Harry Potter şi Talismanele Morţii



Yüklə 2,21 Mb.
səhifə49/53
tarix07.08.2018
ölçüsü2,21 Mb.
#68234
1   ...   45   46   47   48   49   50   51   52   53

- Ştiu, spuse Plesneală scurt.

Se apropie de portretul lui Dumbledore şi trase de partea laterală

a ramei. Aceasta se deschise în faţă, dezvăluind o gaură în spatele

său, din care Plesneală scoase sabia lui Cercetaş.

- Şi tot nu vrei să-mi spui de ce este atât de important să îi dau

sabia aceasta lui Potter? întrebă Plesneală în timp ce-şi punea

pelerina de drum peste robă.

- Nu, nu cred că vreau, spuse portretul lui Dumbledore. El va şti

la ce să o folosească. Şi, Severus, ai mare grijă, s-ar putea să nu te

întâmpine tocmai călduros după accidentul cu George Weasley.

Plesneală se întoarse din prag.

- Nu-ţi face griji, Dumbledore, spuse el pe un ton calm. Am un plan...

Plesneală ieşi din cameră.

Harry se ridică din Pensiv; câteva clipe mai târziu, stătea întins pe

covor în exact aceeaşi încăpere. Era ca şi când Plesneală tocmai ar

fi închis uşa după el.

Capitolul 34


Înapoi in padurea interzisă
În sfârşit, adevărul. Stând întins şi cu faţa lipită de covorul plin de

praf, în biroul unde crezuse că învăţa secretele victoriei, Harry

înţelese, în sfârşit, că nu îi era menit să supravieţuiască. Sarcina sa

era să păşească de bunăvoie în braţele deschise ale morţii. Iar, pe

parcurs, trebuia să elimine ultimele lucruri care îl mai legau de viaţă

pe Cap-de-Mort, în aşa fel încât, când avea să se arunce în sfârşit în

calea lui, fără a ridica bagheta să se apere, sfârşitul să fie curat, ca o

încheiere a ceea ce ai fi trebuit să se întâmple în Peştera lui Godric.

Niciunul dintre ei nu avea să trăiască, niciunul dintre ei nu putea

supravieţui. Simţi inima bătându-i cu putere în piept. Cât de ciudat era că acum, când se temea de moarte, bătea şi mai tare, ţinându-l curajoasă în viaţă. Dar trebuia să se oprească, şi asta foarte curând. Bătăile îi erau numărate. Pentru câte mai era timp, cât avea el să se ridice şi să iasă din castel pentru ultima dată, traversând domeniul şi intrând în Pădurea Interzisă?

Groaza îl cuprinse, în timp ce zăcea pe podea, iar o tobă se auzea

bătând neîncetat, în interiorul lui, ritmul funerar. Oare moartea era

dureroasă? De fiecare dată când crezuse că era pe cale să se întâmple, dar scăpase cu viaţă, nu se gândise niciodată la moarte în sine

- Dorinţa de a trăi fusese întotdeauna mult mai puternică decât

teama de a muri. Cu toate acestea, acum nu îi trecu prin minte să

încerce să fugă, să scape de Cap-de-Mort. Se terminase, o ştia prea

bine - acum nu mai rămăsese decât faptul în sine: moartea.

Îşi dorea să fi murit în noaptea aceea de vară, când plecase pentru ultima dată din casa de pe Aleea Boschetelor numărul patru şi

fusese salvat de bagheta nobilă cu miez din pană de phoenix! îşi

dorea să fi murit ca Hedwig, atât de repede încât să nu-şi dea seama

că s-a întâmplat! Sau dacă s-ar fi putut arunca în faţa unei baghete, pentru a salva o persoană iubită... acum era invidios chiar şi pe modul în care muriseră părinţii săi. Felul în care mergea, cu sânge rece,

spre propria distrugere necesita un alt fel de curaj. Simţi cum degetele începură să-i tremure un pic şi se strădui să şi le controleze, cu

toate că nu îl vedea nimeni - toate portretele de pe pereţi erau goale.

Se ridică în capul oaselor foarte încet şi, în timpul acesta, se

simţi mai viu şi mai conştient de corpul său decât oricând până

atunci. De ce nu apreciase niciodată miracolul acesta al vieţuirii...

creier şi nervi şi-o inimă pulsând? Totul avea să dispară... sau, cel

puţin, esenţa lui avea să dispară din ele. Respira încet şi adânc, iar

gura şi gâtul îi erau complet uscate, la fel ca şi ochii.

Trădarea lui Dumbledore aproape că nu însemna nimic. Bineînţeles că planul fusese mai amplu, numai că Harry îşi dădea seama acum că fusese, pur şi simplu, prea prea prost ca să vadă. Nu pusese niciodată sub semnul întrebării faptul că Dumbledore dorea ca el să trăiască. Acum înţelegea că durata vieţii sale fusese determinată dintotdeauna de cât de mult avea să-i ia să distrugă Horcruxurile. Dumbledore îi transmisese lui sarcina de a le elimina şi el fusese ascultător şi continuase să sfărâme încet legăturile cu viaţa, nu numai ale lui Cap-de-Mort, ci şi ale lui! Ce chestie elegantă şi drăguţă să nu mai irosească alte vieţi, ci să îi încredinţeze periculoasa sarcină băiatului care fusese deja consemnat pentru sacrificare şi a cărui moarte nu va însemna o tragedie, ci o altă lovitură dată lui Cap-de-Mort.

Şi Dumbledore ştiuse că Harry nu avea să dea înapoi, că va continua până la sfârşit, chiar dacă era vorba despre sfârşitul său, pentru că făcuse marele efort să îl cunoască, nu-i aşa? Dumbledore ştia, la fel cum ştia şi Cap-de-Mort, că Harry nu va lăsa pe nimeni altcineva să moară în locul lui acum, când descoperise că îi stătea în putere să îi pună capăt. Imaginea lui Fred, Lupin şi Tonks zăcând fără suflare în Marea Sală i se strecură în minte cu forţa şi, pentru o clipă, rămase fără aer. Moartea era nerăbdătoare...

Dar Dumbledore îl supraestimase. Eşecul se făcuse simţit: şarpele

era încă în viaţă. Mai rămânea un Horcrux care să-l lege pe Cap-

de-Mort de viaţă, chiar şi după ce Harry ar fi fost ucis. într-adevăr,

aceasta i-ar fi făcut sarcina mai uşoară altcuiva. Se întreba cine ar

fi putut să o facă... Ron şi Hermione ar şti ce e de făcut, desigur.

Acesta era motivul pentru care Dumbledore dorise ca el să se

încreadă total în alte două persoane... ca în cazul în care destinul

lui avea să sfârşească prea devreme, ei să poată duce totul la capăt.

Asemenea picăturilor de ploaie pe un geam rece, gândurile acestea cotropeau învelişul dur al adevărului incontestabil, şi anume că

trebuia să moară. Trebuie să mor. Trebuie să se termine.

Ron şi Hermione păreau foarte departe de el, într-o ţară de peste

mări şi ţări; simţea că se despărţise de ei cu mult timp în urmă.

N-avea de gând să-şi ia rămas-bun şi nici să le dea vreo explicaţie -

era absolut hotărât. Aceasta era o călătorie pe care nu o puteau face

împreună şi încercările lor de a-l împiedica l-ar fi costat clipe

preţioase. Se uită la ceasul ponosit din aur pe care îl primise la aniversarea a şaptesprezece ani. Trecuse aproape o jumătate de oră din

timpul pe care i-l acordase Cap-de-Mort pentru a se preda.

Se ridică. Inima îi bătea în coşul pieptului ca o pasăre ţinută în

chingi. Poate că ştia că nu mai avea mult timp la dispoziţie, poate

că se hotărâse să bată acum cât pentru o viaţă întreagă, înainte de

a o ajunge sfârşitul. închise uşa biroului fără să se uite înapoi.

Castelul era pustiu. Se simţea ca o fantomă, în timp ce mergea

singur prin el, de parcă deja ar fi murit. Oamenii din portrete lipseau în continuare din ramele lor, locul în întregime era neobişnuit

de inert, ca şi cum toată viaţa din el se concentrase în Marea Sală,

unde erau înghesuiţi morţii şi cei care îi jeleau.

Harry îşi puse Pelerina Invizibilă şi coborî mai multe etaje, ajungând, în sfârşit, pe scara din marmură care ducea spre holul de la intrare. Poate că o părticică din el spera să fie descoperit, să fie văzut, oprit, dar pelerina era impenetrabilă, perfectă, ca de fiecare dată, şi astfel ajunse uşor la uşa dublă de la intrare.

Atunci, Neville fu cât pe ce să dea peste el. El şi încă cineva aduceau un cadavru de pe domeniu. Harry se uită în jos şi simţi încă o lovitură puternică în stomac: Colin Creevey, deşi minor, trebuia să se fi strecurat înapoi, la fel ca şi Reacredinţă, Crabbe şi Goyle.

Moartea îl chircise încă şi mai tare.

- Ştii ceva? Mă descurc singur, Neville, spuse Oliver Baston,

punându-l pe umăr pe Colin şi ducându-l în Marea Sală.

Neville se sprijini pentru o clipă de cadrul uşii şi îşi şterse fruntea cu dosul palmei. Arăta ca un bătrân. Apoi coborî iarăşi treptele, în noapte, pentru a recupera alte trupuri neînsufleţite.

Harry aruncă o ultimă privire spre intrarea în Marea Sală. Oamenii se mişcau într-o parte şi în alta, încercând să se aline unii pe alţii, bând, îngenunchind lângă morţi, dar nu era nici urmă de cei pe care îi iubea, nici urmă de Hermione, Ron, Ginny sau vreun alt Weasley, nici urmă de Luna. Simţea că ar fi dat tot timpul care îi mai rămăsese pentru a putea să-i mai vadă o singură dată, dar atunci ar mai fi avut oare puterea de a-şi întoarce privirea? Era mai bine aşa. Coborî treptele şi ieşi în întuneric. Era aproape patru dimineaţa şi domeniul inert părea să îşi ţină respiraţia, aşteptând să vadă dacă el chiar putea face ceea ce trebuia să facă. Harry se duse spre Neville, care stătea aplecat deasupra unui alt cadavru.

- Neville.

- La naiba, Harry, era cât pe ce să mor de inimă!

Harry îşi dăduse jos pelerina; ideea îi venise din senin, din dorinţa de a fi absolut sigur.

- Ce faci aici, singur? întrebă Neville suspicios.

- Totul face parte din plan, spuse Harry. Trebuie să fac ceva.

Neville, fii atent...

- Harry!


Neville păru dintr-odată speriat.

- Harry, doar nu ai de gând să te predai?

- Nu, minţi Harry cu seninătate. Sigur că nu... este vorba despre altceva. Dar s-ar putea să dispar un pic. Neville, ştii de şarpele lui Cap-de-Mort? Are un şarpe enorm... îi spune Nagini.

- Am auzit, da... ce-i cu el?

- Trebuie ucis. Ron şi Hermione ştiu asta, dar în cazul în care

ei nu...


Gândul că ceva atât de îngrozitor ar putea să se întâmple îl

sufocă pentru o clipă, împiedicându-l să mai poată vorbi. Dar făcu

un efort să se adune. Era esenţial să fie ca Dumbledore, să-şi păstreze

capul limpede, să se asigure că existau rezerve, alţii care să ducă

lucrurile mai departe. Dumbledore murise cu gândul că încă trei

oameni mai ştiau de Horcruxuri; acum, Neville avea să-i ia locul lui

Harry, deci ar fi fost tot trei care cunoşteau secretul.

- In caz că ei sunt ocupaţi... şi tu ai ocazia...

- Să omor şarpele?

- Să omori şarpele, repetă Harry.

- în ordine, Harry. Eşti bine, nu?

- Da. Mersi, Neville.

Harry dădu să plece, dar Neville îl prinse de încheietură.

- Harry, o să luptăm cu toţii în continuare. Ştii asta, nu?

-Da...

Îl copleşiră sentimente contradictorii şi nu reuşi să-şi termine propoziţia. Lui Neville nu i se păru nimic ciudat. îl bătu pe Harry



pe umăr, îi dădu drumul şi se îndepărtă, pentru a căuta alte trupuri

neînsufleţite.

Harry îşi aruncă din nou pelerina peste el şi merse mai departe.

Mai era cineva care se mişca în apropiere, aplecându-se peste o altă

siluetă întinsă la pământ. Se afla la câţiva metri de ea, când îşi dădu

seama că era Ginny.

Se opri imediat. Ginny stătea pe vine lângă o fată care o chema

în şoaptă pe mama ei.

- Este în ordine, spune Ginny. O să fie bine. O să te ducem înăuntru.

- Dar vreau acasă, şopti fata. Nu mai vreau să mai lupt!

- Ştiu, spuse Ginny şi vocea i se stinse. O să fie bine.

Harry se simţi cuprins de valuri reci de sudoare. Voia să strige în

noapte, voia ca Ginny să ştie că era acolo, voia să afle unde se ducea.

Voia să fie oprit, să fie dus înapoi cu forţa, să fie trimis acasă...

Dar era acasă. Hogwarts era prima şi cea mai bună casă pe care o avusese vreodată. El, Cap-de-Mort şi Plesneală, băieţii abandonaţi, cu toţii îşi găsiseră un cămin la Hogwarts...

Acum, Ginny stătea în genunchi lângă fata rănită, ţinând-o de

mână. Harry făcu un efort imens şi merse mai departe. I se păru că o

văzu pe Ginny întorcând capul când trecu de ea şi se întrebă dacă

simţise pe cineva în apropiere, dar nu spuse nimic şi nu se uită înapoi.

Coliba lui Hagrid se vedea prin întuneric. Nu era nicio lumină

aprinsă, nici urmă de Colţ zgâriind la uşă sau lătrând în semn de

bun venit. Toate vizitele acelea la Hagrid, scânteierea ceainicului

care atârnă pe foc, prăjiturile tari ca piatra şi viermii uriaşi, chipul

masiv şi acoperit de barbă al acestuia, Ron vomitând limacşi şi Hermione ajutându-l pe Hagrid să îl salveze pe Norbert...

Merse mai departe, ajunse la marginea pădurii şi se opri.

Un roi de Dementori plutea printre copaci; le simţi răceala şi nu

era sigur că va fi în stare să treacă de ei în siguranţă. Nu mai avea

destulă putere pentru a crea un Patronus. Nu îşi mai putea controla

tremuratul. Până la urmă, nu era tocmai simplu să mori. Fiecare

secundă în care respira, mirosul ierbii, aerul rece pe care îl simţea

pe faţă erau foarte preţioase; se gândea că ceilalţi aveau ani întregi

la dispoziţie, timp de pierdut, atât de mult timp, în vreme ce el se

agăţa de fiecare secundă. Tot atunci îşi imagină că nu va reuşi să

meargă mai departe şi ştia că trebuia să o facă. Lungul meci luase

sfârşit, hoţoaica fusese prinsă, era timpul să se întoarcă pe pământ.

Hoţoaica. Degetele lui lipsite de forţă scotociră pentru câteva

clipe în punguţa de la gât şi o scoase afară.

Mă deschid la închidere. Respira repede şi cu din ce în ce mai multă greutate, iar privirile i se aţintiră asupra ei. Acum, când voia ca

timpul să se scurgă cât mai încet cu putinţă, viteza părea să crească

şi înţelegea totul atât de uşor încât depăşea chiar şi puterea gândului. Aceasta era închiderea, acesta era momentul.

Lipi metalul auriu de buze şi şopti:

- O să mor.

învelişul din metal se desfăcu. îşi coborî mâna tremurândă, ridică bagheta lui Draco sub pelerină şi şopti: „Lumos".

Piatra cea neagră, cu o crăpătură neregulată pe mijloc, se afla între cele două jumătăţi ale hoţoaicei. Piatra învierii se crăpase de-a lungul unei linii verticale reprezentând Bagheta din Soc. Triunghiul şi cercul care simbolizau pelerina şi piatra erau încă vizibile.

Şi Harry înţelese din nou, fără a mai fi nevoie să se gândească. Nu

conta dacă le aducea înapoi, pentru că era pe cale să li se alăture. Nu

el se ducea de fapt în căutarea lor, ci mai mult ele în căutarea lui.

închise ochii şi întoarse piatra în mână de trei ori.

Ştia că se întâmplase, pentru că auzi mişcare în jurul lui, care sugerau prezenţa unor corpuri uşoare, schimbându-şi poziţia pe pământui presărat cu rămurele, care delimita marginea pădurii. Deschise ochii şi se uită în jur. Nu erau nici stafii şi nici alte fiinţe în carne şi oase - de asta putea să-şi dea seama. Semănau mai mult cu Cruplud, care evadase

din jurnal cu atât de mult timp în urmă şi a cărui amintire devenise de neşters. Mai puţin materiale decât fiinţele vii, dar mai mult decât nişte fantome, veniră mai aproape de el şi pe fiecare chip era întipărit acelaşi zâmbet plin de afecţiune.

James era exact de aceeaşi înălţime cu Harry. Purta hainele în

care murise şi avea părul neîngrijit şi ciufulit, iar ochelarii îi erau

puţin strâmbi, la fel ca ai domnului Weasley.

Sirius era înalt şi chipeş şi mult mai tânăr decât îl văzuse Harry

atunci când era în viaţă. Mergea cu o eleganţă naturală, îşi ţinea

mâinile în buzunar şi zâmbea. Şi Lupin era mult mai tânăr, mult mai puţin ponosit şi avea părul mai des şi mai negru. Părea fericit să se întoarcă în locul acela familiar, unde se plimbaseră de atâtea ori în adolescenţă. Lily avea pe faţă cel mai larg zâmbet dintre toţi. Veni mai

aproape de el şi îşi dădu pe spate părul lung, iar ochii verzi , atât de

asemănători cu ai lui, îi cercetară chipul cu lăcomie, de parcă nu

s-ar fi săturat să-l tot privească.

- Ai fost atât de curajos...

Nu putea să vorbească. O sorbi din priviri şi se gândi că ar fi vrut să stea acolo şi să se uite la ea la nesfârşit şi că nimic altceva nu i-ar mai fi trebuit.

- Mai ai puţin, spuse James. Eşti foarte aproape. Suntem... atât

de mândri de tine.

- Doare?


Întrebarea copilărească ieşise de pe buzele lui Harry înainte să

aibă timp s-o proceseze.

- Când mori? Deloc, spuse Sirius. Este mai rapid şi mai uşor

decât când adormi.

- O să şi vrea să fie rapid. Vrea să îi pună capăt, adăugă Lupin.

- Nu am vrut să muriţi, spuse Harry.

Cuvintele ieşiră împotriva voinţei lui.

- Niciunul dintre voi. îmi pare rău...

I se adresă mai mult lui Lupin, decât celorlalţi, rugându-l stăruitor:

- ... imediat după ce ţi s-a născut fiul... Remus, îmi pare rău.

- Şi mie îmi pare rău, spuse Lupin. îmi pare rău că nu voi ajunge să-l cunosc niciodată... Dar va şti de ce am murit şi sper că va înţelege, încercam să fac o lume mai bună, în care să poată duce oviaţă mai fericită.

Un vânt rece, care părea să vină dinspre inima pădurii, îi ridică

părul lui Harry de pe frunte. Ştia că nu îi vor spune să se ducă, că

trebuia să fie decizia lui.

- O să staţi cu mine?

- Până la sfârşit, spuse James.

- Ei n-o să vă poată vedea? întrebă Harry.

- Facem parte din tine, spuse Sirius. Pentru toţi ceilalţi suntem invizibili.

Harry se uită la mama sa.

- Stai aproape de mine, spuse el încet.

Şi porni. Frigul răspândit de Dementori nu îl opri, trecu prin el alături de tovarăşii săi, care acţionau ca nişte Patronuşi. Merseră împreună cu paşi mari, printre copacii care creşteau din ce în ce mai aproape unii de alţii, cu crengi încâlcite, simţind sub picioare rădăcinile noduroase şi răsucite. Harry îşi strânse bine pelerina în jurul lui, în întuneric, înaintând tot mai adânc în pădure, fără să ştie exact unde era Cap-de-Mort, dar sigur că îl va găsi. James, Sirius, Lupin şi Lily mergeau lângă el, aproape fără niciun zgomot, iar faptul că ei erau acolo îl încuraja peste măsură, ei fiind motivul pentru care reuşea să pună un picior în faţa celuilalt. Acum, corpul şi mintea i se păreau ciudat de independente una faţă de cealaltă, membrele i se mişcau fără un imbold conştient, ca şi când ar fi fost un simplu pasager, nu şofer, în trupul pe care mai avea puţin şi-l părăsea. Morţii care mergeau acum împreună cu el prin pădure erau mult mai reali pentru el decât viii rămaşi la castel: Ron, Hermione, Ginny şi toţi ceilalţi i se păreau a fi fantome, în

timp ce el se poticnea spre sfârşitul vieţii şi spre Cap-de-Mort...

Se auzi o bufnitură şi cineva vorbi în şoaptă; o altă fiinţă se mişcase în apropiere. Harry se opri sub pelerină, uitându-se în jur şi ciulindu-şi urechea. Mama şi tatăl său, Lupin şi Sirius se opriră şi ei.

- E cineva acolo, se auzi o şoaptă aspră din apropiere. Are o

Pelerină Invizibilă. Oare o fi...

Două siluete apărură din spatele unui copac; aveau baghetele

aprinse şi Harry îi văzu pe Yaxley şi pe Dolohov cercetând întunericul, exact în locul unde erau Harry, părinţii săi, Sirius şi Lupin. Se părea că nu vedeau nimic.

- Sigur am auzit ceva, spuse Yaxley. Ce crezi, o fi fost vreun animal?

- Smintitul ăla de Hagrid a ţinut o grămadă de chestii pe aici,

spuse Dolohov, aruncând o privire peste umăr.

Yaxley se uită la ceas.

- Aproape c-a expirat timpul. Potter a avut o oră la dispoziţie.

Nu mai vine.

- Şi era sigur că o să vină! N-o să fie deloc mulţumit.

- Mai bine ne întoarcem, continuă Yaxley. Să vedem care e planul de acum înainte.

El şi Dolohov se întoarseră şi se îndreptară spre inima pădurii.

Harry îi urmă, ştiind că aveau să îl conducă exact unde voia el să

ajungă. Se uită într-o parte şi mama sa îi zâmbi, iar tatăl său încuviinţă din cap încurajator.

Mergeau de doar câteva minute, când Harry văzu o lumină în faţă, iar Yaxley şi Dolohov intrară într-o poieniţă despre care Harry ştia că fusese locul unde cândva trăise monstruosul Aragog. Rămăşiţele pânzei sale uriaşe erau încă acolo, dar roiul de descendenţi fusese alungat de Devoratorii Morţii, trimis să lupte pentru cauza lor.

în mijlocul poieniţei ardea un foc; lumina sa pâlpâitoare se revărsa asupra mai multor Devoratori ai Morţii, tăcuţi şi vigilenţi.

Unii dintre ei purtau în continuare măşti şi glugi, alţii îşi arătau feţele. La marginea grupului stăteau doi uriaşi, a căror umbră îi acoperea pe toţi; expresiile lor erau crude, parcă cioplite primitiv în piatră. Harry îl văzu pe Fenrir stând într-o parte şi rozându-şi unghiile lungi; Rowle, mare şi blond, îşi tampona buza spartă. Îl văzu pe Lucius Reacredinţă, cu o expresie înfrântă şi îngrozită, şi pe Narcissa, ai cărei ochi erau temători şi adânciţi în orbite. Toate privirile erau aţintite asupra lui Cap-de-Mort, care stătea cu capul plecat, ţinându-şi mâinile albe pe Bagheta din Soc din faţa lui. Arăta ca şi când s-ar fi rugat sau ar fi numărat în gând şi Harry, stând nemişcat la marginea poieniţei, se gândi în mod absurd la un copil care număra într-un joc de-a v-aţi ascunselea. Şarpele uriaş Nagini plutea în cuşca lui fermecată şi sclipitoare, încolăcindu-se şi mişcându-se în spatele lui, ca o aură monstruoasă. Când Dolohov şi Yaxley se întoarseră în cerc, Cap-de-Mort ridică privirea.

- Nici urmă de el, stăpâne, zise Dolohov.

Lui Cap-de-Mort nu i se schimbă deloc expresia. Ochii roşii păreau că ard la lumina focului. încet, luă Bagheta din Soc cu degetele sale prelungi.

- Stăpâne...

Cea care vorbise fusese Bellatrix - stătea cel mai aproape de

Cap-de-Mort, ciufulită, cu chipul puţin însângerat, dar altfel nevătămată.

Cap-de-Mort ridică mâna, făcându-i semn să tacă, şi aceasta nu mai spuse niciun cuvânt, privindu-l în schimb fascinată, cu o veneraţie mută.

- Am crezut că va veni, spuse Cap-de-Mort cu vocea sa stridentă şi clară, privirile fiindu-i aţintite asupra flăcărilor vioaie. Mă aşteptam să vină.

Nu vorbi nimeni. Păreau să fie la fel de speriaţi ca şi Harry, căruia acum îi bătea inima atât de tare, încât părea hotărâtă să iasă

din corpul pe care avea să îl părăsească atât de curând. Mâinile îi

transpirară instantaneu când îşi dădu jos Pelerina Invizibilă şi o vârî

în interiorul robei, odată cu bagheta. Nu voia să fie tentat să lupte.

- Se pare că... m-am înşelat, spuse Cap-de-Mort.

- Ba nu.


Harry o spuse cât putu de tare, cu toată forţa - nu voia să pară

speriat. Piatra învierii îi alunecă printre degetele amorţite şi, în

timp ce păşi în lumina focului, îi văzu cu coada ochiului pe părinţii

săi, pe Sirius şi Lupin dispărând. în clipa aceea, tot ce conta era

Cap-de-Mort. Doar ei doi rămăseseră.

Iluzia se împrăştie la fel de repede cum apăruse. Uriaşii răcniră

şi Devoratorii Morţii se ridicară odată, se auziră multe strigăte, unii

rămaseră cu respiraţia tăiată, iar alţii izbucniră în hohote. Cap-de-

Mort încremenise, dar ochii roşii dădură de Harry şi se holbau la el,

în timp ce Harry venea în direcţia lui, fără nimic altceva între ei

decât focul.

Atunci, o voce strigă:

- HARRY! NU!

Se întoarse: Hagrid era legat cu mâinile la spate de un copac din apropiere. Corpul său masiv făcea să se cutremure crengile de deasupra, în timp ce se zbătea disperat.

- Nu! Nu! Harry, ce faci?

- Linişte!, şfichiuind bagheta, şi Hagrid fu redus la tăcere.

Bellatrix, care sărise în picioare, se uita entuziasmată la Cap-de-Mort şi la Harry, inspirând adânc. Singurele lucruri mişcătoare erau flăcările şi şarpele, care se încolăcea şi se descolăcea în cuşca strălucitoare din spatele lui Cap-de-Mort.

Harry simţi apăsarea propriei baghete pe piept, dar nu încercă să

o scoată. Ştia că şarpele era prea bine protejat, ştia că, dacă ar fi

reuşit să îşi îndrepte bagheta spre Nagini, avea să fie lovit de

cincizeci de blesteme, înainte să apuce să facă ceva. Cap-de-Mort şi

Harry se uitară în continuare unul la celălalt, iar Cap-de-Mort îşi


Yüklə 2,21 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   45   46   47   48   49   50   51   52   53




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin