Harry Potter şi Talismanele Morţii

Fred ar fi putut să mai fie încă în viaţă.

Se întoarse şi urcă în fugă scara din marmură. Lupin, Tonks...îşi dorea cu disperare să nu mai simtă nimic... îşi dorea să îşi poată smulge inima din piept, măruntaiele, tot ce urla de durere în interiorul lui.

Castelul era complet pustiu, până şi fantomele păreau să se fi

alăturat mulţimii care jelea în Marea Sală. Harry fugi fără să se

oprească, ţinând strâns termosul din sticlă, plin cu ultimele gânduri

ale lui Plesneală, şi nu încetini decât când ajunse la garguiul din

piatră care păzea biroul directorului.

- Parola?

- Dumbledore! spuse Harry fără să gândească, pentru că pe el îşi

dorea să îl vadă şi, spre mirarea lui, garguiul se dădu la o parte, dezvăluind scara în spirală din spatele lui.

Harry dădu buzna în biroul circular şi îl găsi schimbat. Portretele

care erau agăţate peste tot pe pereţi erau goale. Nu mai era niciun

director sau directoare, se părea că plecaseră cu toţii, fugind prin

tablourile din castel, pentru a vedea mai bine ce se petrece.

Harry se uită deznădăjduit la rama părăsită a lui Dumbledore,

care se afla chiar în spatele scaunului directorului, şi apoi îi întoarse

spatele. Ca de fiecare dată, Pensivul din piatră era în dulapul său;

Harry îl puse pe birou şi turnă amintirile lui Plesneală în ligheanul

mare, cu simboluri runice pe margine. Avea să fie o uşurare binevenită să evadeze în mintea altcuiva... Nimic din ce i-ar fi putut lăsa

până şi Plesneală nu putea fi mai rău decât propriile lui gânduri.

Amintirile se învolburară, albe-argintii şi stranii; Harry se cufundă

fără să ezite, cu un sentiment de abandonare nechibzuită, ca şi când

asta avea să îi aline suferinţa mistuitoare.

Căzu cu capul înainte, în lumina puternică a soarelui, şi picioarele

îi atinseră pământul cald. Când se îndreptă, văzu că era într-un parc

de joacă aproape părăsit. Linia orizontului era dominată de un

singur horn uriaş. Două fetiţe se dădeau în leagăne şi un băieţel

slăbănog le privea de după nişte mănunchiuri de tufişuri. Era brunet

şi părea să aibă nevoie de o tunsoare, iar hainele îi erau asortate atât

de haotic încât ai fi zis că o făcuse dinadins: blugii îi erau prea scurţi,

purta o haină ponosită prea mare pentru el, care ar fi putut fi a unui

adult, şi o cămaşă ciudată de lucru.

Harry se apropie de băiat. Plesneală părea să aibă nouă sau zece

ani, era palid, micuţ şi slab. Privea cu o expresie de lăcomie nedisimulată cum cea mai mică dintre fetiţe se dădea în leagăn din ce în

ce mai sus faţă de sora ei.

- Lily, termină! strigă sora mai mare.

Dar fetiţa dăduse drumul leagănului exact când ajunsese cel mai

sus şi zburase, zburase la propriu, râzând bucuroasă, şi, în loc să se

prăbuşească pe asfalt, pluti ca un trapezist, rămânând mult prea

mult timp în aer şi aterizând mult prea lin.

- Mami ţi-a zis să nu faci asta!

Petunia îşi înfipse călcâiele sandalelor în pământ şi opri leagănul

care scrâşni şi scârţâi, apoi sări din el şi îşi puse mâinile în şold.

- Lily, mami ţi-a zis că n-ai voie!

- Dar n-am păţit nimic, spuse Lily, chicotind în continuare.

Tuney, fii atentă! Uite ce pot să fac!

Petunia aruncă o privire în jur. Locul de joacă era pustiu, nu

erau decât ele şi Plesneală, dar fetele nu ştiau de el. Lily luase o

floare căzută din tufişul în spatele căruia se ascundea Plesneală.

Petunia se apropie, oscilând în mod evident între curiozitate şi

dezaprobare. Lily aşteptă până când Petunia fu destul de aproape

pentru a vedea bine şi apoi întinse mâna cu palma în sus. Floarea

îşi deschidea şi îşi închidea petalele în palma ei, ca un fel de stridie

ciudată, cu multe straturi.

- Termină! strigă Petunia.

- Nu-ţi face nimic, spuse Lily, dar strânse degetele şi aruncă

floarea înapoi pe jos.

- Nu e bine, spuse Petunia, dar urmărise cu privirea felul în care

floarea căzuse pe pământ şi încă se mai uita la ea. Cum o faci? adăugă ea cu o notă clară de dorinţă în glas.

- Păi, e evident, nu?

Plesneală nu mai putuse să se abţină şi sărise din spatele tufişurilor. Petunia strigă şi fugi înapoi spre leagăne, dar Lily rămase unde

era, cu toate că se vedea limpede că era speriată. Plesneală păru să

regrete că ieşise din ascunzătoare. Obrajii palizi prinseră un pic de

culoare, în timp ce o privea pe Lily.

- Ce este evident? întrebă Lily.

Plesneală era agitat şi entuziasmat, în egală măsură. Îi aruncă o

privire Petuniei, care era departe, ţinându-se pe lângă leagăne,

coborî vocea şi spuse:

- Eu ştiu ce eşti.

- Ce vrei să spui?

- Eşti o... eşti o vrăjitoare, şopti Plesneală.

Lily păru jignită.

- E foarte nepoliticos să faci pe cineva „vrăjitoare"!

Îi întoarse spatele, cu nasul în vânt, şi porni cu paşi mari spre sora ei.

- Nu! spuse Plesneală.

Acum era de-a dreptul îmbujorat şi Harry se întreba de ce nu îşi

dăduse jos haina aceea ridicol de mare, în afara cazului în care poate

voia să-şi ascundă cămaşa de lucru de dedesubt. Fugi după fete şi haina îi flutură, făcându-l să semene cu un liliac, aşa cum era la maturitate.

Surorile îl măsurară din priviri, solidarizând împotriva lui; ţineau fiecare câte unul dintre stâlpii leagănelor, de parcă ar fi fost locul unde jucau leapşa.

- Serios, îi spuse Plesneală lui Lily. Eşti vrăjitoare. Te urmăresc

de ceva vreme. Dar nu-i nimic rău dacă eşti vrăjitoare. Şi mama e,

şi eu sunt vrăjitor.

Râsul Petuniei fu ca un duş rece.

- Vrăjitor! strigă ea.

îşi recăpătase curajul acum, că îşi revenise de pe urma şocului

apariţiei subite a băiatului.

- Eu ştiu cine eşti tu. Eşti băiatul acela, Plesneală! Stau pe Strada

Fusului, lângă râu, îi spuse ea lui Lily şi în tonul ei se simţi că avea o

părere foarte proastă despre strada aceea. De ce ne-ai spionat?

- Nu v-am spionat! spuse Plesneală.

Avea părul murdar, îi era cald şi se simţea stingherit în lumina

puternică a soarelui.

- Oricum, pe tine nu te-aş spiona niciodată, adăugă el răutăcios,

tu eşti încuiată.

Cu toate că fu evident că Petunia nu înţelese exact ce însemna

cuvântul acela, nu putu să nu sesizeze intenţia.

- Hai să plecăm, Lily! spuse ea cu o voce ascuţită.

Lily o ascultă imediat pe sora ei şi plecă, uitându-se urât la

Plesneală. Acesta le urmări cu privirea cum ieşeau cu paşi mari pe

poarta locului de joacă şi Harry, singurul care rămăsese în urmă şi

putea observa, văzu cât de dezamăgit era Plesneală şi înţelese că

plănuise momentul acesta de ceva timp şi că, până la urmă, se

alesese praful de tot.

Scena se împrăştie ca un fum şi, înainte ca Harry să îşi dea seama,

se realcătui în jurul lui.

Acum era într-un desiş micuţ de copaci. Văzu un râu sclipind în

lumina soarelui, printre trunchiuri. Umbrele aruncate de copaci

creau o oază de umbră răcoroasă şi verde. Doi copii stăteau cu

picioarele încrucişate, faţă în faţă, pe pământ. Plesneală îşi dăduse

jos haina de data aceasta, cămaşa de lucru părând mai puţin stranie

în umbră.

- ... şi ministerul te poate pedepsi dacă faci vrăji în afara şcolii,

îţi trimit scrisori.

- Dar eu am făcut deja vrăji în afara şcolii!

- Noi n-avem de ce să ne facem griji. încă n-avem baghete. Te

lasă în pace dacă eşti copil şi nu te poţi controla. Dar, după ce împlineşti unsprezece ani - încuviinţă din cap cu importanţă - şi

încep să te instruiască, atunci trebuie să ai grijă.

Se lăsă tăcerea pentru câteva clipe. Lily ridicase o crenguţă căzută

şi o şfichiuia în aer, iar Harry ştiu că îşi imagina că lasă în urmă o dâră

de scântei. Apoi dădu drumul crenguţei, se aplecă spre băiat şi spuse:

- Chiar e adevărat, nu-i aşa? Nu-i o glumă? Petunia zice că mă

minţi. Petunia zice că nu există Hogwarts. E adevărat, nu-i aşa?

- Pentru noi e adevărat, spuse Plesneală. Nu şi pentru ea. Doar

noi o să primim scrisoarea, tu şi cu mine.

- Sigur? şopti Lily.

- Sigur, spuse Plesneală.

Chiar dacă era netuns şi îmbrăcat ciudat, părea destul de impunător cum stătea întins acolo în faţa ei, extrem de încrezător în destinul care-l aştepta.

- Şi chiar o s-o aducă o bufniţă? şopti Lily.

- Aşa se întâmplă de obicei, spuse Plesneală. Dar tu ai părinţi încuiaţi, aşa că o să vină cineva de la şcoală, să le explice părinţilor tăi.

- Are vreo importanţă dacă ai părinţi încuiaţi?

Plesneală ezită. Ochii săi negri, vioi în umbra verzuie, priviră

chipul palid şi părul roşcat închis.

- Nu, spuse el. N-are nicio importanţă.

- Ce bine! spuse Lily, relaxându-se.

Era evident că fusese îngrijorată din cauza aceasta.

- Eşti extrem de talentată, spuse Plesneală. Am văzut-o. în tot

timpul cât te-am urmărit...

Vocea i se stinse. Lily nu îl asculta, ci se întinsese pe pământul

acoperit de frunze şi se uita la crengile înfrunzite de deasupra. O

privi la fel de avid ca şi în parc.

- La tine acasă cum e? întrebă Lily.

Lui Plesneală îi apăru o cută mică între sprâncene.

- Bine, spuse el.

- Nu se mai ceartă?

- A, ba da, se ceartă, spuse Plesneală şi luă un pumn de frunze

pe care începu să le rupă, parcă în mod inconştient. Dar nu mai e

mult şi o să plec.

- Tatălui tău nu-i plac vrăjile?

- Tatălui meu nu-i prea place nimic, zise Plesneală.

- Severus?

Pe buzele lui Plesneală apăru un mic zâmbet, când Lily îi rosti numele.

-Da?

- Mai spune-mi o dată despre Dementori.

- De ce vrei să-ţi zic despre ei?

- Dacă fac vrăji în afara şcolii.

- N-o să ajungi la Dementori pentru asta! Dementorii sunt pentru oameni care fac chestii foarte grave. Păzesc închisoarea vrăjitorilor, Azkaban. Tu n-o să ajungi în Azkaban, eşti prea...

Se îmbujora din nou şi începu iar să rupă frunze. Apoi se întoarse când auzi un foşnet din spatele lui Harry - era Petunia, care alunecase în timp ce se ascundea după un copac.

- Tuney! spuse Lily, pe un ton surprins şi bucuros, dar Plesneală

sărise în picioare.

- Acum cine spionează?! strigă el. Ce vrei?

Petunia rămăsese cu respiraţia tăiată, alarmată că fusese prinsă.

Harry văzu că se chinuia să găsească ceva răutăcios de zis.

- Ce fel de haine sunt astea? spuse ea, arătând spre pieptul lui

Plesneală. Bluza mamei tale?

Se auzi o pocnitură: căzuse o creangă de deasupra capului Petuniei. Lily ţipă: creanga o lovise pe Petunia în umăr, iar aceasta se

dădu înapoi clătinându-se şi izbucni în plâns.

- Tuney!

Dar Petunia o luase la fugă. Lily se întoarse spre Plesneală.

- Tu ai făcut să cadă creanga?

-Nu.

Părea sfidător şi speriat în acelaşi timp.

- Ba da! spuse îndepărtându-se de el şi mergând cu spatele. Ba

da! I-ai făcut rău!

- Ba nu, ba nu!

Minciuna nu o convinse pe Lily; îi aruncă o ultimă privire mistuitoare şi ieşi din desişul micuţ, fugind după sora ei. Plesneală părea distrus şi confuz. Scena se realcătui pentru a treia oară. Harry se afla pe Peronul 9 şi 3/4, aproape de Plesneală, care era puţin cocoşat şi stătea lângă o femeie slabă, palidă, cu o expresie acră, care semăna foarte bine cu el.

Plesneală se holba la o familie cu patru membri, la mică depărtare de

ei. Cele două fete stăteau un pic mai într-o parte faţă de părinţii lor.

Lily părea să se roage de sora ei şi Harry se apropie ca să le asculte.

- ... îmi pare rău, Tuney, îmi pare rău! Fii atentă - o apucă de

mână pe sora ei şi o ţinu strâns, cu toate că Petunia încerca să şi-o

retragă. Poate că, după ce o să ajung acolo - nu, fii atentă, Tuney!

Poate că, după ce o să ajung acolo, o să pot să mă duc la domnul

profesor Dumbledore şi să-l conving să se răzgândească!

- Nu vreau să merg! spuse Petunia şi îşi smulse mâna din strânsoarea surorii ei. Crezi că vreau să merg la cine ştie ce castel tâmpit şi să învăţ să fiu o... o...

Ochii ei deschişi la culoare învăluiră peronul, privind pisicile

care mieunau, în braţele stăpânilor lor, bufniţele care băteau din

aripi şi strigau unele către altele din colivii, elevii, dintre care unii

purtau deja robe lungi şi negre, iar alţii îşi urcau cuferele în trenul

roşu cu locomotivă cu aburi sau strigau de bucurie, reîntâlnindu-se

după vacanţă.

- Crezi că vreau să fiu o... ciudăţenie?

Lui Lily i se umplură ochii de lacrimi când Petunia reuşi să îşi

retragă mâna.

- Nu sunt o ciudăţenie, spuse Lily. E o răutate să spui aşa ceva.

- Acolo te duci, continuă Petunia încântată peste măsură, la o

şcoală specială pentru ciudaţi. Tu şi cu băiatul Plesneală... nişte

anormali, asta sunteţi. Foarte bine că o să fiţi ţinuţi departe de oamenii normali. E pentru siguranţa noastră.

Lily aruncă o privire spre părinţii ei, care se uitau în jur pe peron, părând să se simtă foarte bine, sorbind scena din priviri.

Apoi se uită din nou la sora ei şi spuse cu o voce joasă şi aprigă:

- Nu credeai că era o şcoală pentru ciudaţi când i-ai scris

directorului şi l-ai implorat să te primească.

Petunia se făcu roşie ca focul.

- Să-l implor? Niciodată!

- Am citit ce ţi-a răspuns. A fost foarte amabil.

- Nu ar fi trebuit să citeşti, şopti Petunia. Era a mea, cum ai putut să...

Lily se dădu de gol când se uită pe furiş spre Plesneală, care stătea în apropiere. Petunia rămase cu respiraţia tăiată.

- A găsit-o băiatul ăla! Tu şi cu băiatul ăla mi-aţi umblat prin lucruri!

- Nu, nu ţi-am umblat prin lucruri!

Lily era acum în defensivă.

- Severus a văzut plicul şi nu i-a venit să creadă că un încuiat a

putut să ia legătura cu Şcoala Hogwarts, atâta tot! Spune că trebuie

să fie vrăjitori care lucrează sub acoperire la poştă, care se ocupă de...

- Se pare că vrăjitorii îşi bagă nasul peste tot! spuse Petunia,

care acum era la fel de palidă pe cât fusese de îmbujorată puţin mai

înainte. Monstrule !

O scuipă pe sora ei şi plecă în grabă spre locul unde stăteau părinţii lor.

Scena se risipi din nou. Plesneală mergea repede de-a lungul culoarului din Expresul de Hogwarts, în timp ce trenul huruia prin peisajul rural. Se îmbrăcase deja cu roba de şcoală, profitând probabil de prima ocazie de a scăpa de hainele oribile de încuiaţi pe care le purtase. Se opri în sfârşit în faţa unui compartiment în care vorbeau nişte băieţi gălăgioşi. Lily stătea ghemuită pe unul dintre locurile de la fereastră, cu faţa lipită de geam. Plesneală deschise uşa de la compartiment şi se aşeză vizavi de Lily. Aceasta îi aruncă o privire şi apoi se uită din nou pe geam.

Plânsese.

- Nu vreau să vorbesc cu tine, spuse ea cu o voce sugrumată.

- De ce?

- Tuney mă u-urăşte. Pentru că am văzut scrisoarea ei de la Dumbledore.

- Şi ce dacă?

Îi aruncă o privire plină de antipatie.

- Este sora mea!

- Este doar o... dar se opri la timp - Lily nu îl auzise, fiind prea

ocupată să se şteargă la ochi fără să fie observată.

- Dar mergem! spuse el, neputând să îşi ascundă entuziasmul din

glas. Chiar se întâmplă! Mergem la Hogwarts!

Lily încuviinţă din cap, ştergându-se la ochi, şi surâse.

- Ar fi bine să fii la Viperini, spuse Plesneală, încurajat de faptul

că se mai înveselise puţin.

- La Viperini?

Unul dintre băieţii din compartiment, care până atunci nu arătase niciun interes faţă de Lily sau Plesneală, întoarse capul când auzi cuvântul acela şi Harry, care se concentrase doar asupra celor doi de la geam, îşi văzu tatăl: era slab, brunet ca şi Plesneală, dar avea aerul greu de definit al unui copil bine îngrijit, poate chiar adorat, care lui Plesneală îi lipsea în mod izbitor.

- Cine ar vrea să fie la Viperini? Eu cred c-aş pleca, tu nu? Il întrebă James pe băiatul care stătea tolănit pe locurile de vizavi de el şi Harry fu şocat să vadă că era chiar Sirius.

Sirius nu zâmbi.

- Toată familia mea a fost la Viperini, spuse el.

- La naiba, spuse James, şi eu care credeam că erai de treabă!

Sirius rânji.

- Poate că o să întrerup tradiţia. Tu unde te-ai duce, dacă ai putea să alegi?

James ridică o sabie invizibilă.

- „Bravi Cercetaşi, veţi şti prin curaj şi nobleţe să uimiţi multe alese

feţe!". Ca tata.

Plesneală scoase un icnet, dezaprobator. James se întoarse spre el.

- Ai vreo problemă cu asta?

- Nu, spuse Plesneală, deşi umbra rânjetului de pe chipul său

sugera altceva. Dacă preferi să ai muşchi, în loc să ai minte...

- Tu unde speri să ajungi, dacă tot pari să nu ai nici una, nici

alta? interveni Sirius.

James râse în hohote. Lily se ridică, destul de îmbujorată, şi se

uită la James şi la Sirius cu antipatie.

- Hai, Severus, să găsim alt compartiment.

-Oooooo...

James şi Sirius îi imitară tonul superior. James încercă să îi pună

piedică lui Plesneală, când trecu prin faţa lui.

- Pa, pa, Smiorcăitus! strigă o voce, în timp ce uşa compartimentului se trânti.

Scena se dizolvă încă o dată.

Harry era chiar în spatele lui Plesneală, în timp ce stăteau cu

faţa spre mesele caselor, luminate de lumânări şi pline de elevi

atenţi. Atunci, se auzi vocea profesoarei McGonagall:

- Evans, Lily!

Harry o privi pe mama sa mergând cu paşi nesiguri şi luând loc

pe taburetul instabil. Profesoara McGonagall îi puse Jobenul Magic

pe cap şi acesta strigă „Cercetaşi!", la doar o fracţiune de secundă

după ce atinse părul roşcat închis.

Harry îl auzi pe Plesneală scoţând un mic mormăit. Lily îşi dădu

jos jobenul, i-l dădu înapoi profesoarei McGonagall şi apoi se duse

repede spre Cercetaşii care aclamau, dar, în timp ce mergea, se uită

peste umăr la Plesneală şi surâse trist. Harry îl văzu pe Sirius dându-se într-o parte pe bancă, pentru a-i face loc. Lily se uită la el şi păru să îl recunoască din tren, îşi încrucişa braţele şi îi întoarse spatele hotărâtă.

Repartiţia continua. Harry privi cum Lupin, Pettigrew şi tatăl

său li se alăturară lui Lily şi Sirius, la masa Cercetaşilor. Până la

urmă, mai rămăseseră de sortat doar doisprezece elevi şi profesoara

McGonagall strigă: „Plesneală".

Harry merse cu el spre taburet, privindu-l cum îşi puse jobenul

pe cap. „Viperini!" strigă Jobenul Magic.

Severus Plesneală se duse spre partea opusă a sălii, departe de

Lily, spre locul unde îl aclamau Viperinii, unde Lucius Reacredinţă,

căruia îi scânteia o insignă de Perfect pe piept, îl bătu pe spate când

acesta luă loc lângă el.

Scena se schimbă.

Lily şi Plesneală traversau curtea castelului - era evident că se

certau. Harry grăbi pasul, ca să îi prindă din urmă, pentru a asculta

ce vorbeau. Când ajunse la ei, îşi dădu seama că erau amândoi mult

mai înalţi: se părea că trecuseră câţiva ani de când fuseseră sortaţi.

- ... aveam senzaţia că eram prieteni, nu? spunea Plesneală. Cei

mai buni prieteni.

- Suntem, Sev, dar nu-mi plac unii dintre cei cu care-ţi petreci

timpul! Iartă-mă, dar îi detest pe Avery şi Mulciber! Mulciber! Severus, ce poate să-ţi placă la el? Este sinistru! Ştii ce a încercat să îi facă

lui Mary MacDonald, acum câteva zile?

Lily ajunsese lângă un stâlp şi se sprijinise de el, uitându-se în

sus, la chipul slab şi palid.

- A fost o nimica toată, spuse Plesneală. O glumă, atâta tot...

- A fost Magie Neagră şi dacă tu chiar crezi că e amuzant să...

- Şi cu tot ce fac Potter şi prietenii lui cum rămâne? Intrebă Plesneală.

Se îmbujora din nou când spuse aceasta, părând să nu îşi poată

ascunde resentimentele.

- Ce legătură are Potter cu toate astea? spuse Lily.

- Noaptea ies pe furiş din castel. E ceva ciudat cu Lupin. Unde

s-o tot duce?

- E bolnav, spuse Lily. Se spune că e bolnav.

- De fiecare dată când e lună plină? spuse Plesneală.

- Ştiu care e teoria ta, îl contracara Lily pe un ton glacial. Dar, de fapt, de ce eşti atât de obsedat de ei? Ce îţi pasă ţie ce fac ei noaptea?

- Nu încerc decât să îţi arăt că nu sunt atât de extraordinari cum

pare să-i considere toată lumea.

O privi atât de intens, încât Lily roşi.

- Dar nu folosesc Magie Neagră, spuse Lily coborându-şi vocea.

Şi tu eşti complet nerecunoscător. Am auzit ce s-a întâmplat noaptea trecută. Te-ai furişat prin tunelul de lângă Salcia Bătăuşă şi James Potter te-a salvat de ce o fi acolo.,..

Lui Plesneală i se contorsiona fiecare trăsătură şi bolborosi:

- M-a salvat?! M-a salvat?! Crezi că făcea pe eroul?! Şi-a salvat

pielea, a lui şi a prietenilor lui! Nu poţi să... nu o să te las să...

- Să mă laşi'?! Să mă laşi?!

Lily mijise ochii verzi. Plesneală dădu imediat înapoi.

- N-am vrut să zic... Pur şi simplu, nu vreau să îşi bată joc de

tine! Îi place de tine - lui James Potter îi place de tine!

Era ca şi când i-ar fi smuls cineva cuvintele cu cleştele.

- Şi nu e... Toată lumea crede... Mare erou al vâjthaţului...

Plesneală era incoerent, din cauza amărăciunii şi a antipatiei, iar Lily ridica din ce în ce mai mult din sprâncene. - Ştiu că James Potter e doar un puşti plin de el, spuse ea, întrerupându-l pe Plesneală. Nu am nevoie să mi-o spui tu. Dar Mulciber şi Avery au un simţ de-a dreptul malefic al umorului. Malefic, Sev. Nu înţeleg cum poţi să fii prieten cu ei.

Harry se îndoia că Plesneală auzise mustrările ei în legătură cu

Mulciber şi Avery. In clipa în care Lily îl insultase pe James Potter,

lui Plesneală i se relaxaseră toţi muşchii şi păşea mai vioi, în timp

ce merseră mai departe.

Scena se pierdu în neant.

Harry îl văzu de data aceasta pe Plesneală ieşind din Marea Sală

după examenul N.O.V. de Apărare contra Magiei Negre. Îl urmări

cum se îndepărtă de castel şi ajunse, fără să îşi dea seama, în apropierea locului unde James, Sirius, Lupin şi Pettigrew stăteau împreună sub un fag. Dar Harry rămase un pic mai departe acum, pentru că ştia ce avea să se întâmple după ce James îl ridicase în aer şi îl tachinase pe Severus, ştia ce se întâmplase şi ce se spusese şi nu îi făcea nicio plăcere să o audă din nou. O văzu pe Lily venind lângă ei şi luându-i apărarea lui Plesneală. Îl auzi de departe pe Plesneală, umilit şi mânios, strigându-i lui Lily ceva de neiertat: „Sânge-Mâl".

Scena se schimbă...

- îmi pare rău.

- Nu-mi pasă.

- îmi pare rău!

- Iţi răceşti gura de pomană.

Era noapte. Lily purta un halat de casă şi stătea cu mâinile încrucişate în faţa portretului Doamnei Grase, de la intrarea în Turnul Cercetaşilor.

- Am ieşit doar pentru că Mary mi-a spus că ameninţai să dormi aici.

- Aşa aş fi făcut. Aş fi dormit aici. Nu am vrut nicio clipă să te

fac Sânge-Mâl, pur şi simplu...

- Ţi-a scăpat?

În vocea lui Lily nu era nici urmă de milă.

- E prea târziu. îţi găsesc scuze de ani de zile. Niciunul dintre prietenii mei nu poate înţelege de ce vorbesc cu tine. Tu şi cu preţioşii tăi prieteni Devoratori ai Morţii... vezi, nici măcar nu o negi!

Nici măcar nu negi că asta vrei să devii! Abia aştepţi să i te alături