Harry Potter şi Talismanele Morţii
Yüklə 2,21 Mb.
|
|
- Nu pot să o fac să crească la loc pentru că a fost tăiată prin Magie Neagră. Dar ar fi putut fi mult mai grav... E încă în viaţă. - Da, spuse Harry. Slavă Domnului. - Am mai auzit cumva pe cineva în grădină? întrebă Ginny. - Hermione şi Kingsley, spuse Harry. - Slavă Domnului, şopti Ginny. Privirile li se întâlniră, Harry voia să o îmbrăţişeze şi să o protejeze şi nici măcar nu îi prea păsa că era acolo doamna Weasley. Dar, înainte să apuce să îşi urmeze dorinţa, din bucătărie se auzi o bufnitură puternică. - O să-ţi dovedesc cine sunt, Kingsley, după ce îmi văd fiul, dă-te la o parte dacă îţi pasă de propria siguranţă! Harry nu îl mai auzise niciodată pe domnul Weasley strigând aşa. Acesta dădu buzna în sufragerie, cu chelia lucindu-i de transpiraţie şi cu ochelarii strâmbi. Fred venea imediat în urma lui - amândoi erau palizi, dar teferi. - Arthur! strigă doamna Weasley. Vai, Slavă Domnului! - Cum se simte? Domnul Weasley căzu în genunchi lângă George. Pentru prima dată de când îl ştia Harry, Fred părea să fi rămas fără cuvinte. Stătea în spatele canapelei, uitându-se cu gura căscată la rana fratelui său, şi de parcă nu-i venea să-şi creadă ochilor. George se mişcă, trezit poate de venirea lui Fred şi a tatălui lor. - Cum te simţi, George? şopti doamna Weasley.
- Ţicnit, murmură el. - Ce-a păţit? spuse Fred, destul de îngrozit. I-a fost afectată gândirea? - Ţicnit, repetă George, deschizând ochii şi uitându-se în sus la fratele său. Vezi... sunt într-o ureche. O ureche, Fred, te-ai prins? Doamna Weasley începu să plângă în hohote. Lui Fred îi reveni culoarea în obraji. - Slab, îi spuse el lui George. Slab! Când puteai să alegi dintr-o groază de glume despre urechi, s-o foloseşti tocmai pe asta... ? - Ei, spuse George, zâmbindu-i mamei sale, care nu se mai oprea din plâns. Mamă, acum chiar că n-o să mai poţi să ne încurci. Se uită în jur. - Salut, Harry - eşti Harry, nu? - Da, eu sunt, spuse Harry, apropiindu-se de canapea. - Ei, bine măcar că ai ajuns aici într-o bucată, spuse George. Dar
- Nu s-au întors încă, George, spuse doamna Weasley. Lui George îi pieri zâmbetul. Harry îi aruncă o privire lui Ginny
- Ron şi Tonks ar fi trebuit să se întoarcă până acum. Nu aveau mult de mers, mătuşa Muriel stă destul de aproape. Harry tăcu. încercase să nu se lase cuprins de teamă din clipa în care ajunsese la Vizuină, dar acum îl învălui, părea să-i intre pe sub piele, zbătându-i-se în piept şi înecându-l. Ginny îl luă de mână în timp ce coborau treptele spre grădina întunecată. Kingsley se plimba de colo-colo, uitându-se în sus de fiecare dată când se întorcea. Harry îşi aduse aminte de cum se plimba unchiul
Minutele păreau să se dilate, devenind ani, nu altceva. Cea mai mică pală de vânt îi făcea pe toţi să tresară şi să se întoarcă spre tufişul sau copacul de unde se auzise zgomotul, sperând că unul dintre membrii Ordinului care lipseau avea să apară nevătămat din- tre frunzele lui... Apoi, chiar deasupra lor, o mătură se materializa din nimic, vâjâind spre pământ. - Ei sunt! strigă Hermione. Tonks ateriza într-un derapaj prelung, împrăştiind pământ şi
- Remus! strigă Tonks. Coborî clătinându-se de pe mătură şi se aruncă în braţele lui
- Sunteţi bine, bolborosi el, înainte ca Hermione să fugă spre el şi să-l strângă în braţe. - Credeam... credeam... - 's bine, spuse Ron, bătând-o uşor pe umăr. 's bine. - Ron a fost nemaipomenit, spuse Tonks cu afecţiune, dându-i drumul lui Lupin. Minunat. L-a înpietrit pe unul dintre Devoratorii Morţii, l-a nimerit direct în cap şi asta în cazul unei ţinte mobile, de pe o mătură în zbor... - Chiar aşa? spuse Hermione, uitându-se în sus la Ron, în timp ce îşi ţinea în continuare braţele în jurul gâtului lui. - De fiecare dată, acelaşi ton surprins, spuse el puţin morocănos, eliberându-se din strânsoare. Noi ne-am întors ultimii? - Nu, spuse Ginny, trebuie să mai vină Bill şi Fleur, Ochi-Nebun şi Mundungus. Ron, mă duc să le spun mamei şi tatei că eşti bine... Fugi înapoi în casă. - De ce aţi întârziat? Ce s-a întâmplat?
- Bellatrix, spuse Tonks. Mă vrea aproape la fel de mult ca pe Harry, Remus. A încercat din răsputeri să mă omoare. îmi pare rău că nu am nimerit-o, îi sunt datoare. Dar l-am rănit în mod sigur pe Kodolphus... apoi am ajuns la mătuşa lui Ron, Muriel, şi pierdusem deja Portalul, şi ea ne tot oferea diverse... Lupin strângea din dinţi. încuviinţă din cap, dar păru să nu mai
- Cu voi toţi ce s-a întâmplat? întrebă Tonks, întorcându-se spre Harry, Hermione şi Kingsley. Povestiră fiecare prin ce trecuse, dar, în tot acest timp, întârzierea lui Bill, Fleur, Ochi-Nebun şi Mundungus părea să se aştearnă peste ei ca o brumă, din ce în ce mai rece, mai înţepătoare şi mai greu de ignorat. - Trebuie să mă întorc în Downing Street. Trebuia să fiu acolo de acum o oră, spuse Kingsley într-un sfârşit, după ce învălui cerul într-o ultimă privire. Anunţaţi-mă când se întorc. Lupin dădu din cap că da. Făcându-le cu mâna, Kingsley plecă spre poartă şi se adânci în noapte. Lui Harry i se păru că a auzit o mică pocnitură când Kingsley Dispăru chiar dincolo de aria Vizuinei. Domnul şi doamna Weasley coborau în fugă treptele din dreptul uşii din spate, urmaţi de Ginny. Ambii părinţi îl îmbrăţişară pe Ron înainte de a se întoarce spre Lupin şi Tonks. - Vă mulţumim pentru fiii noştri, spuse Molly. - Fii serioasă, Molly, spuse Tonks numaidecât. - Cum se simte George? întrebă Lupin. - Ce-a păţit? interveni Ron. - Şi-a pierdut... Dar sfârşitul propoziţiei doamnei Weasley fu acoperit de strigăte: tocmai apăruse un Thestral, care ateriza la câţiva metri de ei. Bill şi Fleur descălecară, bătuţi de vânt, dar nevătămaţi. - Bill! Slavă Domnului, Slavă Domnului... Doamna Weasley fugi spre ei, dar Bill o îmbrăţişa automat. Cu
- A murit Ochi-Nebun. Toţi tăcură, pironiţi locului. Harry simţi cum ceva înăuntrul lui
- Am văzut când s-a întâmplat, spuse Bill şi Fleur încuviinţând din cap. La lumina ferestrei de la bucătărie, urmele lacrimilor îi scânteiau pe obraji. - S-a întâmplat imediat după ce am ieşit din cerc; Ochi-Nebun şi Dung erau aproape de noi şi se îndreptau şi ei spre nord. Cap-de-Mort - care poate să zboare - s-a dus direct spre ei. Dung a intrat în panică, l-am auzit strigând, Ochi-Nebun a încercat să îl oprească, dar a Dispărut. Blestemul lui Cap-de-Mort l-a nimerit pe Ochi- Nebun direct în faţă, a căzut de pe mătură pe spate şi... nu am putut face nimic, eram şi noi urmăriţi de şase Devoratori. Bill nu mai rezista. - Bineînţeles că nu aţi fi avut ce face, spuse Lupin. Toţi se uitară unii la alţii. Harry nu putea să înţeleagă. Ochi- Nebun murise, era imposibil... Ochi-Nebun, atât de rezistent, de curajos, un supravieţuitor prin excelenţă... Deşi nu scoaseră nici un cuvânt, în cele din urmă, toţi înţeleseră că nu mai aveau de ce să aştepte în curte şi îi urmară în tăcere pe domnul şi doamna Weasley înapoi în Vizuină, apoi în sufragerie, unde Fred şi George râdeau împreună. - Ce s-a întâmplat? întrebă Fred, cercetându-le feţele, când îi văzu că au intrat. Ce e? Cine a... ? - Ochi-Nebun, spuse domnul Weasley. A murit. Din cauza şocului, gemenilor li se şterseră zâmbetele. Nimeni nu
Bill se duse la dulap şi scoase o sticlă de whisky-foc şi nişte pahare. - Poftiţi, spuse el, împărţindu-le în zbor douăsprezece pahare, cu
- în amintirea lui Ochi-Nebun, spuseră toţi în cor şi băură. - în amintirea lui Ochi-Nebun, repetă Hagrid puţin prea târziu, sughiţând. Harry simţi cum băutura îi arde gâtul; fierbinţeala părea să îl trezească la realitate, risipind amorţeala şi starea de confuzie şi dându-i un fel de curaj. - Deci Mundungus a dispărut? întrebă Lupin, care îşi golise paharul dintr-o sorbitură. Atmosfera se schimbă dintr-odată: toţi erau încordaţi, îl urmăreau pe Lupin, dorindu-şi ca acesta să continue şi, în acelaşi timp, lui Harry i se păru că le era şi teamă de ce aveau să audă. - Ştiu la ce vă gândiţi, spuse Bill, şi eu m-am întrebat când mă întorceam, pentru că păreau să ne aştepte, nu-i aşa? Dar Mundungus nu se poate să ne fi trădat. Nu ştiau că aveau să fie şapte Harry, asta i-a derutat când am apărut şi, în caz că aţi uitat, Mundungus a fost cel care a sugerat vicleşugul cu pricina. De ce nu le-ar fi spus esenţialul? Cred că Dung a intrat în panică, pur şi simplu. Nu a vrut să vină de la bun început, dar l-a obligat Ochi-Nebun şi Ştim-Noi- Cine s-a dus direct spre ei. Oricine ar fi intrat în panică în locul lor. - Ştim-Noi-Cine s-a purtat exact aşa cum prevăzuse Ochi-Nebun, suspină Tonks. Ochi-Nebun a spus că era sigur că se aştepta ca adevăratul Harry să fie cu cei mai rezistenţi şi pricepuţi Aurori. întâi l-a urmărit pe Ochi-Nebun şi, apoi, când Mundungus i-a dat de gol, a trecut la Kingsley... - Da, este perrrfect adevărrrat, se răsti fleur, darrr nu explică cum de au ştiut că aveam să îl mutăm astă-searrră pe Harrry, nu-i aşa? Cineva trrrebuie să fi dat dovadă de neglijenţă. Cineva a lăsat să-i scape data în faţa unui strrrăin. Numai aşa se explică faptul că au ştiut data, darrr nu şi planul complet. Se uita urât la toţi cei din jur. Pe chipul ei frumos se mai vedeau încă urmele lacrimilor. Acum tăcea, dar parcă îi provoca să o contrazică. Nimeni nu o făcu. Singurul zgomot care sparse tăcerea veni din partea lui Hagrid, care sughiţă în batistă. Harry aruncă o privire în direcţia lui, el care tocmai îşi riscase viaţa pentru a-l salva - Hagrid pe care îl iubea, în care avea încredere, pe care Cap-de-Mort îl păcălise pentru a obţine informaţii esenţiale, oferindu-i în schimb un ou de dragon... - Nu, spuse Harry răspicat şi toţi se uitară la el surprinşi - băutura de foc părea că îi amplificase vocea. Adică... dacă cineva a făcut o greşeală, continuă Harry, şi i-a scăpat ceva, ştiu că nu a vrut să o facă. Nu este vina lui, repetă el, vorbind mult mai tare decât ar fi făcut-o în mod normal. Trebuie să avem încredere unii în alţii. Am încredere în voi toţi, nu cred că cineva din camera aceasta m-ar da vreodată pe mâna lui Cap-de-Mort. Cuvintele sale fură urmate din nou de tăcere. Toţi aveau privirile îndreptate spre el. Harry simţi un nou val de fierbinţeală şi, ca să nu stea degeaba, mai bău nişte whisky-foc. In timpul acesta, se gândea la Ochi-Nebun, care îl judecase întotdeauna foarte aspru pe Dumbledore pentru felul în care avea mereu încredere în oameni. - Bine spus, Harry, îl aprobă Fred dintr-odată. - Da, o adevărată încântare pentru oricine are urechi să audă,
Lupin se uită la Harry cu o expresie ciudată, părea că aproape îl compătimeşte. - Crezi că sunt prost? întrebă Harry. - Nu, spuse Lupin, cred că eşti ca James, care considera că nu
Harry ştia la ce se referea Lupin: la faptul că tatăl său fusese trădat de către un prieten, Peter Pettigrew. Se simţi deodată neobişnuit de mânios. Voia să se certe cu el, dar Lupin îi întorsese deja spatele, îşi pusese paharul pe o măsuţă şi îi spuse lui Bill: - Avem ceva de făcut. Pot să-l întreb pe Kingsley dacă nu ar... - Nu, spuse Bill numaidecât, o fac eu, vin eu. - Unde mergeţi? întrebară Tonks şi Fleur în acelaşi timp. - După trupul neînsufleţit al lui Ochi-Nebun, spuse Lupin.
- Dar nu mai puteţi aş... ? începu doamna Weasley, uitându-se rugător la Bill. - Să aşteptăm? se miră Bill. Doar dacă nu vrei cumva să ajungă la Devoratorii Morţii. Toţi tăcură. Lupin şi Bill îşi luară la revedere şi plecară. Ceilalţi se prăbuşiră în scaune, toţi, cu excepţia lui Harry, care
- Trebuie să plec şi eu, spuse Harry. Zece priviri speriate se opriră asupra lui. - Fii serios, Harry, spuse doamna Weasley. Ce vrei să spui? - Nu pot rămâne aici. Harry se frecă pe frunte - îl ustura din nou. Nu îl mai duruse atât de tare de mai mult de un an. - Atâta timp cât eu sunt aici, sunteţi cu toţii în pericol... - Te rog, nu vorbi prostii! spuse doamna Weasley. Tot ce s-a
Doamna Weasley nu înţelegea; îl făcea să se simtă mai rău, nu mai bine. - Când Cap-de-Mort va afla că sunt aici... - Dar de ce să afle? întrebă doamna Weasley. - Ai putea fi în alte douăsprezece locuri, Harry, spuse domnul Weasley. Nu are cum să ştie în care dintre casele protejate te afli. - Nu pentru mine îmi fac griji! spuse Harry. - Ştim asta, spuse domnul Weasley încet, dar, dacă ai pleca, ai
- Nu pleci nicăieri, mormăi Hagrid. Fir-aş al naibii, Harry, după toate prin câte am trecut ca să te aducem aici?! - Exact, cum rămâne cu urechea mea? spuse George, ridicân-du-se pe perne. - Ştiu toate astea... - Ochi-Nebun nu ar fi vrut să... - Ştiu! strigă Harry. Se simţea încolţit şi şantajat: oare chiar credeau că nu ştia ce au
- Harry, unde e Hedwig? spuse ea pe un ton mieros. Am putea să o ducem sus, lângă Pigwidgeon, şi să-i dăm ceva de mâncare. Lui Harry i se făcu stomacul ghem. Nu putea să îi spună adevărul. Bău ultima picătură de whisky-foc, pentru a evita să răspundă. - Harry, stai să vezi când s-o afla că ai izbândit din nou, spuse Hagrid. Te-ai luptat cu el, ai reuşit să-l învingi exact când te ataca mai abitir! - Nu eu l-am învins, spuse Harry scurt, ci bagheta mea. Bagheta mea a acţionat de una singură. După câteva clipe, Hermione interveni cu blândeţe: - Dar, Harry, e imposibil. Vrei să spui că ai făcut vrăji fără să
- Nu, spuse Harry. Motocicleta se prăbuşea, nu puteam să îmi dau seama unde era Cap-de-Mort, dar bagheta mi s-a rotit în mână, l-a găsit şi a aruncat o vrajă asupra lui, şi nici măcar nu era o vrajă pe care să o fi cunoscut. Eu n-am mai creat niciodată flăcări aurii. - De multe ori când cineva este într-o situaţie-limită, explică domnul Weasley, poate face vrăji la care nici cu gândul n-ar gândi. Se întâmplă ca deseori copiii mici, înainte de a învăţa... - Nu a fost ceva de genul acesta, spuse Harry printre dinţi. Îl ardea cicatricea, se simţea nervos şi frustrat, detesta ideea că
Nimeni nu spuse nimic. Ştia că nu îl credeau. Acum, că se gândi şi el mai bine, nu mai auzise niciodată de o baghetă care să facă vrăji de una singură. Îl ardea foarte tare cicatricea, se abţinea cu greu să nu geamă de durere. Bâiguind ceva despre o gură de aer, puse jos paharul şi ieşi din cameră. În timp ce traversa curtea întunecată, Thestralul mare şi scheletic îşi ridică privirea, îşi înfoie aripile uriaşe ca de liliac şi apoi continuă să pască. Harry se opri la poarta care dădea în grădină şi se uită la plantele crescute în voie, frecându-şi fruntea care îi zvâcnea şi gândindu-se la Dumbledore. Era convins că Dumbledore l-ar fi crezut. El ar fi ştiut cum şi de ce bagheta lui Harry funcţionase în mod independent, pentru că Dumbledore avea întotdeauna răspuns la orice; ştiuse de baghete, îi explicase lui Harry legătura ciudată dintre bagheta lui şi a lui Cap-de-Mort... dar Dumbledore, la fel ca şi Ochi-Nebun, ca Sirius şi părinţii lui, ca biata sa bufniţă, se duseseră undeva unde Harry nu
Atunci, dintr-odată, durerea din cicatrice îi slăbi. În timp ce-şi ţinea mâinile apăsate pe frunte şi ochii închişi, din cap auzi o voce: - Mi-ai spus că se va rezolva problema dacă voi folosi bagheta altcuiva! Îi apăru dintr-odată în minte imaginea unui bătrân numai piele
- Nu! Nu! Te implor, te implor... - L-ai minţit pe Lordul Cap-de-Mort, Ollivander! - Ba nu... jur că nu... - Ai încercat să îl ajuţi pe Potter, să îl ajuţi să scape de mine! - Jur că nu... credeam că avea să funcţioneze cu o altă baghetă... - Atunci, explică-mi ce s-a întâmplat. Bagheta lui Lucius este
- Nu înţeleg. Legătura... există numai între baghetele voastre... - Minciuni! - Te rog... te implor... Şi Harry văzu mâna albă ridicând bagheta, simţi furia crescândă a lui Cap-de-Mort şi îl văzu pe bătrânul vlăguit zvârcolindu-se în agonie. - Harry?
Se termină la fel de repede cum începuse: Harry tremura în întuneric, ţinându-se strâns de poarta care dădea spre grădină, iar inima îi bătea în continuare cu putere şi cicatricea îl ustura. Trecură câteva clipe până să îşi dea seama că Ron şi Hermione erau lângă el. - Harry, hai înapoi în casă, şopti Hermione. Doar nu te gândeşti în continuare să pleci... - Da, prietene, trebuie să rămâi, spuse Ron, bătându-l pe Harry pe umăr. - Te simţi bine? îl întrebă Hermione, care se afla acum destul de aproape cât să-i vadă expresia de pe chip. Arăţi groaznic! - Păi... spuse Harry cu vocea tremurândă, probabil că arăt mult mai bine decât Ollivander... — Capitolul 6 — Vârcolacul în pijamale Şocul pierderii lui Ochi-Nebun fu resimţit în casă în zilele următoare; Harry se tot aştepta să îl vadă în timp ce intra şchiopătând pe uşa din spate, asemenea celorlalţi membri ai Ordinului, care veneau şi plecau, aducându-le veşti. Simţea că singurul lucru care i ar fi putut alina senzaţia de vinovăţie şi durere ar fi fost să treacă la fapte, să plece cât mai curând posibil în misiunea sa de a găsi şi de a distruge Horcruxurile. - Ei bine, nu poţi să faci nimic în legătură cu - Ron îşi mişcă buzele, formând cuvântul Horcruxurile - până nu împlineşti şaptesprezece ani. încă mai ai Identificatorul asupra ta. Putem să ne gândim la un plan aici la fel de bine ca în oricare altă parte, nu-i aşa? Sau - continuă în şoaptă - bănuieşti deja unde sunt Ştii-Tu-Ce? - Nu ştiu, recunoscu Harry. - Cred că Hermione a făcut nişte cercetări, continuă Ron. Spunea că aşteaptă să vii tu, ca să ne comunice. Stăteau la masă, la micul dejun; domnul Weasley şi Bill tocmai plecaseră la lucru. Doamna Weasley urcase să le trezească pe Hermione şi Ginny, în timp ce Fleur se strecurase să facă o baie. - Indicatorul se va anula pe treizeci şi unu, spuse Harry. Asta înseamnă că nu mai trebuie să stau aici decât încă patru zile. Apoi voi putea să... - Cinci zile, îl corectă Ron cu fermitate. Trebuie să rămânem la nuntă. O să ne omoare dacă nu mergem. Harry înţelese că era vorba de Fleur şi de doamna Weasley. - Doar o zi în plus, spuse Ron, când Harry dădu semne de răzvrătire. - Dar nu îşi dau seama cât este de important să... ? - Bineînţeles că nu, spuse Ron. Habar nu au. Şi acum, că ai adus
Ron aruncă o privire spre uşa care dădea în hol, ca să se asigure că doamna Weasley nu se întorsese încă, apoi se aplecă spre Harry. - Mama tot încearcă să ne tragă de limbă pe mine şi pe Hermione. Vrea să afle unde plecăm. O să încerce şi cu tine, să fii pregătit. Tata şi cu Lupin ne-au întrebat şi ei, dar le-am spus că Dumbledore ţi-a spus să nu zici nimănui, în afară de noi, şi au lăsat-o baltă. Mama însă, nu. E hotărâtă să afle. Prezicerea lui Ron se adeveri cu doar câteva ore mai târziu. Cu puţin înainte de prânz, doamna Weasley îl luă pe Harry de lângă ceilalţi, rugându-l să o ajute să identifice o şosetă desperecheată, care credea că îi căzuse lui din rucsac. Imediat ce îl prinse singur în spălătoria micuţă de lângă bucătărie, deschise subiectul. - Ron şi Hermione par să aibă impresia că voi trei renunţaţi la Hogwarts, începu ea pe un ton firesc, relaxat. - A, spuse Harry. Păi, da. Aşa facem. Storcătorul porni de unul singur într-un colţ, storcând ceva ce
- Şi pot să te întreb de ce anume renunţaţi la educaţia voastră? continuă doamna Weasley. - Păi, Dumbledore mi-a lăsat... ceva de făcut, murmură Harry. Ron şi Hermione ştiu despre ce este vorba şi vor să vină şi ei. - Şi ce este acest „ceva"? - îmi pare rău, nu pot să... - Ei bine, sinceră să fiu, cred că eu şi cu Arthur avem dreptul să ştim şi sunt convinsă că şi domnul şi doamna Granger ar fi de acord! spuse doamna Weasley. Harry se temuse de strategia „părintelui îngrijorat". Se strădui să o privească în ochi şi, când o făcu, îşi dădu seama că aveau exact aceeaşi nuanţă de căprui ca şi ai lui Ginny. Acest lucru nu îi uşura deloc situaţia. - Dumbledore nu a vrut să mai ştie nimeni altcineva, doamnă Weasley. îmi pare rău. Ron şi Hermione nu sunt nevoiţi să vină, este alegerea lor... - Mie mi se pare că nici tu nu eşti nevoit să mergi! se răsti ea, renunţând la orice fel de disimulare. Abia dacă sunteţi majori, oricare dintre voi! Este o nebunie, dacă Dumbledore avea ceva de rezolvat, avea tot Ordinul la dispoziţie! Harry, cred că nu ai înţeles bine ce a spus. Probabil că ţi-a zis că voia ca lucrul acesta să fie făcut Yüklə 2,21 Mb. Dostları ilə paylaş:
|