecerea

lui în siguranţă. Trecură prin pătrate luminoase pe podea, în care se

reflecta luna, pe lângă armuri ale căror coifuri scârţâiră la auzul

paşilor lor înăbuşiţi, pe după colţuri dincolo de care nu ştiau la ce

să se aştepte.

Harry şi Luna merseră mai departe, consultând Harta Ştrengarilor de fiecare dată când aveau destulă lumină, oprindu-se de două ori pentru a lăsa să treacă o fantomă, fără a atrage atenţia asupra lor.

Se aştepta să dea peste un obstacol în orice clipă; cel mai teamă îi

era de Peeves şi îşi ciulea urechile la fiecare pas, pentru a auzi primele semne care l-ar fi anunţat pe strigoiul guraliv.

- Pe aici, Harry, şopti Luna, trăgându-l de mânecă şi ducându-l

spre o scară circulară.

Urcau în spirale ameţitoare. Harry nu mai fusese niciodată acolo. In sfârşit, ajunseră la o uşă. Nu avea mâner şi nici broască, doar o bucată simplă de lemn vechi şi un ciocan de bronz, sub forma unui şoim.

Luna întinse o mână albă, care părea sinistră în felul în care

plutea în aer, fără a fi legată de un braţ sau de un corp. Bătu o dată

şi, în liniştea din jur, bătaia aceasta i se păru lui Harry la fel de

răsunătoare ca o rafală de tun. Imediat, şoimul îşi deschise ciocul,

dar, în locul unui strigăt de pasăre, o voce blândă, melodioasă spuse:

- Ce a fost întâi, phoenixul sau flacăra?

- Hmm... tu ce crezi, Harry? spuse Luna, căzând pe gânduri.

- Cum? Nu e pur şi simplu o parolă?

- A, nu, trebuie să răspunzi la o întrebare, spuse Luna.

- Şi dacă greşeşti?

- Păi, trebuie să aştepţi pe cineva care să răspundă corect, spuse

Luna. Aşa te înveţi, ştii?

- Da... problema e că nu ne permitem să mai aşteptăm pe cineva, Luna.

- Nu, înţeleg ce vrei să spui, zise Luna serioasă. Păi atunci, cred

că răspunsul este că un cerc nu are început.

- Bine gândit, încuviinţă vocea şi uşa se deschise.

Camera de zi pustie a celor de la Ochi-de-Şoim era o încăpere mare, circulară, mai aerisită decât oricare alta pe care o văzuse Harry la Hogwarts . Pereţii erau marcaţi cu ferestre graţioase cu arcade, în faţa cărora atârnau drapaje de mătase albastră şi arămie. În timpul zilei, cei de la Ochi-de-Şoim aveau cu siguranţă o privelişte spectaculoasă a munţilor din jur. Tavanul era bombat şi presărat cu stele, care mergeau de minune cu covorul albastru închis. Erau mese, scaune şi biblioteci şi, într-o nişă, vizavi de uşă, era o statuie înaltă, din marmură albă.

Harry o recunoscu pe Rowena Ochi-de-Şoim după bustul pe care îl văzuse acasă la Luna. Statuia era plasată lângă o uşă, despre care Harry bănui că ducea spre dormitoarele de deasupra. Se duse direct spre femeia din marmură şi această păru să îl privească şi ea, surâzându-i cercetător; era frumoasă, dar intimidantă. O coroniţă delicată fusese reprodusă în marmură pe creştetul ei. Nu era foarte diferită de tiara pe care o purtase Fleur la nuntă. Pe ea erau gravate nişte cuvinte cu litere mici. Harry ieşi de sub pelerină şi se căţără pe soclul lui Ochi-de-Şoim, pentru a le citi: „Mintea să-ţi fie bine pregătită pentru carte şi ştiinţă".

- în timp ce mintea ta e goală ca o tărtăcuţă, spuse o voce,

râzând pe înfundate.

Harry se întoarse repede, alunecă de pe soclu şi ateriză pe podea.

Chiar în faţa lui stătea silueta cu umeri căzuţi a lui Alecto Carrow

şi, exact când Harry ridică bagheta, aceasta apăsă cu arătătorul

bondoc pe craniul şi pe şarpele tatuate pe antebraţ.
Capitolul 30
Concedierea lui Plesneală
În clipa în care degetul atinse Semnul, pe Harry îl arse înfiorător

cicatricea. Camera înstelată îi dispăru din faţa ochilor şi se trezi pe

nişte roci, dedesubtul unei stânci; valurile se învolburau în jurul lui

şi inima îi tresaltă triumfătoare - prinseseră băiatul.

O bufnitură puternică îl aduse pe Harry înapoi unde era; îşi

ridică bagheta dezorientat, dar vrăjitoarea dinaintea lui cădea deja

în faţă, lovindu-se de podea cu o asemenea putere, încât geamurile

bibliotecii zăngăniră.

- Nu am mai împietrit niciodată pe nimeni, în afara lecţiilor cu

A.D., spuse Luna, părând destul de interesată. A fost mai zgomotos

decât mă aşteptam.

Într-adevăr, tavanul începuse să tremure. Se auzeau din ce în ce

mai tare paşi grăbiţi de dincolo de uşa care ducea spre dormitoare.

Vraja Lunei îi trezise pe Ochii-de-Şoim care dormeau deasupra.

- Luna, unde eşti? Trebuie să intru sub pelerină!

Picioarele Lunei apărură din senin; se duse repede lângă ea şi Luna lăsă pelerina să cadă din nou peste ei. în acest timp, uşa se deschise şi un şuvoi de Ochi-de-Şoim în pijamale se revărsă în camera de zi. Unii rămaseră cu gura căscată, alţii ţipară de uimire, când o văzură pe Alecto zăcând acolo, lipsită de cunoştinţă. Merseră încet în jurul ei, târşâindu-şi picioarele, ca în jurul unei bestii fioroase care se putea trezi în orice clipă, gata de atac. Atunci, un elev micuţ din anul întâi fugi spre ea şi îi atinse fundul cu vârful piciorului.

- Cred că s-ar putea să fie moartă! strigă el încântat.

- A, uite, şopti Luna fericită, în timp ce Ochii-de-Şoim se îmbulziră în jurul lui Alecto. Se bucură!

- Da... grozav... Harry închise ochii şi, în timp ce cicatricea îi zvâcnea, el intra din nou în mintea lui Cap-de-Mort. Mergea de-a lungul unui tunel, spre prima peşteră... decisese să se asigure că medalionul era în siguranţă înainte de a veni... dar nu avea să îi ia mult timp...

La uşa camerei de zi se auzi un ciocănit şi toţi Ochii-de-Şoim

încremeniră. Harry auzi vocea blândă, melodioasă, cu care vorbea

şoimul de partea cealaltă a uşii: „Unde se duc obiectele dispărute?"

- De unde să ştiu? Tacă-ţi fleanca! se răsti o voce brutală, pe

care Harry o recunoscu a fi a fratelui lui Alecto, Amycus. Alecto.'

Alecto? Eşti acolo? L-ai prins? Deschide uşa!

Ochii-de-Şoim şuşoteau între ei, îngroziţi. Apoi, dintr-odată, se auziră nişte bufnituri puternice, de parcă cineva ar fi tras cu o armă în uşă.

- Alecto! Dacă vine şi nu-l avem pe Potter... vrei să păţim la fel ca familia Reacredinţă? Răspunde-mi! răcni Amycus, scuturând uşa cât de tare putea, însă aceasta tot nu se deschise.

Ochii-de-Şoim se dădeau cu toţii înapoi şi cei mai speriaţi începură să urce scara în fugă, întorcându-se în dormitoare. Apoi, exact când Harry se întreba dacă nu ar fi trebuit să spargă uşa şi să îl împietrească pe Amycus, înainte ca Devoratorul Morţii să poată face altceva, se auzi o a doua voce de dincolo de uşă, şi mai familiară.

- Pot să vă întreb ce faceţi, domnule profesor Carrow?

- încerc să trec de uşa asta blestemată! strigă Amycus. Du-te şi

cheamă-l pe Flitwick! Pune-l s-o deschidă, acum!

- Dar nu este înăuntru sora dumneavoastră? întrebă profesoara

McGonagall. Nu i-a dat drumul domnul profesor Flitwick mai devreme în seara acesta, conform dorinţei dumneavoastră imperioase?

Poate că ar putea să vă deschidă dânsa, nu? Atunci nu ar mai fi

nevoie să treziţi jumătate din castel.