Harry Potter şi Talismanele Morţii
Yüklə 2,21 Mb.
|
|
bine... şi eram singură în cameră... aşa că am încercat... şi a mers. Au zburat direct pe fereastra deschisă şi... şi le-am băgat în bagaj, înghiţi şi apoi spuse pe un ton implorator: - Nu pot să cred că Dumbledore s-ar fi supărat, nu este ca şi când vom folosi informaţiile pentru a face un Horcrux, nu-i aşa? - Ne auzi pe vreunul plângându-ne? spuse Ron. Păi şi unde sunt cărţile astea? Hermione cotrobăi o clipă şi apoi scoase din mormanul imens o carte mare, legată în piele neagră şi decolorată. Părea să îi fie destul de scârbă de ea şi o ţinea cu vârfurile degetelor, ca şi când ar fi fost ceva ce murise de curând. - Aceasta este cea în care sunt date instrucţiuni explicite despre crearea unui Horcrux. Secretele magiei celei mai întunecate - este o carte îngrozitoare, de-a dreptul sinistră, plină de magie neagră. Mă întreb când le-o fi scos Dumbledore din bibliotecă... poate că a făcut-o abia când a devenit director, pun pariu că aici a găsit Cap-de-Mort toate informaţiile de care avea nevoie. - Atunci, de ce a trebuit să îl întrebe pe Slughorn cum să creeze
- A apelat la Slughorn doar ca să afle ce s-ar întâmpla dacă ţi-ai fragmenta sufletul în şapte, spuse Harry. Dumbledore era convins că ştia deja cum să facă un Horcrux înainte să-l fi întrebat pe Slughorn de ele. Cred că ai dreptate, Hermione, mai mult ca sigur că de acolo a obţinut informaţiile. - Şi cu cât am citit mai multe despre ele, spuse Hermione, cu atât par mai groaznice şi cu atât îmi vine mai greu să cred că a făcut şase. În cartea asta eşti avertizat de cât de instabil devine restul sufletului când este sfâşiat şi asta când creezi un singur Horcrux! Harry îşi aminti ce spusese odată Dumbledore, despre cum ajunsese Cap-de-Mort dincolo de răutatea obişnuită. - Nu există vreun mod în care să te reîntregeşti? întrebă Ron. - Ba da, spuse Hermione, zâmbind cu amărăciune, dar ar fi
- De ce? Cum se face? întrebă Harry. - Prin remuşcări, spuse Hermione. Trebuie să simţi cu adevărat ce-ai făcut. Există o condiţie. Se pare că durerea pe care o provoacă
- Nu, spuse Ron, înainte ca Harry să poată răspunde. Şi scrie în cartea aia şi cum se pot distruge Horcruxurile? - Da, spuse Hermione, întorcând în acest timp paginile fragile de parcă ar fi examinat nişte măruntaie putrezite, pentru că îi avertizează pe vrăjitorii întunecaţi cât de puternice trebuie să fie vrăjile aruncate asupra lor. Din tot ce am citit, ce a făcut Harry cu pumnalul lui Cruplud a fost unul dintre puţinele mijloace sigure de a distruge un Horcrux. - Adică străpungerea cu un colţ de bazilisc? întrebă Harry. - A, păi norocul nostru că avem provizii întregi de colţi de bazilisc, spuse Ron. Chiar mă întrebam ce vom face cu ei. - Nu trebuie să fie neapărat un colţ de bazilisc, spuse Hermione răbdătoare. Trebuie să fie ceva atât de distructiv, încât Horcruxul să nu se mai poată repara singur. Veninul de bazilisc nu are decât un singur antidot, care este extrem de rar... - ... lacrimile de phoenix, spuse Harry, încuviinţând din cap. - Exact, îl aprobă Hermione. Problema noastră este că există
strivirea sau lovirea unui Horcrux nu va fi de ajuns. Trebuie să fie distrus dincolo de remedieri magice. - Dar chiar dacă vom distruge chestia în care locuieşte, spuse
- Pentru că un Horcrux este exact opusul unei fiinţe umane. Văzând că Harry şi Ron păreau complet derutaţi, Hermione se grăbi să adauge: - Fiţi atenţi, Ron, dacă aş lua în clipa asta o sabie şi te-aş
- Ceea ce ar fi o mare consolare pentru mine, bineînţeles, spuse Ron. Harry râse. - Păi chiar ar trebui să fie! Ceea ce vreau să spun este că indiferent ce s-ar întâmpla cu corpul tău, sufletul ar supravieţui neatins, spuse Hermione. Dar cu Horcruxul este exact invers. Viaţa fragmentului de suflet din el depinde de recipient, de corpul său vrăjit. Nu poate exista fără el. - Jurnalul acela a cam murit când l-am străpuns, spuse Harry,
- Şi, odată ce jurnalul a fost distrus complet, bucata de suflet închisă în el nu a mai putut exista. Ginny a încercat să scape de jurnal înaintea ta, aruncându-l în toaletă, dar, în mod evident, s-a întors ca nou-nouţ. - Stai aşa, spuse Ron, încruntându-se. Fragmentul de suflet din jurnalul acela a posedat-o pe Ginny, nu-i aşa? Cum funcţionează asta? - Atâta timp cât recipientul magic rămâne intact, bucata de suflet din interior poate intra şi ieşi din cineva, dacă se ataşează prea tare de obiect. Nu mă refer la ţinerea lui pentru prea mult timp, nu are nicio legătură cu atingerea acestuia, adăugă ea, înainte ca Ron să poată vorbi. Mă refer la apropiere emoţională. Ginny a scris toate trăirile ei în jurnalul acela, devenind extrem de vulnerabilă. Nu e deloc bine să te ataşezi prea mult sau să devii dependent de Horcrux. - Mă întreb oare cum a distrus Dumbledore inelul, spuse Harry.
Vocea i se pierdu... se gândea la toate lucrurile despre care ar fi trebuit să îl întrebe pe Dumbledore şi acum, după moartea directorului, avea senzaţia că ratase foarte multe ocazii, cât fusese în viaţă Dumbledore, de a afla mai multe... de a afla totul... Tăcerea fu spartă când uşa se deschise de perete cu o bufnitură cutremurătoare. Hermione ţipă şi dădu drumul cărţii Secretele magiei celei mai întunecate, Şmecherilă fugi sub pat, şuierând indignat, Ron sări de pe pat, alunecă pe un ambalaj aruncat de broscuţă de ciocolată şi se lovi cu capul de peretele de vizavi, iar Harry se grăbi instinctiv să-şi ia bagheta, înainte de a-şi da seama că o avea în faţă pe doamna Weasley, cu părul ciufulit şi chipul contorsionat de furie. îmi pare rău să întrerup această drăgălaşă reuniune, spuse ea, cu vocea tremurândă. Sunt convinsă că vreţi să vă odihniţi... dar în camera mea sunt stivuite cadouri de nuntă care trebuie sortate şi aveam senzaţia că vă arătaserăţi de acord să mă ajutaţi. - Ah, da, spuse Hermione, sărind în picioare cu o expresie
Aruncă o privire speriată spre Harry şi Ron şi ieşi imediat din cameră după doamna Weasley. - Parcă suntem spiriduşi de casă, se plânse Ron în şoaptă, masându-şi în continuare capul, urmând-o şi el, împreună cu Harry. Dar fără satisfacţiile muncii. Cu cât o să se termine mai repede nunta, cu atât o să fiu mai fericit. - Da, spuse Harry, atunci nu o să mai avem nimic de făcut decât să găsim Horcruxuri... o să fie ca în vacanţă, nu-i aşa? Pe Ron îl pufni râsul, dar se opri brusc la vederea mormanului imens de cadouri de nuntă care îi aştepta în camera doamnei Weasley. Familia Delacour sosi în dimineaţa următoare, la ora unsprezece, între timp, Harry, Ron, Hermione şi Ginny ajunseseră să îi antipatizeze sincer pe membrii familiei Delacour şi Ron se întoarse ţopăind supărat în camera sa, pentru a-şi pune şosete asortate, iar Harry încercă să-şi netezească părul. Odată ce fură cu toţi consideraţi destul de dichisiţi, ieşiră în curtea însorită, pentru a-i aştepta pe musafiri. Harry nu mai văzuse niciodată curtea atât de curată. Ceaunele ruginite şi cizmele vechi de cauciuc care erau de obicei pe treptele de lângă uşa din spate dispăruseră şi fuseseră înlocuite cu două Tufe Tremurătoare noi, aşezate în ghivece mari, de-o parte şi de alta a uşii. Deşi nu bătea deloc vântul, frunzele se unduiau uşor, generând un efect plăcut de adiere. Găinile fuseseră închise în coteţ, peluza fusese greblată, iar plantele din grădina din apropiere fuseseră tunse, curăţate şi în general aranjate, deşi lui Harry, căruia îi plăcea mai mult când era sălbatică, i se păru destul de pustie fără contingentul obişnuit de pitici neastâmpăraţi. Pierduse numărul armatei de vrăji de protecţie care fuseseră aruncate asupra Vizuinei de către Ordin şi minister, tot ce ştia era că nimeni nu mai putea să vină direct acolo prin mijloace magice. Drept urmare, domnul Weasley se dusese să îi întâmpine pe membrii familiei Delacour în vârful unui deal din apropiere, unde aveau să sosească într-un Portal. Primul semn al venirii lor fu un hohot de râs foarte ascuţit,
- Maman. strigă Fleur, fugind să o îmbrăţişeze. Papa! Monsieur Delacour nu era nici pe departe la fel de chipeş pe cât era soţia sa de frumoasă, avea cu un cap mai puţin şi era extrem de dolofan, cu o barbă neagră, mică şi ascuţită. Cu toate acestea, părea un om binevoitor. Se apropie de doamna Weasley cu nişte sărituri mici, încălţat cu cizme cu toc înalt, sărutând-o de două ori pe fiecare obraz şi zăpăcind-o. - V-aţi derrranjat pnrea mult, spuse el cu o voce joasă. Fleurrr ne-a spus că aţi muncit încontinuu. - Vai, e o nimica toată, o nimica toată! ciripi doamna Weasley. O plăcere! Ron se descarcă dându-i un şut unui pitic care se iţise din spatele unei Tufe Tremurătoare. - Stimată doamnă! spuse monsieur Delacour, zâmbind şi ţinând în continuare mâna doamnei Weasley între mâinile sale grăsuţe. Suntem deosebit de ononraţi de uninrea apropiată a familiilorrr noastrrre! Daţi-mi voie să v-o prezint pe soţia mea, Apolline. Doamna Delacour se apropie parcă plutind şi se aplecă să o sărute şi ea pe doamna Weasley. - Enchantée, spuse ea. Soţul dumneavoastrrră ne-a povestit nişte întâmplărrri atât de amuzante! Domnul Weasley râse ca un nebun, dar doamna Weasley îi aruncă o privire care îl reduse instantaneu la tăcere, făcându-l să adopte o expresie potrivită cuiva care veghea un prieten drag, aflat pe patul de moarte. - Şi cred că aţi cunoscut-o deja pe fiica noastnră mai mică, Gabrrrielle! spuse monsieur Delacour. Gabrielle era Fleur în miniatură, avea unsprezece ani şi părul blond argintiu îi ajungea până la talie. îi zâmbi larg doamnei Weasley şi o îmbrăţişa, apoi îi aruncă o privire radiantă lui Harry,fluturând din gene. Ginny îşi drese vocea cu subînţeles. - Poftiţi înăuntru, vă rog! spuse doamna Weasley veselă şi îi conduse pe membrii familiei Delacour în casă, pe fundalul multor
Cei din familia Delacour se dovediră cât de curând nişte oaspeţi harnici şi plăcuţi. Totul îi mulţumea şi erau dornici să ajute la pregătirile pentru nuntă. Monsieur Delacour considera totul, de la planurile de repartizare a invitaţilor la pantofii domnişoarelor de onoare, ca fiind „charmant". Madame Delacour era desăvârşită în vrăjile casnice şi curăţase cuptorul cum se cuvine într-o clipită, iar Gabrielle mergea peste tot după sora ei, încercând s-o ajute cum putea mai bine, turuind în franceză. Dezavantajul era că Vizuina nu fusese concepută pentru a adăposti atât de mulţi oameni. Domnul şi doamna Weasley dormeau acum în sufragerie, după ce rezistaseră protestelor lui monsieur şi madame Delacour şi insistaseră ca aceştia să doarmă în dormitorul lor. Gabrielle dormea cu Fleur în fosta cameră a lui Percy, iar Bill avea să împartă camera cu Charlie, cavalerul său de onoare, când avea să se întoarcă din România. Ocaziile de a face planuri împreună deveniră practic inexistente şi, de disperare, Harry, Ron şi Hermione se oferiră voluntari să hrănească găinile doar pentru a scăpa din casa supraaglomerată. - Şi tot nu ne lasă în pace! se răsti Ron, în timp ce a doua încercare de a se întâlni toţi în curte eşua din cauza doamnei Weasley, care apăru cu un coş mare de rufe în braţe. - A, aţi dat de mâncare la găini, ce bine, strigă ea, apropiindu-se
- îmi pare rău, spuse Harry cu umilinţă. - A, fii serios, dragul meu! spuse numaidecât doamna Weasley.
- Nu vreau nimic special, spuse Harry repede, imaginându-şi deranjul în plus pe care l-ar fi pricinuit. Sincer, doamnă Weasley, o cină obişnuită ar fi mai mult decât de ajuns... este chiar ziua de dinaintea nunţii... - A, păi, dacă eşti sigur, dragul meu... să-i invit pe Remus şi pe Tonks, nu-i aşa? Şi pe Hagrid... - Ar fi grozav, spuse Harry. Dar vă rog să nu vă deranjaţi prea tare. - Niciun deranj, niciun deranj... nici nu se pune problema... Se uită la el îndelung, cercetător, apoi zâmbi cu tristeţe, se îndreptă de spate şi se îndepărtă. Harry o privi fluturându-şi bagheta în apropierea sforii de rufe, făcând rufele umede să se ridice în aer şi să se agaţe singure, şi simţi dintr-odată un val de remuşcare pentru toate greutăţile şi durerea pe care i le provoc — Capitolul 7 —
- Hei, trezeşte-te! Harry deschise ochii. încă era întins pe patul suprapus din camera murdară de la mansardă a lui Ron. Soarele încă nu răsărise şi camera era întunecată. Pigwidgeon dormea dusă, cu capul sub aripioară. Pe Harry îl ustura cicatricea de pe frunte. - Vorbeai în somn. -Da? - Da. „Gregorovitch". Tot repetai „Gregorovitch". Harry nu-şi pusese ochelarii, iar chipul lui Ron i se părea puţin neclar. - Cine e Gregorovitch? - Eu de unde să ştiu? Tu îi spuneai numele. Harry îşi masă cicatricea şi începu să se gândească. Avea ideea vagă că mai auzise numele acesta, dar nu îşi putea aminti unde. - Cred că îl caută Cap-de-Mort. - Bietul om, spuse Ron cu patimă. Harry se ridică în capul oaselor, masându-şi în continuare cicatricea - acum se trezise de-a binelea. încercă să îşi aducă aminte exact ce văzuse în vis, dar nu îşi aminti decât un orizont muntos şi silueta unui sat la poalele unei văi adânci. - Cred că a plecat din ţară. - Cine, Gregorovitch? - Cap-de-Mort. Cred că este undeva în străinătate, îl caută pe Gregorovitch. Nu părea să fie un loc din Marea Britanie - Crezi că poţi să vezi din nou în mintea lui?
- Te rog, nu-i spune Hermionei, îl rugă Harry. Deşi chiar nu-mi dau seama cum se aşteaptă să mă opresc să mai văd lucruri în vis... Se uită în sus, la colivia lui Pigwidgeon, gândindu-se... de ce îi era familiar numele „Gregorovitch"? - Cred, spuse el încet, că are legătură cu vâjthaţul. E o legătură, dar nu pot să-mi dau seama care anume. - Cu vâjthaţul? întrebă Ron. Sigur nu te gândeşti la Gorgovitch? - La cine? - Dragomir Gorgovitch, înaintaş, a fost transferat la Tunurile din Chudley pentru o sumă-record, acum doi ani. Deţine recordul pentru cele mai multe baloane scăpate într-un sezon. - Nu, spuse Harry. Sigur nu mă gândesc la Gorgovitch. - Şi eu încerc să nu mă gândesc prea des, spuse Ron. Păi, la mulţi ani! - Uau... aşa e, am uitat! Am împlinit şaptesprezece ani! Harry înşfacă bagheta de lângă pat, o îndreptă către biroul plin de lucruri pe care îşi lăsase ochelarii şi zise: „Accio Ochelari!". Deşi erau cam la un metru depărtare, simţi o mare satisfacţie să îi vadă zburând spre el, cel puţin până când îl loviră în ochi. - Elegant, nu glumă, pufni Ron. Bucurându-se că îi fusese anulat Identificatorul, Harry făcu lucrurile lui Ron să zboare prin cameră, trezindu-o pe Pigwidgeon şi făcându-o să ţopăie entuziasmată prin colivie. Harry încercă de asemenea să îşi lege şireturile de la adidaşi cu ajutorul magiei (după aceea, îi luă câteva minute numai ca să desfacă nodul) şi, doar de plăcere, prefăcu robele portocalii din afişele lui Ron cu Tunurile din Chudley în unele de-un albastru aprins. - Eu mi-aş închide şliţul cu mâna, dacă aş fi în locul tău, îl sfătui Ron pe Harry şi începu să râdă când Harry verifică imediat dacă se închisese la pantaloni. Uite cadoul. Desfă-l aici, mai bine să nu-1 vadă mama. O carte? spuse Harry, luând în mână pachetul dreptunghiular. Puţin cam departe de tradiţie, nu? Nu e o carte obişnuită, spuse Ron. E aur pur: Douăsprezece metode garantate pentru a fermeca vrăjitoarele. Explică tot ce trebuie să ştii despre fete. Dacă aş fi avut-o anul trecut, aş fi ştiut exact cum să scap de Lavender şi cum să mă descurc cu... mă rog. Fred şi George mi-au dat un exemplar şi am învăţat o grămadă de lucruri. N-o să-ţi vină să crezi şi să ştii că nu e doar despre vrăjile cu bagheta. Când ajunseră în bucătărie, găsiră pe masă un morman de cadouri care îl aşteptau pe Harry. Bill şi monsieur Delacour terminau de mâncat şi doamna Weasley vorbea cu ei, prăjind în acelaşi timp ceva în tigaie. - Arthur m-a rugat să îţi urez „La mulţi ani", Harry, spuse doamna Weasley, zâmbindu-i larg. A trebuit să plece mai devreme la serviciu, dar va veni la timp pentru cină. Cadoul nostru este cel de deasupra. Harry se aşeză, luă pacheţelul pătrăţos pe care î-l indicase doamna Weasley şi îl desfăcu. înăuntru era un ceas foarte asemănător cu cel pe care doamna şi domnul Weasley i-l făcuseră cadou lui Ron când împlinise şaptesprezece ani - auriu, cu stele care se învârteau în jurul cadranului, în locul limbilor obişnuite. - Este o tradiţie să-i dai unui vrăjitor un ceas atunci când devine major, spuse doamna Weasley, privindu-l nerăbdătoare de lângă aragaz. Mă tem că acesta nu este nou cum era al lui Ron, a fost de fapt al fratelui meu, Fabian, şi el nu prea avea grijă de lucrurile lui, este un pic zgâriat pe spate, dar... Lăsă fraza neterminată, pentru că Harry se ridicase deja şi o îmbrăţişase. încercă să-i transmită prin această îmbrăţişare multe lucruri nespuse şi poate că ea le înţelese, pentru că îl atinse stingherită pe obraz când el îi dădu drumul, apoi îşi flutură bagheta destul de neîndemânatică, răsturnând jumătate din costiţa afumată din tigaie direct pe podea. - La mulţi ani, Harry! spuse Hermione, intrând grăbită în bucătărie şi punând cadoul ei peste celelalte. Nu este cine ştie ce, dar sper să îţi placă. Tu ce i-ai luat? îl întrebă ea pe Ron, care păru să nu o audă. - Hai, deschide cadoul de la Hermione! zise Ron. Îi cumpărase un Tartar nou. Celelalte pachete conţineau un aparat de ras fermecat, de la Bill şi Fleur.( „Da, acesta îţi va oferrri cel mai bun bărrrberrrit posibil”, îl asigură monsieur Delacour, „darrr trrrebuie să îi spui clarrr ce vrrrei…pentrrru că altfel, s-arrr putea să te trrrezeşti că ai mult mai puţin părrr decât ţi-ai dorrri…”), dulciuri de la familia Delacour şi o cutie enormă cu ultimele produse Weasley Bing-Bong din partea lui Fred şi George. Harry, Ron şi Hermione nu mai rămaseră la masă, dat fiincă nu mai era deloc spaţiu în bucătărie odată cu sosirea lui madame Delacour, Fleur, şi Gabrielle. - Îţi împachetez eu astea, spuse Hermione veselă, luândui lui Harry cadourile din braţe, în timp ce toţi trei se duceau înapoi la etaj. Aproape că am terminat, mai aştept doar să iasă de la spălat ultimele perechi de pantaloni Ron… Bolboroseala lui Ron fu întreruptă de o uşă care se deschise pe holul de la etajul unu. - Harry. poţi să vii puţin? Era Ginny. Ron se opri brusc, dar Hermione o apucă de cot şi îl trase în sus pe scări. Harry o urmă neliniştit pe Ginny în camera ei. Nu mai intrase niciodată acolo. Era mică, dar luminoasă. Pe un perete era un afiş mare cu formaţia vrăjitorească „Harpiile din Holyhead”. Biroul se afla în faţa unei ferestre deschise care dădea spre livada unde el şi Ginny jucaseră odată vâjthaţ la dublu contra lui Ron şi a Hermione şi unde acum se afla un cort mare sidefiu. Steagul auriu din vârf era la acelaşi nivel cu fereastra lui Ginny. Ginny se uită în sus, privind-ul pe Harry în ochi, trase aer în piept şi zise: - La mulţi ani! - Da… mersi. Se uita lung la el; lui însă îi era greu să o privească, era ca şi când s-ar fi uitat direct la o lumină foarte puternică. - E frumoasă priveliştea, spuse el încet, arătând spre fereastră. Ginny ignoră aceste cuvinte şi Harry nu putu să o condamne. - Nu am ştiut ce să-ţi iau cadou, spuse ea. - Nu era nevoie să îmi iei nimic. Făcu abstracţie şi de replica aceasta. - Nu am ştiut ce ţi-ar fi mai de folos. Trebuia să fie mic, pentru că altfel nu ai fi putut să-l iei cu tine. Îndrăzni să se uite la ea. Nu avea lacrimi în ochi, acesta era unul din numeroasele lucruri minunate la Ginny, rareori plângea. Lui Harry îi trecuse câteodată prin minte că poate o întărise faptul că avea şase fraţi. Făcu un pas spre el, venind mai aproape. - Aşa că m-am gândit să-ţi dau ceva care să-ţi aducă aminte de mine, ştii tu, dacă te întâlneşti co vreo Vella cât o să fii plecat pe unde te-oi duce. - Sincer să fiu, cred că ocaziile de ieşit cu fete la întâlniri vor fi destul de rare. - Iată şi vestea bună pe care o aşteptam, şopti ea, şi în clipa următoare, îl sărută aşa cum nu îl mai sărutase niciodată până atunci, iar Harry o sărută şi el. Era o uitare divină, mai bună decât orice whisky-foc; ea era singurul lucru real de pe lume: Ginny, în braţele lui – o mână o avea pe spatele ei şi cealaltă în părul ei lung, cu un miros dulceag… Uşa se deschise brusc la perete în spatele lor şi cei doi se depărtară instantaneu. - A, spuse Ron ostentativ. Scuze - Ron! Hermione se afla exact în spatele lui, cu răsuflarea tăiată. Se lăsă o tăcere apăsătoare, apoi Ginny spuse cu o voce slabă şi monotonă: - Atunci, la mulţi ani, Harry. Ron avea urechiile roşii ca focul, iar Hermione părea neliniştită. Harry voia să le trântească amândorura uşa în nas, dar simţea că, odată ce deschiseseră uşa, o pală de vânt rece intrase în cameră şi clipa de fericire se spărsese ca un balon de săpun. Toate motivele pentru care pusese capăt relaţiei cu Ginny, pentru a fi cât mai departe de ea, păreau să se fi strecurat înapoi în cameră odată cu venirea lui Ron şi orice urmă de minunată uitare dispăruse cu desăvârşire. Se uită la Ginny, dorind să spună ceva, deşi abia dacă ştia ce, însă ea se întorsese cu spatele la el. Harry se gândi că poate era una dintre puţinele daţi când cedase, lăsându-se în voia lacrimilor. Nu
Yüklə 2,21 Mb. Dostları ilə paylaş:
|