Harry Potter şi Talismanele Morţii

- Nu răspunde, sfinx bătrân ce eşti! Deschide-o tu! Hai! Fă-o, acum!

- Desigur, dacă doriţi, spuse profesoara McGonagall cu o voce

îngrozitor de glacială.

Se auzi un ciocănit delicat şi vocea melodioasă întrebă din nou:

- Unde dispar obiectele dispărute?

- În nefiinţă, adică în infinit, răspunse profesoara McGonagall.

- Frumos spus, răspunse mânerul în formă de şoim şi uşa se deschise.

Puţinii Ochi-de-Şoim care rămăseseră în urmă fugiră spre scară,

în timp ce Amycus se năpusti peste prag, fluturând bagheta, cu

umerii adunaţi ca şi sora lui. Avea chipul palid, ca din aluat, iar

ochii mici i se aţintiră imediat asupra lui Alecto, care era întinsă

inertă pe podea. Scoase un strigăt de furie şi teamă.

- Ce i-au făcut progeniturile afurisite? urlă el. O să-i Cruciez pe

toţi, pân-o să-mi spună cine-i vinovatu'! Şi ce-o să zică Lordul

Întunecat? continuă el, în genunchi lângă sora lui şi lovindu-se cu

pumnul peste frunte. Nu l-am prins şi ăştia au omorât-o!

- Este doar împietrită, spuse profesoara McGonagall pe un ton

nerăbdător, aplecându-se să o examineze pe Alecto. O să-şi revină

fără probleme.

- Ba nu, nu o să-şi revină deloc! urlă Amycus. Nu după ce-o să

pună Lordul Întunecat mâna pe ea! S-a apucat şi l-a chemat, am

simţit Semnul arzând, şi acum crede că l-am prins pe Potter!

- Că l-aţi „prins pe Potter"? spuse profesoara McGonagall tăios.

Cum adică... l-aţi „prins pe Potter"?

- Ne-a zis că s-ar putea ca Potter să-ncerce să intre în Turnul

Ochi-de-Şoim şi să-l chemăm dacă-l prindem!

- De ce ar vrea Potter să intre în Turnul Ochi-de-Şoim? Potter

este în casa mea!

Harry distinse o notă de mândrie dincolo de mirarea şi mânia ei

şi îl cuprinse un val de afecţiune faţă de Minerva McGonagall.

- Ne-a zis că s-ar putea să vină aici! spuse Carrow. Nu ştiu de ce,

de unde să ştiu?

Profesoara McGonagall se îndreptă şi ochii ei ca nişte mărgele

cercetară camera. Trecură de două ori peste locul unde erau Harry

şi Luna.

- Putem să dăm vina pe puşti, spuse Amycus, cu o expresie

şireată pe chipul său animalic. Da, asta o să facem. O să spunem că

puştii de sus au prins-o la înghesuială pe Alecto - ridică privirea

spre tavanul înstelat, dincolo de care erau dormitoarele - şi că au obligat-o să atingă Semnul şi de-aia a primit o alarmă falsă... Să-i

pedepsească pe ei. Nişte puşti în plus sau în minus, ce mai contează!

- Contează la fel de mult cât diferenţa dintre adevăr şi minciună

sau curaj şi laşitate, spuse profesoara McGonagall, albindu-se. Pe

scurt, o diferenţă pe care dumneavoastră şi sora dumneavoastră nu

păreţi a fi în stare să o sesizaţi. Dar daţi-mi voie să clarific un singur

lucru. Nu veţi arunca nenumăratele dumneavoastră intenţii în cârca

elevilor de la Hogwarts! Nu voi permite aşa ceva!

- Ce zici?

Amycus înainta, până când ajunse ostentativ de aproape de

profesoara McGonagall - faţa lui era la câţiva centimetri de a ei.

Profesoara refuză să se dea înapoi, îl privea ca pe ceva dezgustător,

din mijlocul unui closet.

- Nu se pune problema de ce-o să permiţi tu, Minerva McGonagall. Vremea ta a trecut. Acum, noi suntem la conducere aici şi o să mă susţii sau o să plăteşti scump pentru asta - şi o scuipă în faţă.

Harry ieşi dintr-odată de sub pelerină, ridică bagheta şi spuse:

- N-ar fi trebuit să faci asta.

În timp ce Amycus se întoarse în viteză, Harry strigă:

- Crucioo.

Devoratorul Morţii fu ridicat în aer. începu să se zbată ca un om pe cale să se înece, dând din mâini şi din picioare şi urlând de durere, şi atunci se izbi de o bibliotecă. Se auziră scrâşnete şi geamuri sparte, iar Amycus căzu grămadă pe podea, pierzându-şi cunoştinţa.

- Înţeleg ce voia să spună Bellatrix, vorbi Harry, cu sângele

pulsându-i în creier. Trebuie să ţi-o doreşti cu adevărat.

- Potter! şopti profesoara McGonagall, ţinând mâna apăsată în

dreptul inimii. Potter, eşti aici! Ce... Cum... se strădui să nu se

piardă cu firea. Potter, ai fost nesăbuit!

- V-a scuipat, spuse Harry.

- Potter, eu... Ai fost... foarte galant, dar nu îţi dai seama că...

- Ba da, îmi dau seama, o asigură Harry.

Panica ei îl întărea într-un fel.

- Doamnă profesoară McGonagall, Cap-de-Mort este pe drum.

- A, acum avem voie să îi rostim numele? întrebă Luna interesată, dându-şi jos Pelerina Invizibilă. Profesoara McGonagall păru copleşită de apariţia celui de-al doilea proscris, se dădu înapoi, clătinându-se pe picioare, şi căzu pe un scaun din apropiere, ţinându-se strâns de gulerul capotului vechi ecosez.

- Nu cred că mai contează în ce fel îi spunem, se adresă Harry

Lunei. Ştie deja unde sunt.

Undeva în adâncurile minţii lui Harry, în acea parte conectată cu cicatricea care clocotea de furie, îl văzu pe Cap-de-Mort traversând repede lacul întunecat, în bărcuţa verde, cu contur fantomatic. Aproape ajunsese la insula unde era ligheanul din piatră.

- Trebuie să fugi, şopti profesoara McGonagall. Acum, Potter,

cât poţi tu de repede!

- Nu pot, spuse Harry. Trebuie să fac ceva. Doamnă profesoară,

ştiţi cumva unde este diadema Rowenei Ochi-de-Şoim?

- D-diadema lui Ochi-de-Şoim? Fireşte că nu. Nu s-a pierdut cu

secole în urmă?

Se îndreptă puţin.

- Potter, a fost o nebunie... o nebunie să intri în castelul acesta!

- N-am avut de ales, spuse Harry. Doamnă profesoară, aici e ascuns ceva şi eu trebuie să-l găsesc... şi ar putea fi diadema. Dacă aş

putea vorbi cu domnul profesor Flitwick...

Se auzi ceva mişcându-se şi un clichet de cioburi: Amycus se trezea, înainte ca Harry sau Luna să facă ceva, profesoara McGonagall se ridică, îndreptă bagheta spre Devoratorul Morţii, încă ameţit, şi

spuse: „lmperio!".

Amycus se ridică, se duse la sora lui, îi luă bagheta, apoi veni

ascultător la profesoara McGonagall şi i-o dădu, odată cu bagheta

lui. După aceea, se întinse pe podea lângă Alecto. Profesoara

McGonagall flutură din nou din baghetă şi, ca din senin, apăru o

funie scânteietoare argintie, care se înfăşură în jurul fraţilor Carrow, legându-i strâns unul de altul.

- Potter, spuse profesoara McGonagall, întorcându-se iar cu faţa

spre el şi extrem de indiferentă la situaţia fraţilor Carrow - dacă

Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit ştie cu adevărat că eşti aici...

În timp ce spuse aceasta, pe Harry îl fulgeră o furie asemenea

unei dureri fizice, iar cicatricea păru să-i ia foc şi, pentru o secundă, se uită în ligheanul în care poţiunea se făcuse limpede şi nu văzu

niciun medalion din aur, stând în siguranţă sub suprafaţa poţiunii.

- Potter, te simţi bine? spuse o voce şi Harry îşi reveni, agăţându-se de umărul Lunei, pentru a-şi menţine echilibrul.

- Timpul e măsurat, Cap-de-Mort se apropie. Doamnă profesoară, încerc să îndeplinesc ordinele lui Dumbledore, trebuie să găsesc

ce a vrut el să găsesc! Dar cât timp caut eu, trebuie să-i scoatem pe

elevi din castel - pe mine mă vrea Cap-de-Mort, dar nu-i va păsa

dacă va omorî şi alţi oameni, nu acum... Nu acum, când ştie că

vânez Horcruxuri, încheie Harry fraza în gând.

- Îndeplineşti ordinele lui Dumbledore?. repetă ea, cu o expresie

de uimire.

Apoi se îndreptă, cât era de înaltă.

- Ei bine, cât vei căuta acest... acest obiect, vom securiza şcoala

împotriva Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit.

- Este posibil?

- Eu cred că da, spuse profesoara McGonagall pe un ton sec.

Noi, profesorii, suntem destul de pricepuţi la vrăji, să ştii. Sunt

sigură că îi vom putea rezista o vreme, dacă vom face cu toţii eforturi maxime. Desigur, o să fie nevoie să facem ceva în privinţa domnului profesor Plesneală...

- Lăsaţi-mă pe mine.

- Şi dacă la Hogwarts este pe cale să înceapă o stare de asediu, cu Lordul întunecat la porţile castelului, este într-adevăr indicat să ducem cât mai mulţi oameni nevinovaţi la adăpost. Dat fiind că Reţeaua Zvrr este sub observaţie şi Apariţia este imposibilă pe domeniu...

- Există o cale, spuse Harry repede, înştiinţând-o despre

culoarul care ducea la „Capul de mistreţ".

- Potter, este vorba de sute de elevi...

- Ştiu, doamnă profesoară, dar dacă Devoratorii Morţii şi Cap-

de-Mort se concentrează asupra hotarelor şcolii, nu îi va interesa

dacă Dispar oameni din „Capul de mistreţ".

- Este un oarecare adevăr în ce spui, încuviinţă ea.

Îşi îndreptă bagheta spre fraţii Carrow şi o plasă argintie căzu

peste trupurile lor legate, li se înfăşură în jur şi îi ridică în aer; în următoarea clipă, atârnau de tavanul albastru cu auriu, ca douăbalene mari şi urâte.

- Haideţi! Trebuie să îi anunţăm pe ceilalţi şefi de case. Ar fi

mai bine să-ţi pui din nou pelerina.

Se duse cu paşi mari spre uşă şi ridică bagheta. Din vârful ei ţâşniră trei pisici argintii, cu un desen în formă de ochelari în jurul ochilor. Patronuşii o zbughiră în faţă, răspândindu-şi lumina argintie pe scara în spirală, în timp ce profesoara McGonagall, Harry şi Luna coborâră în grabă. O luară la fugă de-a lungul coridoarelor şi Patronuşii îi părăsiră

unul câte unul;, iar Harry şi Luna alergau în urma ei, sub pelerină.

Coborâseră încă două etaje, când alţi paşi înăbuşiţi li se alăturară. Harry, pe care îl ustura în continuare cicatricea, fu primul care îi auzi; îşi pipăi punguţa de la gât, căutând Harta Ştrengarilor, dar, înainte de a apuca să o scoată, McGonagall păru să sesizeze şi ea noua prezenţă. Se opri, ridică bagheta, pregătită să se dueleze, şi spuse:

- Cine este?

- Eu, răspunse o voce joasă.

Severus Plesneală apăru de după o armură.

La vederea lui, inima lui Harry începu să clocotească de ură.

Uitase detaliile înfăţişării lui Plesneală, din cauza grozăviei crimelor

acestuia, uitase cum părul negru şi slinos îi cădea ca o perdea în

jurul feţei sale înguste, cum ochii negri aveau o expresie rece, lipsită

de viaţă. Nu purta pijama, ci era îmbrăcat cu pelerina sa neagră

obişnuită, având şi el bagheta pregătită de luptă.

- Unde sunt fraţii Carrow? întrebă el încet.

- Bănuiesc că acolo unde le-ai spus să fie, Severus, răspunse

profesoara McGonagall.

Plesneală se apropie şi ochii lui cercetară aerul din jurul profesoarei McGonagall, de parcă ar fi ştiut că Harry era acolo. Harry ridică şi el bagheta, pregătit să atace.

- Aveam impresia, spuse Plesneală, că Alecto a prins un intrus.

- Da? făcu profesoara McGonagall. Şi ce anume ţi-a dat această

impresie?

Plesneală îndoi un pic braţul stâng, pe care era înfierat Semnul

întunecat.

- Ah, fireşte, spuse profesoara McGonagall. Voi, Devoratorii

Morţii, aveţi propriile căi de comunicare, am uitat.

Plesneală se prefăcu a n-o fi auzit. Cerceta în continuare aerul

de peste tot din jurul ei şi venea din ce în ce mai aproape, dând

senzaţia că nu îşi dădea seama ce face.

- Nu ştiam că era rândul tău să patrulezi noaptea pe holuri, Minerva.

- Ai vreo obiecţie în acest sens?

- Mă întreb ce anume te-ar fi putut scoate din pat la ora aceasta târzie.

- Mi s-a părut că am auzit ceva, spuse profesoara McGonagall.

- Serios? Dar totul pare liniştit.

Plesneală o privi în ochi.

- Minerva, l-ai văzut cumva pe Harry Potter? Pentru că, dacă

l-ai văzut, insist să...

Profesoara McGonagall acţiona mai rapid decât s-ar fi aşteptat Harry - şfichiui aerul cu bagheta şi, pentru o fracţiune de secundă, Harry crezu că Plesneală urma să se prăbuşească şi să-şi piardă cunoştinţa, dar rapiditatea Vrăjii Scut a acestuia o făcu pe McGonagall să îşi piardă puţin echilibrul. McGonagall flutură bagheta spre o torţă de pe perete şi aceasta zbură din locaş; Harry, care era pe cale să îl blesteme pe Plesneală, se văzu nevoit să o tragă pe Luna din calea flăcărilor transformate într-un inel de foc care umplu coridorul şi zbură spre Plesneală, sub forma unui lasou. Apoi nu mai era foc, ci un şarpe mare şi negru, pe care McGonagall îl pulveriza, transformându-l în fum. Fumul se adună şi se solidifică în câteva secunde, devenind un roi de pumnale aţintite spre el. Plesneală nu putu să le evite decât trăgând armura în faţa lui şi pumnalele se împlântară pe rând în pieptul acesteia, zăngănind răsunător.

- Minerva! strigă o voce ascuţită.

Harry se uită în spatele lui, protejând-o în continuare pe Luna de vrăjile care zburau, şi îi văzu pe profesorul Flitwick şi pe profesoara Lăstar venind în fugă spre ei, în haine de noapte, iar pe imensul profesor Slughorn gâfâind în urma lor.

- Nu! chiţăi Flitwick, ridicând bagheta. Nu o să mai ucizi la Hogwarts!

Vrăjile lui Flitwick loviră armura în spatele căreia se adăpostise

Plesneală, iar aceasta prinse viaţă, scârţâind din ţâţâni. Plesneală

scăpă din strânsoarea braţelor ei şi o trimise înapoi, spre atacatorii

săi. Harry şi Luna fură nevoiţi să se arunce într-o parte, pentru a se

feri, şi armura se izbi de perete, făcându-se bucăţi. Când Harry ridică din nou privirea, Plesneală fugea cât putea de repede şi McGonagall, Flitwick şi Lăstar alergau după el. Plesneală intră pe uşa unei clase şi, câteva clipe mai târziu, Harry o auzi pe McGonagall strigând:

- Laşule! Laşule!

- Ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat? întrebă Luna.

Harry o ajută să se ridice şi fugiră împreună de-a lungul coridorului, târâind Pelerina Invizibilă, spre clasa goală unde profesoara McGonagall, profesorul Flitwick şi profesoara Lăstar stăteau lângă

o fereastră spartă.

- A sărit, spuse profesoara McGonagall, când Harry şi Luna intrară în cameră.

- Adică a murit?

Harry sări la fereastră, ignorând ţipetele lui Flitwick şi Lăstar,

care erau şocaţi de apariţia lui subită.

- Nu, nu a murit, spuse McGonagall cu amărăciune. Spre deosebire de Dumbledore, el încă mai avea bagheta la el... şi se pare că a învăţat câteva trucuri de la stăpânul lui.

Cu un fior de groază, Harry văzu în depărtare o siluetă asemănătoare unui liliac, zburând în noapte spre zidul de hotar.

Se auziră paşi apăsaţi în spatele lor şi cineva gâfâind din greu:

Slughorn tocmai îi ajunsese din urmă.

- Harry! începu el, masându-şi pieptul imens, de sub pijamaua

de mătase verde smarald. Băiete draga... ce surpriză... Minerva, te

rog să-mi explici... Severus... ce... ?

- Directorul nostru şi-a luat un mic concediu, spuse profesoara

McGonagall, arătând spre gaura din fereastră, care păstrase forma

corpului lui Plesneală.

- Doamna profesoară! strigă Harry, cu mâinile pe frunte. Vedea lacul plin cu Inferi alunecând dedesubtul lui şi simţi bărcuţa verde lovindu-se de malul subteran. Cap-de-Mort sări din ea dornic să ucidă...

- Doamnă profesoară, trebuie să baricadăm şcoala, vine acum!

- Desigur. Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit este pe drum, le spuse ea

celorlalţi profesori.

Lăstar şi Flitwick rămaseră cu gura căscată, iar Slughorn scoase

un mormăit grav.

- Potter are ceva de făcut în castel, conform ordinelor lui Dumbledore. Trebuie să instalăm toate măsurile de protecţie posibile, cât timp Potter face ce e nevoie să facă.

- Desigur, dar îţi dai seama că nimic nu îl va putea ţine la distantă pe Ştim-Noi-Cine la nesfârşit, chiţăi Flitwick.

- Dar putem să-l întârziem, interveni şi profesoara Lăstar.

- Mulţumesc, Pomona, spuse profesoara McGonagall, timp în care, între cele două vrăjitoare avu loc un schimb de priviri complice. Sugerez să stabilim protecţii de bază în jurul castelului, apoi

să ne strângem elevii şi să ne întâlnim în Marea Sală. Majoritatea

trebuie evacuaţi, deşi, dacă unii dintre cei majori doresc să rămână

şi să lupte, cred că ar trebui să li se dea ocazia să o facă.

- De acord, spuse profesoara Lăstar, grăbindu-se deja spre uşă.

Voi veni în Marea Sală în douăzeci de minute, cu casa mea.

În timp ce dispărea în fugă, o auziră bolborosind:

- Tentacule. Laţul Diavolului. Păstăi de Snargalufi... da, abia

aştept să îi văd pe Devoratorii Morţii luptându-se cu ele.

- Eu pot să lucrez de aici, spuse Flitwick şi, deşi abia dacă putea

să vadă peste pervaz, îndreptă bagheta spre gaura din fereastră şi

începu să bolborosească incantaţii deosebit de complexe.

Harry auzi un vâjâit ciudat, de parcă Flitwick ar fi dezlănţuit

puterea vântului peste domeniu.

- Domnule profesor, spuse Harry, apropiindu-se de micuţul profesor de Farmece. Iertaţi-mă că vă întrerup, dar este ceva important.

Aveţi cumva idee unde se află diadema lui Ochi-de-Şoim?

- ... Protego horribilis... Diadema lui Ochi-de-Şoim? Chiţăi Flittwik.

Nu strică niciodată puţină înţelepciune în plus, Potter, dar nu

cred că ar fi prea folositoare în situaţia aceasta.

- Mă refeream la... Ştiţi cumva unde este? Aţi văzut-o vreodată?

- Dacă am văzut-o? Nu e nimeni în viaţă care să o fi văzut! S-a

pierdut cu mult timp în urmă, băiete!

Harry simţi un amestec de dezamăgire şi panică. Atunci ce era Horcruxul?

- Ne vom întâlni cu tine şi cu elevii tăi de la Ochi-de-Şoim în

Marea Sală, Filius! spuse profesoara McGonagall, făcându-le semn

lui Harry şi Lunei să o urmeze.

Tocmai ajunseseră la uşă, când îl auziră pe Slughorn izbucnind:

- Pe cinstea mea, gâfâi el, palid şi transpirat, în timp ce mustaţa

ca de morsă începuse să-i tremure. Ce tărăboi! Minerva, nu sunt

deloc convins că este o mişcare înţeleaptă. Va găsi cu siguranţă o

cale de a intra, o ştii, şi toţi cei care au încercat să îl oprească din

drum vor fi în mare primejdie!

- Vă aştept şi pe tine şi pe Viperini în Marea Sală, în douăzeci

de minute, spuse profesoara McGonagall. Dacă vei dori să pleci

împreună cu elevii tăi, nu vom încerca să te oprim. Dar dacă

vreunul dintre voi o să încerce să ne saboteze rezistenţa sau o să

ridice armele împotriva noastră în castel, atunci ne vom duela pe

viaţă şi pe moarte, Horace.

- Minerva! exclamă el cuprins de uimire.

- A venit timpul ca Viperinii să aleagă cui îi sunt loiali, interveni profesoara McGonagall. Du-te şi trezeşte-ţi elevii, Horace.

Harry nu mai rămase să îl vadă pe Slughorn bâiguind, el şi Luna

fugiră după profesoara McGonagall, care se oprise în mijlocul

holului şi ridicase bagheta.

- Argus... Ah, pentru numele lui Dumnezeu, nu acum, Filch!

Bătrânul îngrijitor tocmai apăruse şchiopătând şi strigând în

gura mare:

- Elevii nu sunt în pat! Au ieşit pe coridoare!

- Aşa şi trebuie, idiotule! strigă McGonagall. Acum, du-te şi fă

ceva constructiv! Găseşte-l pe Peeves!

- P-pe Peeves? se bâlbâi Filch, de parcă ar fi auzit numele acesta

pentru prima dată.

- Da, pe Peeves, tontule, pe Peeves! Nu te plângi de el de un

sfert de secol? Du-te şi adu-l numaidecât!

Era evident că Filch credea că profesoara McGonagall îşi pierduse minţile, dar se îndepărtă şchiopătând şi bolborosind în şoaptă.

- Şi acum... Piertotum locomotori strigă profesoara McGonagall.

Peste tot de-a lungul coridorului, statuile şi armurile săriră de pe

socluri şi, după bufniturile răsunătoare de la etajele superioare şi

inferioare, Harry ştiu că tovarăşii lor din tot castelul făcuseră la fel.

- Hogwarts este ameninţat! strigă profesoara McGonagall. Protejaţi hotarele, apăraţi-ne, îndepliniţi-vă datoria faţă de şcoala noastră!

Într-o hărmălaie generală, de zăngăneli şi strigăte, hoarda de statui mişcătoare mărşălui pe lângă Harry: unele erau mai mici, altele

mai mari decât în realitate. Erau şi animale acolo, iar armurile huruitoare îşi fluturau săbiile şi sferele cu ţepi, atârnate de lanţuri.

- Acum, Potter, spuse McGonagall, cel mai bine ar fi ca tu şi

domnişoara Lovegood să vă întoarceţi la prietenii voştri şi să-i

aduceţi în Marea Sală. Eu mă duc să îi trezesc pe ceilalţi Cercetaşi.

Se despărţiră la capătul următoarei scări. Harry şi Luna fugiră

înapoi spre intrarea secretă în Camera Necesităţii. Cum alergau

aşa, dădură peste cete-cete de elevi, dintre care cei mai mulţi purtau

pelerine de drum peste pijamale, conduşi fiind spre Marea Sală de

către profesori şi Perfecţi.

- Era Potter!

- Harry Potter!

- El era, jur, tocmai l-am văzut!

Dar Harry nu se uită înapoi şi, în sfârşit, ajunseră la intrarea în Camera Necesităţii. Harry se sprijini de peretele vrăjit, care se deschise şi le dădu drumul înăuntru, iar el şi Luna coborâră în fugă pe scara abruptă.

-Ce...

Când camera le apăru în faţa ochilor, Harry alunecă, şocat, câteva trepte. Era plină, mult mai aglomerată decât fusese când plecase

de acolo. Kingsley şi Lupin se uitau în sus la el, la fel ca şi Oliver

Baston, Katie Bell, Angelina Johnson şi Alicia Spinnet, Bill şi

Fleur, domnul şi doamna Weasley.

- Harry, ce se întâmplă? spuse Lupin, aflat la capătul scărilor.

- Cap-de-Mort e pe drum. Se baricadează şcoala. Plesneală a dat

bir cu fugiţii. Voi ce faceţi aici? De unde aţi ştiut?

- Le-am trimis mesaje celorlalţi membri ai Armatei lui Dumbledore, explică Fred. Harry, doar nu te aşteptai să rateze toţi distracţia. Cei din A.D. i-au anunţat pe cei din Ordinul Phoenix - şi a urmat un efect de domino.

- Ce să facem mai întâi, Harry? strigă George. Ce se petrece?

- Îi evacuează pe cei mai mici şi toată lumea se strânge în Marea

Sală, ca să ne organizăm, spuse Harry. Luptăm.

Spre capătul scărilor veni un val de elevi şi se auziră strigăte

entuziasmate. Harry fu lipit de perete, în timp ce toată lumea fugea

pe lângă el, membri amestecaţi ai Ordinului Phoenix, ai Armatei

lui Dumbledore şi fosta echipă de vâjthaţ a lui Harry, toţi aveau

baghetele scoase şi se duceau spre inima castelului.

- Hai, Luna, strigă Dean, trecând pe lângă ei şi întinzând mâna

liberă. Luna i-o apucă şi îl urmă în sus, pe scări.

Acum, mulţimea se subţiase - în Camera Necesităţii rămase o

mână de oameni şi Harry li se alătură. Doamna Weasley se lupta cu

Ginny. În jurul lor erau Lupin, Fred, George, Bill şi Fleur.

- Eşti minoră! îi striga doamna Weasley fiicei ei, în timp ce

Harry se apropia. Nu permit aşa ceva! Băieţii, da, dar tu trebuie să

te duci acasă!

- În niciun caz!

Ginny şi smulse brusc braţul din strânsoarea mamei sale.

- Sunt în Armata lui Dumbledore!

- O bandă de adolescenţi!

- O bandă de adolescenţi pe cale să lupte împotriva lui, ceva ce

nu a mai îndrăznit nimeni până acum! spuse Fred.

- Are şaisprezece ani! strigă doamna Weasley. E prea mică! Ce

a fost în mintea voastră când aţi adus-o aici, cu voi?!

Fred şi George părură un pic ruşinaţi.

- Mama are dreptate, Ginny, spuse Bill cu blândeţe. Nu poţi s-o

faci. Toţi minorii vor trebui să plece, aşa este corect.

- Nu mă duc acasă! strigă Ginny şi lacrimi de supărare îi sclipiră

în ochi. Toată familia mea e aici, nu pot să stau singură acolo cu

mâinile în sân, fără să ştiu nimic şi...

Îi întâlni pentru prima dată privirea lui Harry. Îl privi rugător, dar

Harry clătină din cap şi Ginny se uită în altă parte, cu amărăciune.

- Bine, spuse ea, aţintindu-şi privirea spre intrarea în tunel care ducea înapoi, la „Capul de mistreţ". Atunci să-mi iau la revedere şi...