Harry Potter şi Talismanele Morţii

Albus, Percival ţinând-o în braţe pe Ariana, nou-născută, Kendra şi
Aberforth. Interesat, Harry cercetă poza cu mai mare atenţie. Tatăl lui
Dumbledore, Percival, era un bărbat chipeş, ai cărui ochi păreau să
scânteieze chiar şi în poza aceea veche şi ştearsă. Bebeluşul, Ariana,
era puţin mai mare decât o pâine şi la fel de nedesluşită. Mama,
Kendra, avea părul negru ca tăciunele, strâns sus în coc. Chipul ei
amintea puţin de trăsăturile unei sculpturi. în timp ce-i studia ochii negri, pomeţii înalţi şi nasul drept, orânduiţi perfect deasupra rochiei de mătase pe gât pe care o purta, lui Harry îi veniră în minte fotografiile de amerindieni. Albus şi Aberforth purtau jachete asortate, cu gulere din dantelă, şi aveau părul de aceeaşi lungime, până la umăr. Albus părea să fie cu câţiva ani mai mare, dar, în afară de aceasta, cei doi băieţi semănau foarte bine, pentru că poza fusese făcută înainte ca Albus să-şi fi spart nasul şi înainte să fi început să poarte ochelari.

Familia părea destul de fericită şi normală, aşa cum zâmbea senin, din ziar. Braţul micuţei Ariana ieşea uşor din şalul în care era înfăşurată. Harry se uită deasupra fotografiei şi citi titlul:

Fragment exclusiv din
BIOGRAFIA LUI ALBUS DUMBLEDORE
de Rita Skeeter
Gândindu-se că nu avea cum să îl facă să se simtă mai rău decât se
simţea acum, Harry începu să citească:

Mândră şi îngâmfată, Kendra Dumbledore nu a putut suporta să rămână în Mauld-on-the-Wold după scandalul arestării şi închiderii soţului ei în Azkaban. Drept urmare, a decis să îşi mute familia în Peştera lui Godric, satul care avea să devină celebru mai târziu drept locul unde Harry Potter a reuşit să scape miraculos de Ştim-Noi-Cine.

La fel ca şi în Mauld-on-the-Wold, în Peştera lui Godric
locuiau multe familii vrăjitoreşti, dar, dat fiind că nu cunoştea pe
nimeni, avea să evite curiozitatea celor din satul unde locuiseră
înainte, în privinţa crimelor soţului ei. Refuzând în mod repetat
încercările prietenoase ale noilor vecini magici, se asigură cât de
curând că ea şi familia ei aveau să fie lăsaţi în pace.

„Mi-a trântit uşa în faţă când m-am dus să-i urez bun venit

şi să-i ofer nişte prăjituri de casă", povesteşte Bathilda Bagshot.
„În primul an de când au venit, nu Uam văzut decât pe cei doi
băieţi. Nici nu aş fi ştiut că avea şi o fiică, dacă nu aş fi cules
plangentine la lumina lunii, în iama după ce s-au mutat, şi n-aş
fi văzut-o pe Kendra în timp ce-o scotea pe Ariana în grădina din
spate. A plimbat-o o dată pe peluză, ţinând-o strâns, şi apoi a
dus-o înapoi în casă. N-am ştiut ce să cred."

Se pare că ea s-a gândit că mutarea în Peştera lui Godric era

ocazia perfectă pentru a o ascunde pe Ariana o dată pentru
totdeauna, ceva ce plănuise probabil de ani întregi. Sincronizarea
era importantă. Ariana abia dacă împlinise şapte ani când a
dispărut complet şi şapte este vârsta la care majoritatea experţilor
consideră că trebuie să se fi manifestat talentul magic, în cazul în
care aşa ceva exista. Nimeni dintre cei care mai sunt încă în viaţă
nu îşi aminteşte ca Ariana să fi dat vreodată dovadă de cea mai
mică aptitudine magică. Aşadar, pare evident că, astfel, Kendra

a decis să ascundă existenţa fiicei ei mai degrabă decât să suporte

ruşinea de a fi dat naştere unei Non. Mutându-se departe de prietenii şi vecinii care o cunoscuseră pe Ariana, a facilitat, bineînţeles, închiderea acesteia. Puţinii oameni care au ştiut în acel moment de existenţa ei nu aveau să divulge în mod sigur secretul, printre aceştia fiind şi cei doi fraţi ai ei, care evitau întrebările ciudate, răspunzând aşa cum îi învăţase mama lor: „Sora mea are sănătatea prea şubredă pentru a merge la şcoală".

Săptămâna viitoare: Albus Dumbledore la Hogwarts - Premiile

şi înşelăciunile.

Harry se înşelase: ce citise chiar îl făcuse să se simtă mai rău decât

înainte. Se uită din nou la fotografia familiei aparent fericite. Oare
era adevărat? Cum ar fi putut să afle? Voia să se ducă la Peştera lui
Godric, chiar dacă Bathilda nu era în stare să-i vorbească, voia să
viziteze locul unde el şi Dumbledore pierduseră amândoi oameni
dragi. Era pe cale să lase jos ziarul, pentru a le cere părerea lui Ron
şi Hermione, când o pocnitură asurzitoare răsună în toată bucătăria.

Pentru prima dată în ultimele trei zile, Harry uitase complet de

Kreacher. Primul lucru care îi trecu prin minte fu că Lupin dăduse
din nou buzna în cameră şi, pentru o fracţiune de secundă, nu luă
în seamă grămada de membre care se zbăteau, apărută ca din senin
lângă scaunul lui. Se ridică repede în picioare, în vreme ce Kreacher se descâlci de unul singur, făcu o plecăciune adâncă în faţa lui Harry şi spuse răguşit:

- Stăpâne, Kreacher s-a întors cu tâlharul Mundungus Fletcher.

Mundungus se culese de pe jos şi îşi scoase bagheta, însă

Hermione fu mult mai rapidă decât el.

- Expelliarmus!

Bagheta lui Mundungus îi zbură din mână şi Hermione o prinse.

Cu o privire sălbatică, Mundungus dădu să fugă pe scări: Ron îl placă
şi Mundungus se prăbuşi pe podeaua de piatră, cu o bufnitură seacă.

- Ce e? răcni el, zvârcolindu-se şi încercând să se elibereze din

strânsoarea lui Ron. Ce-am făcut? Aţi asmuţit un afurisit de spiriduş
pe mine, ce-am făcut, dă-mi drumu', dă-mi drumu' sau...

- Nu prea eşti în poziţia de a profera ameninţări, spuse Harry.

Aruncă de-o parte ziarul, traversă bucătăria din câţiva paşi şi

căzu în genunchi lângă Mundungus, care încetă să se mai zvârcolească, părând în schimb îngrozit. Ron se ridică, gâfâind, şi îl privi pe Harry cum îşi îndrepta bagheta direct spre nasul lui Mundungus. Acesta duhnea a transpiraţie stătută şi a fum de ţigară, avea părul murdar şi roba pătată.

- Stăpâne, Kreacher îşi cere scuze că a adus hoţul cu întârziere,
spuse spiriduşul. Fletcher ştie cum să nu se lase prins, are multe
ascunzători şi complici. Cu toate acestea, Kreacher a reuşit să îl
încolţească până la urmă.

- Te-ai descurcat foarte bine, Kreacher, spuse Harry şi spiriduşul

făcu iarăşi o plecăciune adâncă.

- Bun, îţi voi pune nişte întrebări, îi spuse Harry lui Mundungus, care strigă imediat:

- Am intrat în panică, da?! N-am vrut niciodată să vin, fără supărare, amice, da' eu nu m-am oferit niciodată voluntar să mor pentru tine şi nenorocitu' de Ştim-Noi-Cine a venit direct spre mine şi oricine altcineva şi-ar fi luat tălpăşiţa, de la început am zis că nu voiam să vin...

- Pentru informaţia ta, să ştii că nimeni altcineva dintre noi nu

a mai Dispărut, spuse Hermione.

- Ei, bravo, bine că sunteţi voi toţi eroi, dar eu n-am pretins

nicio clipă că aş fi vrut să mă sinucid...

- Nu ne interesează de ce l-ai lăsat baltă pe Ochi-Nebun, spuse

Harry, apropiindu-şi bagheta de ochii injectaţi, cu pleoape căzute,
ai lui Mundungus. Ştiam deja că erai un laş de doi bani.

- Păi atunci, de ce naiba sunt vânat de spiriduşi de casă? Sau iar e vorba de pocalele alea? Nu mai am nici unu', că altfel ţi le-aş fi dat...

- Nu este vorba nici despre pocale, deşi te apropii, spuse Harry.
Taci din gură şi ascultă.

Era minunat să aibă ceva de făcut, cineva de la care să pretindă

măcar o fărâmă de adevăr. Bagheta lui Harry era acum atât de
aproape de nasul lui Mundungus, încât acesta se uita cruciş,
încercând să n-o piardă din ochi.

- Când ai furat din casa asta absolut tot ce era de valoare...

începu Harry, dar Mundungus îl întrerupse din nou.

- Lu' Sirius nu i-a păsat niciodată de toate gunoaiele alea...

Se auziră paşi repezi, o străfulgerare de cupru strălucitor, o bufnitură şi un strigăt de durere: Kreacher sărise asupra lui Mundungus si îl lovise cu o tigaie în cap.

- Dă-l jos, dă-l jos de pe mine, bagă-l în cuşcă! strigă Mundungus,

ghemuindu-se, în timp ce Kreacher ridica din nou tigaia cea grea.

- Kreacher, nu! strigă Harry.

Braţele subţiri ale lui Kreacher tremurau din cauza greutăţii
tigăii, pe care o ţinea în continuare deasupra capului.

- Poate încă o dată, stăpâne Harry, ca să fie cu noroc?

Ron râse.

- Avem nevoie de el conştient, Kreacher, dar dacă va fi nevoie

de convingere, tu vei face onorurile, zise Harry.

- Mulţumesc frumos, stăpâne, spuse Kreacher, făcând o plecăciune şi dându-se puţin înapoi, fără a-şi dezlipi ochii mari şi spălăciţi de pe Mundungus, pe care îl privea cu ură.

- Când ai luat din casă toate obiectele de valoare pe care ai reu-
şit să pui mâna, începu Harry pentru a doua oară, ai luat şi nişte lucruri din dulăpiorul din bucătărie. Printre ele era şi un medalion.

Lui Harry i se uscă dintr-odată gura: simţea că şi Ron, şi Hermione erau încordaţi şi emoţionaţi.

- Ce ai făcut cu el?

- De ce? întrebă Mundungus. E valoros?

- încă îl mai ai! strigă Hermione.

- Ba nu, nu-l mai are, spuse Ron cu viclenie. Se întreabă doar

dacă ar fi trebuit să ceară mai mulţi bani pe el.

- Mai mulţi? făcu Mundungus. Păi n-ar fi fost deloc greu să fi luat

mai mult... l-am dat pe degeaba, fir-ar să fie, nu? N-am avut de ales.

- Cum adică?

- Vindeam lucruri pe Aleea Diagon şi vine una la mine şi mă întreabă dacă am autorizaţie să vând obiecte magice. Băgăcioasa naibii! Voia să-mi dea amendă, da' i-a plăcut medalionu' şi mi-a zis că-l ia şi să mă consider norocos că nu-mi mai dă amendă de data asta.

- Cine era femeia aceea? întrebă Harry.

- Nu ştiu, o cotoroanţă de la minister.
Mundungus se gândi o clipă şi fruntea i se încreţi.

- Scundă. Cu o fundă pe cap.

Se încruntă şi apoi adăugă:

- Arăta ca o broască râioasă.

Lui Harry îi scăpă din mână bagheta - ea îl lovi pe Mundungus
peste nas şi aruncă scântei roşii spre sprâncene, care îi luară foc.

- Aquamenti! strigă Hermione şi un jet de apă ţâşni din bagheta

ei, stropindu-l şi aproape înecându-l pe Mundungus.

Harry se uită în sus şi îşi văzu propriul şoc reflectat în ochii lui

Ron şi ai Hermionei. Cicatricele de pe podul palmei drepte păreau
să îl usture din nou.

— Capitolul 12 —

Magia înseamnă putere
Cu cât se apropia de sfârşit luna august, cu atât pătratul acoperit cu
iarbă neîngrijită din piaţa unde era Casa Cumplită se usca mai tare,
până când ajunse aspru şi maroniu. Locatarii de la numărul doisprezece nu erau văzuţi niciodată de vecini, la fel ca şi casa de la numărul doisprezece. încuiaţii care locuiau în piaţa aceea acceptaseră de mult greşeala amuzantă în numerotarea caselor, care făcuse ca
numărul unsprezece să fie urmat de treisprezece.

Şi totuşi, piaţa atrăgea acum câţiva vizitatori, care păreau foarte

intrigaţi de această anomalie. Abia dacă trecea o zi fără ca unul sau
doi oameni să nu vină în scuar fără alt scop - sau cel puţin aşa părea
- decât acela de a se sprijini de gardul din faţa numerelor unsprezece şi treisprezece şi de a privi linia subţire unde se întâlneau cele două case. Vizitatorii nu erau niciodată aceiaşi două zile la rând, deşi toţi păreau să aibă o aversiune faţă de hainele obişnuite. Majoritatea londonezilor care treceau pe lângă ei erau obişnuiţi cu oamenii excentrici şi nu prea îi băgau în seamă, deşi unii mai aruncau câteodată o privire peste umăr, întrebându-se de ce ar purta cineva pelerine pe căldura aceea.

Privitorii aceştia nu prea păreau să aibă satisfacţii de pe urma străjii lor. Din când în când, unul dintre ei făcea un pas înainte entuziasmat, ca şi când ar fi văzut în sfârşit ceva interesant, doar pentru a se întoarce dezamăgit. În prima zi din septembrie, în piaţă erau mai mulţi oameni care pierdeau vremea decât în orice altă zi de până atunci. Şase bărbaţi cu pelerine lungi stăteau de pază tăcuţi şi atenţi, urmărind cu atenţie, ca de obicei, linia dintre casele unsprezece şi treisprezece, dar motivul pentru care aşteptau părea la fel de neclar ca şi înainte. Când seara veni, aducând cu ea o ploaie răcoroasă pentru prima dată după săptămâni la rând, avu loc unul dintre momentele acelea inexplicabile, când li se păru că tocmai erau pe punctul de a observa ceva interesant. Bărbatul cu chipul schimonosit îi arătă ceva tovarăşului care era cel mai aproape, un bărbat palid, scund şi îndesat, dădu să înainteze, dar în clipa următoare, se relaxară în poziţia pasivă de mai înainte, cu o umbră de frustrare şi dezamăgire pe chip.

Între timp, Harry tocmai intrase pe uşă în casa de la numărul doisprezece. Fusese cât pe ce să îşi piardă echilibrul când Apăruse
pe prima treaptă în faţa uşii de la intrare şi crezuse că Devoratorii
Morţii ar fi putut să îi observe cotul rămas neacoperit preţ de o secundă. După ce închise uşa cu grijă în urma lui, îşi dădu jos
Pelerina Invizibilă, o puse pe braţ şi merse cu paşi repezi pe holul
întunecat, spre o uşă care ducea la subsol, ţinând strâns un
exemplar furat din Profetul zilei.

Fu întâmpinat de obişnuita şoaptă „Severus Plesneală!", apoi

învăluit de vântul rece, iar limba i se rulă pentru o clipă.

- Nu eu te-am omorât, spuse el, imediat ce limba îi reveni la

poziţia normală, iar apoi îşi ţinu respiraţia cât timp silueta din praf
explodă.

Aşteptă până ajunse la jumătatea scării spre bucătărie, de unde

nu îl mai putea auzi doamna Black, şi se scutură de norul de praf al
blestemului, înainte de a striga:

- Am veşti şi n-o să vă placă.

Bucătăria era aproape de nerecunoscut. Acum, toate suprafeţele
luceau: oalele şi tigăile de cupru fuseseră lustruite până prinseseră o
strălucire rozalie, blatul mesei din lemn sclipea, pocalele şi farfuriile
aranjate deja pentru cină scânteiau şi ele la lumina unui foc mare şi
vesel, deasupra căruia fierbea un ceaun. Cu toate acestea, nimic din
cameră nu se schimbase radical, cu excepţia spiriduşului de casă
care fugea acum spre Harry, îmbrăcat cu un prosop alb imaculat, cu
părul din urechi curat şi pufos ca vata şi cu medalionul lui Regulus
atârnându-i pe pieptul scobit.

- Descalţă-te, te rog, stăpâne Harry, şi să te speli pe mâini

înainte de masă, spuse Kreacher cu o voce răguşită, înşfăcând
Pelerina Invizibilă şi ducându-se să o atârne de un cârlig pe perete,
lângă mai multe robe care tocmai fuseseră spălate.

- Ce s-a întâmplat? întrebă Ron neliniştit.

El şi Hermione examinaseră până atunci un teanc de notiţe
scrise de mână şi hărţi schiţate, care acopereau capătul mesei lungi
de bucătărie, dar acum îl priveau pe Harry cum venea spre ei,
aruncând ziarul peste pergamentele împrăştiate.

O fotografie mare în care era un bărbat cu o figură familiară, cu

nasul acvilin şi părul negru, se uita în sus la ei toţi, iar deasupra
acesteia stătea scris:
SEVERUS PLESNEALĂ ESTE NUMIT ÎN MOD OFICIAL
DIRECTOR AL ŞCOLII HOGWARTS
- Nu! spuseră Ron şi Hermione răspicat.

Hermione fu mai rapidă, înşfacă ziarul şi începu să citească tare

articolul care însoţea poza.

- „Severus Plesneală, vechi profesor de Potiuni la Scoala Hogwarts

de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, a fost numit astăzi director, cu ocazia celei mai importante dintr-o serie de înlocuiri de cadre didactice din cadrul vechii şcoli. După demisia fostei profesoare de Studii despre Încuiaţi, postul ei îi va reveni lui Alecto Carroui, în timp ce fratele ei, Amycus, va fi noul profesor de Apărare contra Magiei Negre. Primesc cu braţele deschise ocazia de a menţine cele mai importante tradiţii şi valori vrăjitoreşti. .." Cum ar fi omorâtul şi tăiatul urechilor oamenilor, bănuiesc! Plesneală, director! Plesneală, în biroul lui Dumbledore - pe pantalonii lui Merlin! strigă ea, făcându-i să tresară pe Harry şi pe Ron.

Se ridică brusc şi ieşi ca o furtună din cameră, strigând:

- Mă întorc imediat!

- „Pe pantalonii lui Merlin"? repetă Ron, părând amuzat. Cred

că este foarte supărată.

Trase ziarul spre el şi se uită pe articolul despre Plesneală.

- Ceilalţi profesori nu vor accepta aşa ceva. McGonagall, şi
Flitwick, şi Lăstar ştiu cu toţii adevărul, ştiu cum a murit Dumbledore. Nu-l vor accepta pe Plesneală ca director. Şi cine sunt fraţii Carrow?

- Devoratori ai Morţii, spuse Harry. Sunt poze cu ei în ziar. Erau în vârful turnului când Plesneală l-a omorât pe Dumbledore, aşa că se pare că şi-au făcut un fel de bisericuţă. Şi, continuă Harry cu

amărăciune, trăgându-şi un scaun, cred că ceilalţi profesori nu au de
ales şi trebuie să rămână. Dacă ministerul şi Cap-de-Mort îl sprijină
pe Plesneală, înseamnă că vor avea de ales între a rămâne şi a preda
şi un sejur de câţiva anişori în Azkaban - şi asta dacă au noroc.
Cred că vor rămâne, ca să încerce să-i apere pe elevi.

Kreacher aduse în grabă o supieră mare la masă şi turnă supa în

bolurile imaculate, fluierând în acest timp printre dinţi.

- Mulţumesc, Kreacher, spuse Harry, întorcând Profetul zilei, ca

să nu mai fie nevoit să îi vadă faţa lui Plesneală. Ei bine, măcar
acum ştim exact unde este Plesneală.

Începu să soarbă supa cu poftă. Calitatea mâncării gătite de Kreacher se îmbunătăţise simţitor de când primise medalionul lui Regulus; supa de ceapă de azi era la fel de bună ca oricare alta pe care o mâncase Harry până atunci.

- Mai sunt încă o grămadă de Devoratori ai Morţii de pază, îi spuse lui Ron în timp ce mânca, mai mulţi decât de obicei. Este ca şi când ar spera că vom ieşi pe uşă cu cuferele de şcoală, îndreptându-ne spre Expresul de Hogwarts.

Ron aruncă o privire la ceas.

- M-am gândit la asta toată ziua. A plecat acum aproape şase
ore. Ciudat că nu suntem şi noi în el, nu-i aşa?

Harry părea că vede cu ochii minţii locomotiva roşie, aşa cum o

urmăriseră odată el şi Ron din zbor, vălurind printre câmpuri şi
dealuri, ca o omidă roşie, sclipitoare. Era convins că Ginny, Neville
şi Luna erau împreună în acel moment, întrebându-se poate unde
se aflau el, Ron şi Hermione sau discutând despre cum să submineze
mai bine noul regim al lui Plesneală.

- Aproape că m-au văzut când am intrat acum, spuse Harry. Am

aterizat greşit pe treaptă şi mi-a alunecat pelerina.

- Eu păţesc asta de fiecare dată. Ah, uite-o, adăugă Ron, întinzându-se ca să o vadă pe Hermione, care se întorcea în bucătărie.

Pe pantalonii lui Merlin, vrei să ne spui şi nouă ce a fost asta?

- Mi-am adus aminte de ceva, gâfâi Hermione.

Căra un tablou mare, înrămat, pe care acum îl lăsă pe jos,
înainte de a-şi înşfăca gentuţa cu periuţe de pe bufetul din bucătărie. O deschise şi îndesă tabloul înăuntru şi, în ciuda faptului că era În mod evident prea mare pentru a încăpea, dispăru câteva secunde mai târziu, la fel ca multe altele, în interiorul spaţios.

- Phineas Nigellus, explică Hermione, azvârlind gentuţa pe

masa din bucătărie, cu aceeaşi bufnitură specifică.

- Poftim? spuse Ron, dar Harry înţelese.

Imaginea pictată a lui Phineas Nigellus Black putea să se
deplaseze între portretul său din Casa Cumplită şi cel din biroul
directorului de la Hogwarts - camera circulară din vârful turnului
unde fără îndoială că stătea acum Plesneală, mândrul proprietar al
delicatei colecţii de instrumente magice de argint a lui Dumbledore, al Pensivului de piatră, al Jobenului Magic şi, dacă nu fusese mutată în altă parte, al săbiei lui Cercetaş.

- Plesneală ar putea să îl trimită pe Phineas Nigellus să se uite

prin casă în locul lui, îi explică Hermione lui Ron, aşezându-se la
loc. Acum, n-are decât să încerce, Phineas Nigellus n-o să mai vadă
decât interiorul genţii mele.

- Bine gândit! spuse Ron, care părea impresionat.

- Mulţumesc, zâmbi Hermione, aducându-şi farfuria cu supă mai
aproape. Deci, Harry, ce s-a mai întâmplat azi?

- Nimic, spuse Harry. Am stat şapte ore în faţa intrării de la minister. Nici urmă de ea. Dar l-am văzut pe tatăl tău, Ron. Părea bine.

Ron dădu din cap aprobator la auzul acestei veşti. Căzuseră de
acord că era mult prea periculos să încerce să comunice cu domnul
Weasley când ieşea sau intra în minister, pentru că era înconjurat
întotdeauna şi de alţi angajaţi. Era totuşi reconfortant să îl zărească,
deşi părea foarte încordat şi neliniştit.

- Tata ne-a zis mereu că majoritatea celor de la minister folosesc

Reţeaua Zvrr pentru a ajunge la serviciu, spuse Ron. De-asta nu am
văzut-o pe Umbridge - n-ar merge pe jos nici în ruptul capului, la
cât se crede ea de importantă.

- Dar cum rămâne cu vrăjitoarea aceea bătrână şi ciudată şi

vrăjitorul scund, îmbrăcaţi în robe bleumarin? întrebă Hermione.

- A, da, tipul de la întreţinere Magică, spuse Ron.

- De unde ştii că lucrează pentru întreţinerea Magică? întrebă
Hermione, rămânând cu lingura de supă suspendată în aer.

- Tata zice că toţi angajaţii de la întreţinere Magică poartă robe bleumarin.

- Dar e prima dată când ne spui asta!

Hermione puse lingura jos şi trase spre ea teancul de notiţe şi

hărţi pe care ea şi Ron le examinau când Harry intrase în bucătărie.

- Aici nu scrie nimic de robe bleumarin, nimic! spuse ea,

frunzărind disperată paginile.

- Păi, şi chiar contează?

- Ron, totul contează! Vrem să intrăm în minister fără să fim
descoperiţi. Când sunt mai atenţi ca niciodată să nu intre intruşi,
fiecare detaliu contează! Am mai vorbit de o mie de ori despre asta:
la ce bun toate excursiile de recunoaştere, dacă nici măcar nu te-ai
obosit să ne spui...

- Fir-aş al naibii, Hermione, uit şi eu un lucru mic şi...

- Eşti conştient, nu-i aşa, de faptul că nu există vreun loc mai periculos unde ne-am putea afla în clipa de faţă decât Ministerul M... ?

- Cred că ar trebui s-o facem mâine, spuse Harry.

Hermione se întrerupse brusc, rămânând cu gura căscată, iar

Ron aproape că se înecă în timp ce înghiţea supa.

- Mâine? repetă Hermione. Harry, doar nu vorbeşti serios...

- Ba da, spuse Harry. Nu cred că o să fim mai bine pregătiţi

decât suntem acum dacă mai pierdem timpul încă o lună pe la uşile
ministerului. Cu cât amânăm mai mult, cu atât mai departe ar
putea fi medalionul. Şi aşa e foarte posibil ca Umbridge să-l fi aruncat - să nu uităm că nu se deschide.

- Cu excepţia cazului în care a găsit un mod de a-l deschide şi

acum e posedată, spuse Ron.

- La ea oricum nu s-ar cunoaşte, atât a fost de rea de la început,

ridică Harry din umeri.

Hermione îşi muşcă buza, cufundată în gânduri.

- Ştim tot ce este important, continuă Harry, adresându-i-se
Hermionei. Ştim că au interzis Apariţia şi Dispariţia în minister.
Ştim că, acum, doar cei mai de seamă membri ai ministerului îşi pot
lega casele la Reţeaua Zvrr, pentru că Ron i-a auzit pe Nevorbitorii
aceia plângându-se de asta. Şi ştim în mare unde este biroul lui

Umbridge, judecând după ce ai auzit că îi spunea tipul acela cu

barbă prietenului lui...

- „Mă duc la etajul unu, m-a chemat Dolores", repetă Hermione

imediat.

- Exact, spuse Harry. Şi ştim că se intră folosind monedele

acelea ciudate, amulete mici sau cum s-or numi, pentru că am
văzut-o pe vrăjitoarea aceea împrumutând una de la prietena ei...

- Dar nu avem nici una!

- Conform planului, vom avea, continuă Harry calm.

- Nu ştiu, Harry, nu ştiu... sunt o mulţime de lucruri care ar

putea merge prost, atât de multe care depind de noroc...

- Exact aşa va fi şi dacă mai petrecem următoarele trei luni

făcând planuri, spuse Harry. E momentul să trecem la fapte.

Citi pe chipurile lui Ron şi Hermione că le era teamă; nu era perfect încrezător nici el, dar ştia sigur că era timpul să pună planul în acţiune.