Harry Potter şi Talismanele Morţii

avea cum să o liniştească de faţă cu Ron.

- Ne vedem mai târziu, spuse el şi ieşi din cameră după Ron şi

Hermione.

Ron coborî cu paşi mari la parter, trecu prin bucătăria încă

aglomerată şi ieşi în curte; Harry ţinu pasul cu el în tot acest timp,
iar Hermione mergea repede în urma lor, arătând speriată.

Odată ajunşi pe peluza proaspăt tunsă, unde era linişte, Ron

începu să ţipe la Harry:

- I-ai dat papucii. Acum ce vrei, s-o dai iar peste cap?

- Nu o dau deloc peste cap, spuse Harry, în timp ce Hermione
îi ajunse din urmă.

- Ron...

Dar Ron ridică mâna, făcându-i semn să tacă.

- A fost dărâmată când te-ai despărţit de ea...

- Şi eu la fel. Ştii de ce am făcut-o, nu a fost pentru că am vrut.

- Da, dar acum te apuci să o săruţi şi o să-şi facă din nou speranţe...

- Nu e proastă, ştie că nu putem fi împreună, nu se aşteaptă să...
să ajungem să ne căsătorim la un moment dat sau...

Când rosti aceste cuvinte, lui Harry îi apăru în minte imaginea

clară a lui Ginny îmbrăcată în rochie albă, căsătorindu-se cu un
străin înalt, antipatic şi lipsit de chip.

Într-o clipă, avu o străfulgerare: viitorul ei era deschis şi fără

piedici, în timp ce viitorul lui... nu putea să vadă nimic altceva în
afară lui Cap-de-Mort.

- Dacă o pipăi tot timpul cu prima ocazie pe care...

- Nu o să se mai întâmple, spuse Harry cu fermitate.
Cerul era complet senin, dar lui i se părea că soarele intrase în nori.

- În ordine?

Ron părea pe jumătate supărat, pe jumătate ruşinat; se legănă în
faţă şi în spate pentru o clipă şi apoi spuse:

- În ordine atunci, e.. da.

Ginny nu mai încercă să rămână între patru ochi cu Harry în ziua aceea şi nu făcu şi nu zise nimic care să sugereze că în cameră avusese loc ceva mai mult decât o discuţie politicoasă. Cu toate astea, sosirea lui Charlie veni ca o uşurare pentru Harry. Avu oczia de a-şi schimba gândurile, văzând-o pe doamna Weasley cum îl obligă pe Charlie să se aşeze, ridicându-şi bagheta ameninţător şi anunţând că era momentul să fie tuns cum se cuvine. Dat fiind că cina în cinstea lui Harry ar fi fost imposibil de ţinut În bucătăria Vizuinii chiar şi înainte de sosirea lui Charlie, Lupin, Tonks şi Hagrid, mai multe mese fură puse cap la cap în grădină. Fred şi George vrăjiră nişte felinare mov, decorate cu numărul 17 mare, să plutească deasupra musafirilor. Mulţumită îngrijirilor doamnei Weasley, rana lui George era perfect curată, dar Harry nu se obişnuise încă să vadă gaura neagră din capul lui, în ciuda
numeroaselor glume ale gemenilor pe marginea acestui subiect.

Hermione făcu să ţâşnească panglici mov şi aurii din vârful baghetei ei, lăsându-le să se aranjeze artistic peste copaci şi tufişuri.

- Drăguţ, spuse Ron, în timp ce, cu o ultimă mişcare de baghetă,
Hermione transformă frunzele mărului sălbatic în unele aurii. Chiar

te pricepi la lucruri din astea.

Mulţumesc, Ron! spuse Hermione, părând mulţumită, dar şi puţin derutată. Harry se întoarse cu spatele, zâmbind în sinea lui. Ceva îi
spunea că va găsi un capitol despre complimente când va avea timp
să frunzărească exemplarul său din Douăsprezece metode garantate pentru a fermeca vrăjitoarele; întâlni privirea lui Ginny şi îi zâmbi,
înainte de a-şi aminti de promisiunea pe care i-o făcuse lui Ron, aşa
că începu brusc să discute cu monsieur Delacour.

- Daţi-vă la o parte, daţi-vă la o parte! ciripi doamna Weasley, intrând pe poartă cu ceea ce părea a fi o hoţoaică uriaşă, de mărimea unei mingi de plajă, care plutea în faţa ei.

Câteva clipe mai târziu, Harry îşi dădu seama că era tortul său, pe care doamna Weasley, cu ajutorul baghetei, îl făcea să zboare, în loc să rişte să îl care, păşind pe pământul neuniform. Când tortul ateriză în sfârşit în mijlocul mesei, Harry spuse:

- Arată extraordinar, doamnă Weasley.

- Ah, e o nimica toată, dragul meu, spuse ea cu afecţiune.
Ron îi făcu semn lui Harry din spatele ei, aprobând şi formând

din buze cuvintele: „Frumos".

La ora şapte, sosiseră toţi oaspeţii, conduşi imediat în casă de către Fred şi George, care îi aşteptaseră la capătul drumului. Hagrid marcase ocazia purtând cel mai bun şi mai îngrozitor costum al său, cel brun şi păros. Deşi Lupin zâmbi când dădu mâna cu el, Harry avu senzaţia că părea destul de nefericit. Era extrem de ciudat:
Tonks stătea lângă el şi părea să radieze pur şi simplu de fericire.

- La mulţi ani, Harry! spuse ea, îmbrăţişându-l călduros.

- Măi să fie, şaptesprezece ani! zise Hagrid, primind de la Fred
un pahar cu vin de mărimea unei găleţi. Şase ani în cap din ziua în
care ne-am cunoscut, Harry, mai ţii minte?

- Vag, spuse Harry, zâmbindu-i. Nu cumva ai dărâmat uşa de la

intrare, l-ai pricopsit pe Dudley cu o coadă de porc şi mi-ai spus că
eram vrăjitor?

- Ei, nu mai ţin minte toate detaliile, râse Hagrid. Totu-i bine,

Ron, Hermione?

- Suntem bine, spuse Hermione. Dar tu?

- Ei, nu rău. Am fost ocupat, avem nişte unicorni nou-născuţi,
o să vi-i arăt când vă întoarceţi... Harry evită să întâlnească
privirile lui Ron şi Hermione, în timp ce Hagrid se căută în
buzunar. Poftim, Harry, n-am ştiut ce să-ţi iau, dar după aia mi-am
adus aminte de asta.

Scoase o punguţă cu şnur lung, destul de păroasă, menită în mod

evident a fi purtată la gât.

- E din moleschin. Poţi să ascunzi orice vrei în ea şi nimeni în

afară de proprietar nu le mai poate scoate. Sunt foarte rare.

- Mersi, Hagrid!

- Cu plăcere, spuse Hagrid, fluturând o mână cât un capac de
tomberon. Uite-l pe Charlie! Dintotdeauna mi-a plăcut de el - hei,
Charlie!

Charlie se apropie, trecându-şi mâna oarecum cu părere de rău

peste noua tunsoare extrem de scurtă. Era mai scund decât Ron,
îndesat, cu multe arsuri şi zgârieturi pe braţele sale musculoase.

- Salut, Hagrid, ce mai faci?

Tot vreau să-ţi scriu de o grămadă de vreme. Ce mai face Norbert?

Norbert? râse Charlie. Creasta Norvegiană? Acum îi spunem Norberta,

- Cum - Norbert e fată?

- O, da, spuse Charlie.

Dar cum poţi să-ţi dai seama? întrebă Hermione.
Femelele sunt mult mai agresive, spuse Charlie.
Se uită peste umăr şi coborî vocea:

- Aş vrea ca tata să ajungă mai repede. Mama e din ce în ce mai

îngrijorată.

Se uitară cu toţii la doamna Weasley. Aceasta încerca să discute cu madame Delacour, însă se tot uita înspre poartă.

- Cred că ar fi mai bine să începem fără Arthur, le strigă ea celor din grădină, câteva clipe mai târziu. Trebuie să fi fost reţinut la... Ah! îl văzură toţi în acelaşi timp: o dâră de lumină care se opri din zbor în grădină, aterizând pe masă, unde luă forma unei nevăstuici argintii, ridicată pe picioarele din spate şi vorbind cu vocea domnului Weasley:

- Vin cu ministrul Magiei.

Patronusul se dizolvă în aer, lăsându-i pe membrii familiei lui Fleur privind uimiţi spre locul în care dispăruse.

- Nu ar trebui să fim aici, spuse Lupin numaidecât. Harry - îmi

pare rău — o să-ţi explic cu altă ocazie...

O apucă pe Tonks de încheietură şi o trase după el, ajunseră la

gard, săriră şi dispărură din câmpul vizual al celorlalţi. Doamna
Weasley părea foarte derutată.

- Cu ministrul - dar de ce? Nu înţeleg...

Dar nu mai fu timp să discute despre asta - o clipă mai târziu,
domnul Weasley apăru din senin la poartă, însoţit de Rufus Scrimgeour, care era uşor de recunoscut după coama de păr grizonat.

Cei doi nou-veniţi traversară grădina cu paşi mari, îndreptându-se spre masa luminată de felinare, unde toţi stăteau tăcuţi şi îi priveau cum se apropiau. Când Scrimgeour ajunse în zona luminată de felinare, Harry observă că părea mult mai îmbătrânit decât ultima dată când îl văzuse, era costeliv şi posomorât.

- îmi pare rău că vă deranjez, spuse Scrimgeour, şchiopătând
până în dreptul mesei. Mai ales că văd că întrerup o petrecere.

Ochii îi poposiră pentru o clipă asupra uriaşei hoţoaice aurii.

- La mulţi ani!

- Mulţumesc, spuse Harry.

- Aş vrea să vorbesc cu tine, continuă Scrimgeour. Şi cu domnul Ronald Weasley, şi cu domnişoara Hermione Granger.

- Cu noi? întrebă Ron surprins. De ce şi cu noi?

- Vă voi spune când vom fi într-un loc mai retras, răspunse
Scrimgeour. Există un astfel de loc? îl întrebă el pe domnul Weasley.

- Desigur, răspunse acesta, un pic neliniştit. Âă... în sufragerie,

de ce nu mergeţi în sufragerie?

- Poţi să ne conduci tu? îl rugă Scrimgeour pe Ron. Nu mai este

nevoie să ne însoţeşti, Arthur.

Harry îl văzu pe domnul Weasley schimbând o privire

îngrijorată cu doamna Weasley, în timp ce el, Ron şi Hermione se
ridicară. în timp ce îl conduceau înspre casă, Harry ştia că şi ceilalţi
doi se gândeau la acelaşi lucru ca şi el: Scrimgeour trebuie să fi aflat
că aveau de gând să renunţe la şcoală.

Scrimgeour nu spuse nimic când trecură prin bucătăria

dezordonată, în drum spre sufrageria Vizuinii. Cu toate că grădina
fusese inundată de lumina caldă şi aurie a apusului, acolo era deja
întuneric. în momentul în care intrară, Harry îşi îndreptă bagheta
spre lămpile cu ulei, luminând camera micuţă, dar primitoare.
Scrimgeour se aşeză pe fotoliul lăsat pe care stătea de obicei domnul
Weasley, iar Harry, Ron şi Hermione se înghesuiră toţi trei pe
canapea. Odată aşezaţi, Scrimgeour deschise discuţia:

- Am câteva întrebări pentru voi şi cred că cel mai bine ar fi să

discut cu fiecare pe rând. Vă rog pe voi doi - şi arătă spre Harry şi
Hermione - să aşteptaţi la etaj, voi începe cu Ronald.

- Nu mergem nicăieri, spuse Harry, în timp ce Hermione încuviinţă din cap cu fermitate. Puteţi vorbi cu toţi trei odată sau cu nici unul.

Scrimgeour îi aruncă lui Harry o privire rece, cercetătoare.
Harry avea senzaţia că ministrul se întreba dacă merita să deschidă
ostilităţile de pe acum.

Foarte bine, atunci, toţi odată, spuse el, ridicând din umeri şi

dregându-şi glasul. După cum probabil ştiţi, am venit din cauza
testamentului lui Albus Dumbledore.

Harry, Ron şi Hermione se uitară unii la alţii.

- Se pare că este o surpriză! Să înţeleg că nu ştiaţi că Dumbledore v-a lăsat ceva prin testament?

- Ăă... la toţi trei? spuse Ron. Şi mie şi Hermionei?

- Da, la toţi trei...
Dar Harry îl întrerupse.

- Dumbledore a murit de o lună şi ceva. De ce v-a luat atât de

mult timp să ne daţi ce ne-a lăsat?

- Nu este evident? comentă Hermione, înainte ca Scrimgeour

să poată răspunde. Au vrut să examineze ce ne-a lăsat. Nu aveaţi
dreptul să faceţi aşa ceva! spuse ea, cu vocea puţin tremurătoare.

- Bineînţeles că am avut, spuse Scrimgeour scurt. Decretul

Confiscării Justificate îi acordă ministerului puterea de a reţine
conţinutul unui testament.

- Legea aceea a fost creată pentru a-i împiedica pe vrăjitori să

lase moştenire obiecte întunecate, spuse Hermione, şi ministerul se
presupune că ar trebui să aibă dovezi clare care să ateste că
posesiunile decedatului sunt ilegale, înainte de a le confisca! Vreţi
să spuneţi că aţi crezut că Dumbledore încerca să ne lase nişte
obiecte blestemate?

- Intenţionezi cumva să urmezi o carieră în Drept Magic,

domnişoară Granger? întrebă Scrimgeour.

- Nu, răspunse Hermione. Sper să fac ceva bun în viaţă!

Ron râse. Scrimgeour îi aruncă o privire fulgerătoare şi apoi se
uită la Harry, când acesta spuse:

- Deci până la urmă, aţi hotărât să ni le daţi? Nu aţi mai găsit

niciun pretext ca să le mai ţineţi?

- Nu, ni le dau pentru că au expirat cele treizeci şi una de zile,

spuse Hermione numaidecât. Nu pot ţine obiectele mai mult de
atât, decât dacă pot dovedi că sunt periculoase. Nu-i aşa?

- Ronald, ai spune că ai fost apropiat de Dumbledore? întrebă

Scrimgeour, ignorând-o pe Hermione.

Ron părea speriat.

- Eu? Nu chiar... Harry a fost cel care...

Ron se uită la Harry şi Hermione, dar, în aceeaşi clipă, o văzu pe

Hermione cum încearcă să-i spună din priviri: „Taci din gură în
clipa asta". Însă răul fusese deja făcut: Scrimgeour arăta ca şi când
ar fi auzit exact ce se aşteptase şi dorise să audă. Se aruncă asupra
lui Ron ca un uliu asupra prăzii.

- Dacă nu ai fost foarte apropiat de Dumbledore, cum îţi explici

faptul că te-a amintit în testamentul lui? A făcut extrem de puţine
menţionări speciale. Majoritatea lucrurilor sale - biblioteca
personală, instrumentele magice şi alte efecte personale - le-a lăsat
Şcolii Hogwarts. De ce crezi că ai fost ales tocmai tu?

- Nu... ştiu, zise Ron. Nu... când spun că nu am fost apropiaţi. .. adică, cred că m-a plăcut...

- Nu fi modest, Ron, îi sări Hermione în ajutor. îi erai foarte
drag lui Dumbledore.

Din punctul de vedere al lui Harry, era o interpretare mai mult

decât relativă a adevărului - din câte ştia el, Ron şi Dumbledore nu
vorbiseră niciodată între patru ochi şi se întâlniseră de prea puţine
ori. Cu toate acestea, Scrimgeour nu părea să o asculte. Vârî mâna
în interiorul pelerinei şi scoase o pungă cu un şnur, mult mai mare
decât cea pe care i-o dăduse Hagrid lui Harry. Scoase un pergament
din ea, îl desfăşură şi citi cu voce tare.

- „Cel din urmă testament şi ultimele dorinţe ale lui Albus Percival

Wulfric Brian Dumbledore"... da, aici este... „lui Ronald Bilius
Weasley îi las Deluminatorul, cu speranţa că se va gândi la mine când
îl va folosi."

Scrimgeour scoase din pungă un obiect pe care Harry îl mai

văzuse în trecut: semăna cu o brichetă argintie, dar ştia că avea
puterea de a absorbi lumina dintr-un loc şi de a o aduce înapoi dintr-o singură mişcare. Scrimgeour se aplecă în faţă şi îi dădu Deluminatorul lui Ron, care îl luă şi îl învârti în mână, părând uluit.

- Este un obiect valoros, spuse Scrimgeour, urmărindu-l pe Ron.

Ar putea fi chiar unic. În mod sigur este creat de Dumbledore. De
ce crezi că ţi-ar fi lăsat un obiect atât de rar?

Ron clătină din cap, năucit.

- Dumbledore trebuie să fi avut mii de elevi, insistă Scrimgeour.
Şi totuşi, singurii pe care i-a amintit în testament sunteţi voi trei.
De ce oare? La ce crezi că s-a gândit că vei folosi Deluminatorul,
domnule Weasley?

- Să sting luminile, bănuiesc, murmură Ron. Ce altceva aş

putea face cu el?

Fu limpede că Scrimgeour nu avea nici o sugestie. După ce îl

privi pe Ron cu ochii mijiţi pentru câteva clipe, se întoarse la
testamentul lui Dumbledore.

- „Domnişoarei Hermione Jean Granger îi las exemplarul meu din

cartea Poveştile bardului Beedle, cu speranţa că îl va găsi interesant şi
instructiv."

Scrimgeour scoase o cărticică din pungă, care arăta ca exemplarul vechi Secretele magiei celei mai întunecate, din camera lui Ron. Avea

coperta pătată şi cojită în unele locuri. Hermione o luă de la Scrimgeour fără să spună nimic. Ţinu cartea în poală şi se uită la ea. Harry observă că titlul era scris în rune - nu învăţase niciodată cum să le citească. Văzu cum Hermionei îi căzu o lacrimă pe simbolurile gravate.

- Domnişoară Granger, de ce crezi că Dumbledore ţi-a lăsat

această carte? întrebă Scrimgeour.

- Ştia... ştia că îmi plac cărţile, spuse Hermione răguşită,

ştergându-se cu mâneca la ochi.

- Dar de ce tocmai această carte?

- Nu ştiu. Probabil că s-a gândit că îmi va plăcea.

- Ai discutat vreodată cu Dumbledore despre coduri sau despre

alte mijloace de a transmite mesaje secrete?

- Nu, spuse Hermione, ştergându-se în continuare la ochi. Şi

dacă ministerul nu a găsit niciun cod secret în această carte în
treizeci şi una de zile, mă îndoiesc că voi reuşi eu.

Îşi înăbuşi un icnet. Stăteau atât de înghesuiţi, încât lui Ron îi

fu greu să îşi elibereze mâna ca să o pună în jurul umerilor Hermionei. Scrimgeour se întoarse la testament.

- „Lui Harry James Potter", citi el - iar lui Harry i se făcu brusc

stomacul ghem de emoţie -, „îi las hoţoaica pe care a prins-o în primul
său meci de vâjthaţ la Hogwarts, să îi aducă aminte de răsplăţile
perseverenţei şi priceperii."

Scrimgeour scoase mingiuţa aurie de mărimea unei nuci, care

abia flutura din aripile argintii, iar Harry nu se putu abţine să nu
simtă că deznodământul arăta oarecum nereuşit.

- De ce ţi-a lăsat Dumbledore această hoţoaică? întrebă Scrimgeour.

- N-am idee, spuse Harry. Din motivele pe care tocmai le-aţi citit, bănuiesc... să îmi aducă aminte de răsplăţile pe care le poţi
obţine dacă... perseverezi şi ce era mai departe.

- Atunci... crezi că este doar un fel de suvenir?

- Bănuiesc că da, spuse Harry. Ce altceva ar putea să fie?

- întrebările le pun eu, îl atenţionă Scrimgeour, apropiindu-şi

puţin fotoliul de canapea.

Afară se înserase şi cortul care se vedea pe geam era semeţ, semăna cu o fantomă, deasupra gardului viu.

- Am observat că tortul tău are forma unei hoţoaice, îi spuse
Scrimgeour lui Harry. De ce?

Hermione râse dispreţuitor.

- A... doar n-o avea cumva legătură cu faptul că Harry este un
căutător strălucit, ar fi prea evident, spuse ea. Sigur trebuie să fie
vreun mesaj secret de la Dumbledore, ascuns în glazură!

- Nu cred că este ceva ascuns în glazură, spuse Scrimgeour, dar

hoţoaica ar putea fi o ascunzătoare foarte bună pentru un obiect
mic. Sunt sigur că ştiţi de ce, nu-i aşa?

Harry ridică din umeri, dar răspunse Hermione în locul lui.

Harry se gândi că era atât de obişnuită să răspundă corect la
întrebări, încât nu se putuse abţine.

- Pentru că hoţoaicele păstrează amintirea pielii, spuse ea.

- Poftim? se mirară Harry şi Ron într-un glas, căci amândoi
aveau o părere destul de proastă despre cunoştinţele Hermionei în
materie de vâjthaţ.

- Exact, spuse Scrimgeour. Hoţoaica nu este atinsă de pielea

nimănui înainte de a fi eliberată, nici măcar de fabricant, care
poartă mănuşi. Este fermecată în aşa fel încât să poată identifica
prima persoană care a atins-o, în cazul contestării unei prinderi.
Hoţoaica - şi ridică mingiuţa aurie - îşi aminteşte atingerea ta, Potter. Bănuiesc că Dumbledore, care era un magician extrem de priceput, indiferent de ce defecte o fi avut, s-ar putea să fi vrăjit această hoţoaică în aşa fel încât să nu o poţi deschide decât tu. Lui Harry îi bătea inima mai repede ca niciodată. Era convins că Scrimgeour avea dreptate. Cum ar fi putut evita să o ia cu mâna goală în faţa ministrului?

- Nu spui nimic, zise Scrimgeour. Poate că ştii deja ce conţine

hoţoaica... ?

- Nu ştiu, spuse Harry, întrebându-se în continuare cum să pară că atinge hoţoaica fără să o facă în realitate. Voia să fi ştiut Legilimanţie, să fi fost expert, ca să-i poată citi gândurile Hermionei.

Aproape că auzea cum i se învârteau rotiţele în cap.

- Ia-o, spuse Scrimgeour încet.

Harry întâlni ochii galbeni ai ministrului şi ştiu că nu avea de ales, că trebuia să o facă. întinse mâna şi Scrimgeour se aplecă din nou în faţă, punând încet hoţoaica direct în palma lui Harry. Nu se întâmplă nimic. Când Harry strânse degetele în jurul hoţoaicei, aripile fluturară obosite şi se opriră. Scrimgeour, Ron şi Hermione continuau să se uite avid la mingiuţa acoperită acum parţial, de parcă încă ar fi sperat că avea să se transforme în vreun fel.

- Foarte spectaculos, spuse Harry calm.

Ron şi Hermione râseră.

- Atunci, asta este tot? întrebă Hermione, dând să se ridice de pe canapea.

- Ar mai fi ceva, spuse Scrimgeour, care acum părea prost
dispus. Dumbledore ţi-a mai lăsat ceva, Potter.

- Ce anume? spuse Harry, revenindu-i entuziasmul.

Scrimgeour nu se mai obosi să citească din testament de data aceasta.

- Sabia lui Godric Cercetaş, spuse el.

Hermione şi Ron încremeniră. Harry se uită în jur, după mânerul încrustat cu rubine, dar Scrimgeour nu scoase sabia din punga de piele, care părea oricum prea mică pentru ca aceasta să se afle acolo.

- Păi, unde este? întrebă Harry suspicios.

- Din păcate, spuse Scrimgeour, sabia nu îi aparţinea lui Dumbledore, ca să o poată da mai departe. Sabia lui Godric Cercetaş este un artefact istoric foarte important şi, drept urmare, îi aparţine...

- îi aparţine lui Harry! spuse Hermione cu patimă. L-a ales pe el,

el a fost cel care a găsit-o, a ieşit din Jobenul Magic şi a venit la el...

- Conform unor surse istorice de încredere, sabia îi poate apărea

oricărui Cercetaş merituos, spuse Scrimgeour. Asta nu înseamnă că
este proprietatea exclusivă a domnului Potter, indiferent de ce a
hotărât Dumbledore. Scrimgeour îşi scarpină obrazul ras
neuniform, cercetându-l pe Harry. De ce crezi că... ?

- Dumbledore a vrut să-mi dea mie sabia? întrebă Harry, străduindu-se să nu îşi piardă cumpătul. Poate că s-a gândit că ar arăta bine la mine pe perete.

- Nu este o glumă, Potter! mormăi Scrimgeour. Ţi-a lăsat-o
cumva pentru că s-a gândit că doar sabia lui Godric Cercetaş îl
poate învinge pe Moştenitorul lui Viperin? A vrut să o ai pentru că
avea credinţa, ca mulţi alţii, că tu eşti cel menit să îl distrugă pe
Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit?

- Este o teorie interesantă, spuse Harry. A mai încercat cineva

să îl străpungă cu o sabie pe Cap-de-Mort? Poate că ministerul ar
trebui să desemneze nişte oameni să facă asta, în loc să îşi piardă
timpul demontând Deluminatoare sau acoperind evadări din
Azkaban. Deci asta aţi făcut, domnule ministru, închis în biroul
dumneavoastră? Aţi încercat să deschideţi o hoţoaică? Oamenii
mor, era să fiu şi eu unul dintre ei, Cap-de-Mort m-a urmărit peste
trei comitate, l-a omorât pe Ochi-Nebun Moody, dar ministerul nu
spune nimic despre toate astea, nu? Şi acum, vă aşteptaţi să
cooperăm cu dumneavoastră?

- întreci măsura! strigă Scrimgeour, ridicându-se.

Harry sări şi el în picioare. Scrimgeour şchiopătă spre Harry şi îl
împunse cu putere în piept cu vârful baghetei, făcând o gaură în
tricoul lui Harry, ca şi când l-ar fi ars cu ţigara.

- Hei! spuse Ron, sărind în picioare şi ridicându-şi bagheta, dar

Harry îl opri.

- Nu! Vrei să aibă un pretext să ne aresteze?

- Ţi-ai amintit că nu mai eşti la şcoală, nu? spuse Scrimgeour,
respirând sacadat în faţa lui Harry. Ţi-ai adus aminte că eu nu sunt

Dumbledore, care îţi ierta obrăzniciile şi insubordonarea? N-ai decât să porţi cicatricea asta ca pe o coroană, Potter, dar nu este de datoria unui băiat de şaptesprezece ani să îmi spună cum să-mi fac meseria! A sosit timpul să înveţi ce înseamnă respectul!

- A sosit vremea să meritaţi să fiţi respectat, spuse Harry.
Podeaua se cutremură, se auzi un zgomot de paşi în fugă, apoi uşa

de la sufragerie se deschise de perete, iar domnul şi doamna

Weasley intrară în fugă.

- Ni... ni s-a părut că am auzit... începu domnul Weasley,

părând foarte speriat la vederea lui Harry, care stătea aproape nas
în nas cu ministrul.

- ... strigăte, gâfâi doamna Weasley.

Scrimgeour se dădu cu câţiva paşi înapoi, uitându-se la gaura pe
care o arsese în tricoul lui Harry. Părea să fie cuprins de remuşcări
că îşi pierduse cumpătul.

- Nu era nimic important, mormăi el. îmi pare rău că te porţi

aşa, spuse el, privindu-l din nou pe Harry drept în ochi. Pari să crezi
că ministerul nu vrea să... nu vrea ce dorea şi Dumbledore. Ar