Harry Potter şi Talismanele Morţii
Yüklə 2,21 Mb.
|
|
Felicitări, Albert. Acum sunt destul de sigur că o să primesc postul lui! Îi făcu un semn complice cu ochiul. Harry îi zâmbi şi el, sperând că aceasta avea să fie de ajuns. Liftul se opri şi uşile din grilaj se deschiseră din nou. - Etajul doi, Departamentul de Punere în Vigoare a Legilor Magice, care include Oficiul de Folosire Nepermisă a Magiei, Sediul Aurorilor şi Serviciile Administrative ale Vrăjustiţiei, spuse vocea feminină. Harry o văzu pe Hermione împingându-l uşor pe Ron, care ieşi
- Harry, de fapt, cred că ar fi mai bine să mă duc după el, nu sunt convinsă că ştie ce face şi, dacă va fi prins, tot planul... - Etajul Unu, ministrul Magiei şi consilierii săi. Grilajul auriu se deschise din nou şi Hermione rămase cu
— Capitolul 13 — Comisia Evidenţei celor cu părinţi Încuiaţi - A, Mafalda! spuse Umbridge, uitându-se la Hermione. Te-a trimis Travers, nu? - D-da, chiţăi Hermione. - Bun, te vei descurca perfect. Umbridge începu să-i vorbească vrăjitorului îmbrăcat în roba
- Aşa s-a rezolvat problema, domnule ministru, dacă o luăm pe Mafalda să facă însemnările, putem începe imediat. Se uită pe tăblie. - Zece oameni azi, printre care şi soţia unui angajat al ministerului! Ţţţ, ţţţ, ţţţ... până şi aici, în inima ministerului! Intră în lift lângă Hermione, la fel ca şi cei doi vrăjitori care
- Coborâm direct, Mafalda, o să găseşti tot ce îţi trebuie în sala de judecată. Bună dimineaţa, Albert, tu nu cobori aici? - Ba da, desigur, spuse Harry cu vocea joasă a lui Runcorn. Harry coborî din lift. Grilajul auriu se închise în urma lui cu un zgomot metalic. Uitându-se peste umăr, Harry văzu chipul speriat al Hermionei dispărând pe măsură ce liftul cobora; de fiecare parte avea câte un vrăjitor înalt, iar funda de catifea de pe capul lui Umbridge îi ajungea până la umăr. - Ce te aduce aici, Runcorn? întrebă noul ministru al Magiei. Părul şi barba sa negre şi lungi erau înspicate cu argintiu şi fruntea proeminentă îi umbrea ochii scânteietori, făcându-l pe Harry să se gândească la un crab care privea de sub o piatră. - Voiam să vorbesc ceva cu - şi Harry ezită o fracţiune de secundă - Arthur Weasley. Mi-a zis cineva că este la etajul unu. - A, spuse Pius Thicknesse. A fost surprins luând legătura cu vreun Indezirabil? -Nu, spuse Harry, simţindu-şi gâtul uscat. Nimic de genul acesta. - A, bine. E doar o chestiune de timp, zise Thicknesse. După
- O zi bună, domnule ministru. Harry îl urmări pe Thicknesse mergând de-a lungul coridorului
Biroul ei trebuie să fie aici, se gândi Harry. Părea puţin probabil ca Umbridge să îşi ţină bijuteriile în birou,
aşa era. Aşadar, porni din nou de-a lungul coridorului, trecând doar pe lângă un vrăjitor încruntat, care bolborosea instrucţiuni unei pene de scris care plutea în faţa lui, plimbându-se de la un capăt la altul pe o fâşie lungă de pergament. Fiind acum atent la numele de pe uşi, Harry o luă după colţ. La jumătatea coridorului următor, ieşi într-un spaţiu deschis, unde douăsprezece vrăjitoare şi vrăjitori stăteau aşezaţi în rânduri de băncuţe asemănătoare celor de şcoală, deşi acestea arătau mult mai lustruite şi fără mâzgălituri pe ele. Harry se opri să se uite la ei, pentru că scena era foarte captivantă. Cu toţii îşi mişcau şi îşi fluturau baghetele la unison, iar hârtii colorate pătrate zburau în toate părţile, ca nişte zmeie mici şi roz. Câteva secunde mai târziu, Harry îşi dădu seama că procesul se desfăşura conform unui ritm, că hârtiile urmau toate aceeaşi traiectorie şi, după alte câteva clipe, realiză că privea alcătuirea unor broşuri, că hârtiile pătrate erau pagini, care, odată asamblate şi legate magic, se aşezau frumos în teancuri, lângă fiecare dintre vrăjitoare sau vrăjitori. Harry se apropie tiptil, deşi angajaţii erau atât de concentraţi asupra muncii lor, încât se îndoia că ar fi sesizat nişte paşi amortizaţi de covor, şi şterpeli o broşură terminată din teancul de lângă o tânără vrăjitoare. Îl cercetă sub Pelerina Invizibilă. Coperta roz purta un titlu auriu: SÂNGE-MÂLII şi pericolele în care pun o societate cu sânge pur Sub titlu era desenat un trandafir roşu, cu o faţă tristă în mijlocul petalelor, care era sugrumat de o buruiană verde încruntată şi cu colţi. Nu era niciun nume de autor pe broşură, dar cicatricea de pe mâna lui Harry păru să-l usture din nou, în timp ce o examina. Atunci, vrăjitoarea tânără de lângă el îi confirmă bănuielile când spuse, în timp ce flutura şi şfichiuia în continuare bagheta: - Cotoroanţa o să interogheze Sânge-Mâli toată ziua, ştie cineva? - Ai grijă, spuse vrăjitorul de lângă ea, uitându-se în jur neliniştit, în vreme ce una dintre paginile acestuia alunecă şi căzu pe podea. - Să nu-mi spui că, pe lângă ochiul magic, mai are şi urechi magice? Vrăjitoarea se uită la uşa lustruită din lemn de mahon din faţa
Pentru o fracţiune de secundă, Harry uită unde era şi ce făcea acolo: uită chiar şi că era invizibil. Se duse cu paşi mari direct spre uşă, pentru a examina ochiul. Nu se mişca: se uita în sus, în gol, inert. Pe plăcuţa de sub el scria: Dolores Umbridge Subsecretar al ministrului Şi sub aceasta mai era o plăcuţă nouă, ceva mai strălucitoare: Şef al Comisiei Evidenţei celor cu Părinţi încuiaţi Harry se uită înapoi la cei doisprezece creatori de broşuri – erau absorbiţi de ce făceau, dar nu putea să creadă că nu ar fi observat dacă s-ar fi deschis uşa de la un birou gol, chiar în faţa lor. Drept urmare, scoase dintr-un buzunar interior un obiect ciudat cu picioruşe mişcătoare şi cu un claxon rotund din cauciuc pe post de corp. Ghemuindu-se sub pelerină, puse Detonatorul Fals pe podea. Acesta se strecură imediat printre picioarele vrăjitoarelor şi vrăjitorilor din faţa lui. Harry aşteptă cu mâna pe clanţă şi, câteva clipe mai târziu, se auzi o pocnitură puternică şi un şuvoi imens de fum negru şi înţepător se ridică dintr-un colţ. Vrăjitoarea tânără din rândul din faţă începu să ţipe: pagini roz zburau acum în toate părţile, în timp ce ea şi colegii ei săriră în sus, căutând sursa agitaţiei. Harry învârti clanţa, intră în biroul lui Umbridge şi închise uşa după el. Se simţi de parcă s-ar fi întors în trecut. Camera arăta exact ca şi biroul lui Umbridge de la Hogwarts: orice suprafaţă posibilă era acoperită cu drapaje de dantelă, mileuri şi flori uscate. Pe pereţi erau agăţate aceleaşi farfurii decorative, care înfăţişau fiecare un pisoi viu colorat, cu fundă la gât, care se juca şi se zbenguia greţos de drăgălaş. Biroul era acoperit cu un material înflorat cu volane. În spatele ochiului lui Ochi-Nebun era un dispozitiv telescopic, care îi permitea lui Umbridge să îi spioneze pe angajaţii de dincolo de uşă. Harry se uită prin el şi văzu că încă erau cu toţii adunaţi în jurul Detonatorului Fals. Smulse telescopul din uşă, lăsând o gaură, scoase ochiul magic din el şi îl puse în buzunar. Apoi se întoarse din nou cu faţa spre cameră, ridică bagheta şi şopti: „Accio Medalion". Nu se întâmplă nimic, dar se aşteptase să fie aşa - fără îndoială că Umbridge ştia totul despre vrăji şi farmece protectoare. Drept urmare, se duse repede în spatele biroului ei şi începu să deschidă sertarele. Văzu pene, carnete de notiţe şi magicscotch, iar nişte agrafe de birou fermecate încercau să se târască afară din sertar, ca nişte şerpi, încât fu nevoie să le lovească pentru a le împiedica să iasă. Găsi şi o cutiuţă dichisită din dantelă, plină de funde şi agrafe de păr de rezervă, însă nici urmă de medalion. In spatele biroului era un fişet şi Harry începu să caute prin el. La fel ca şi fişetele lui Filch de la Hogwarts, era plin de dosare, pe fiecare fiind lipită o etichetă cu un nume. Abia când ajunse la ultimul sertar, Harry observă ceva care îl făcu să se oprească din căutat: dosarul domnului Weasley. Îl scoase şi îl deschise. ARTHUR WEASLEY Statut de Sânge: Sânge Pur, dar cu tenănţe pro-Încuiaţi inadmisibile. Cunoscut ca fiind membru al Ordinului Phoenix. Familie: Soţie (sânge pur), şapte copii, ultimii doi născuţi, elevi la Hogwarts. NB: Fiul cel mic se afla în prezent la domiciliu, grav bolnav, confirmat de inspectori ai ministerului. Statut de securitate: URMĂRIT. Monitorizat la fiecare pas. Posibilitate mare de a fi contactat de Indezirabilul Numărul Unu (a locuit în trecut la familia Weasley). „Indezirabilul Numărul Unu", şopti Harry, punând la loc dosarul domnului Weasley şi închizând sertarul. Bănuia despre cine era vorba şi, într-adevăr, când se ridică şi se uită în jur, căutând noi posibile ascunzători, văzu un afiş cu el pe perete, cu cuvintele „Indezirabilul Numărul Unu" scrise pe piept. Un bileţel roz era lipit alături, cu imaginea unui pisoi în colţ. Harry se apropie pentru a-l citi şi văzu că Umbridge scrisese: „Să fie pedepsit". Mai furios ca niciodată, căută mai departe în vaze şi coşuri cu flori uscate, dar nu se miră deloc că medalionul nu se afla acolo, învălui biroul într-o ultimă privire şi, pentru o clipă, inima i se opri în loc. Dumbledore se uita la el dintr-o oglinjoară dreptunghiulară, sprijinită pe un corp de bibliotecă de lângă birou. Harry traversă camera în fugă şi o înşfacă, dar, în clipa în care o
Harry deschise cartea la întâmplare şi văzu o fotografie pe o pagină întreagă, cu doi băieţi adolescenţi, râzând amândoi, lipsiţi de griji şi ţinându-se pe după umeri. Dumbledore, care acum avea părul până la cot, îşi lăsase barbă, un fel de smoc micuţ, care semăna cu cel al lui Krum, care îl enervase atât de tare pe Ron. Băiatul care râdea lângă Dumbledore avea o expresie veselă şi uşor sălbatică. Avea bucle aurii, care îi ajungeau până la umeri. Harry se întrebă dacă era Doge, în tinereţe, dar nu apucă să citească cine era, pentru că se deschise uşa de la birou. Dacă Thicknesse nu s-ar fi uitat peste umăr când intrase, Harry nu ar fi avut timp să îşi arunce Pelerina Invizibilă peste el. Chiar şi aşa, se gândi că Thicknesse ar fi putut zări ceva în mişcare, pentru că rămase pe loc pentru câteva clipe, holbându-se intrigat la locul în care tocmai dispăruse Harry. Hotărând probabil că nu îl văzuse decât pe Dumbledore scărpinându-se pe nas pe coperta cărţii pe care Harry o pusese repede înapoi pe raft, Thicknesse se duse până la urmă la birou şi îşi îndreptă bagheta către pana care stătea pregătită într-o călimară. Aceasta sări în sus şi începu să scrie un bilet adresat lui Umbridge. Foarte încet, abia îndrăznind să respire, Harry ieşi cu spatele din birou, în spaţiul deschis din faţa acestuia. Creatorii de broşuri erau încă strânşi în jurul rămăşiţelor din Detonatorul Fals, care continua să claxoneze uşor, fumegând. Harry merse repede de-a lungul coridorului, în timp ce vrăjitoarea tânără spuse: - Pun pariu că s-a strecurat până aici de la Farmece Experimentale. Sunt foarte neglijenţi, mai ţineţi minte cum a fost cu raţa otrăvitoare? Grăbindu-se spre lifturi, Harry îşi trecu în revistă opţiunile.
Când sosi, liftul era gol. Harry sări în el şi, în timp ce acesta începu să coboare, el îşi scoase Pelerina Invizibilă. Spre marea lui uşurare, când se opri cu un zgomot metalic la etajul doi, cel care se urcă fu chiar Ron, ud leoarcă şi cu o expresie speriată. - 'n-neaţa, se bâlbâi el spre Harry, în timp ce liftul se puse din nou în mişcare. - Ron, sunt eu, Harry! - Harry! Fir-aş să fiu, am uitat cum arăţi - Hermione de ce nu e
- A trebuit să se ducă la sala de judecată cu Umbridge, n-a putut să refuze şi... Dar înainte ca Harry să termine ce avea de zis, liftul se opri din nou: uşile se deschiseră şi intră domnul Weasley, care vorbea cu o vrăjitoare în vârstă, cu părul blond tapat atât de sus, încât semăna cu un muşuroi. - ... înţeleg ce spui, Wakanda, dar mă tem că nu pot fi de acord cu... Domnul Weasley se întrerupse, îl observase pe Harry. Era foarte
se închiseră şi liftul coborî mai departe, cu-acelaşi zăngănit bine- cunoscut. - A, bună, Reg, spuse domnul Weasley, întorcându-şi privirea în momentul în care auzi apa picurând din roba lui Ron. Astăzi este programată la interogatoriu soţia ta, nu? Ăă... ce-ai păţit? De ce eşti ud leoarcă? - Plouă în biroul lui Yaxley, spuse Ron. Vorbea şi se uita la umărul domnului Weasley. Harry era sigur
- N-am putut să o fac să înceteze, aşa că m-au trimis după Bernie - Pillsworth, parcă aşa au zis... - Da, în ultima vreme plouă în multe birouri, întări domnul Weasley. Ai încercat cu Meteohjinx Recantol A funcţionat în cazul lui Bletchley. - Meteohjinx Recanto? şopti Ron. Nu, n-am încercat. Mersi,
Uşile liftului se deschiseră, vrăjitoarea în vârstă cu părul muşuroi ieşi şi Ron ţâşni pe lângă ea, dispărând din câmpul lor vizual. Harry dădu să-l urmeze, dar se trezi blocat de Percy Weasley, care se urcă în lift, cu nasul băgat în nişte hârtii pe care le citea. Percy îşi dădu seama că era şi tatăl lui în lift abia când se închiseră uşile. Ridică privirea spre domnul Weasley, se făcu roşu ca focul şi coborî imediat ce uşile se deschiseră la etajul următor. Harry încercă să iasă pentru a doua oară, dar, de data aceasta, fu oprit de către domnul Weasley, care întinse un braţ în faţa lui. - Stai puţin, Runcorn. Uşile liftului se închiseră şi, în timp ce coborau încă un etaj, domnul Weasley spuse: - Am auzit că ai dat informaţii împotriva lui Dirk Cresswell. Harry avea impresia că furia domnului Weasley crescuse şi din cauza întâlnirii cu Percy. Hotărî că cea mai bună strategie era să facă pe prostul. - Poftim? spuse el. - Nu face pe prostul, Runcorn, spuse domnul Weasley mânios. Ai
- Eu... Şi ce-i cu asta? bravă Harry. - Cu asta... Dirk Cresswell este de zece ori mai vrăjitor ca tine, răspunse domnul Weasley încet, în timp ce liftul cobora în continuare. Dacă va scăpa cu viaţă din Azkaban, o să-i dai socoteală, ca să nu mai vorbesc de soţia lui, de copii şi de prieteni... - Arthur, îl întrerupse Harry, sper că ştii că eşti urmărit, nu? - Mă ameninţi cumva, Runcorn? spuse domnul Weasley răspicat. - Nu, spuse Harry, este o realitate! îţi urmăresc fiecare mişcare... Se deschiseră uşile. Ajunseseră la Atrium. Domnul Weasley îi aruncă lui Harry o privire fulgerătoare şi ieşi repede din lift. Harry rămase acolo, tulburat. Şi-ar fi dorit să nu fi împrumutat înfăţişarea lui Runcorn... uşile se închiseră din nou, cu un zgomot metalic. Harry îşi scoase Pelerina Invizibilă şi o aruncă din nou peste el. Avea să încerce să o scoată de unul singur pe Hermione de acolo, în timp ce Ron se ocupa de biroul în care ploua. Când se deschiseră uşile, ieşi pe un coridor cu pereţi din piatră, luminat de torţe, cât se poate de diferit de coridoarele cu lambriuri de lemn şi covoare groase. Când liftul se puse din nou în mişcare, Harry tremura puţin, iar privirea îi rămase aţintită pe uşa neagră din depărtare, unde era intrarea în Departamentul Misterelor. Porni, destinaţia sa nefiind uşa neagră, ci un spaţiu liber care îşi amintea că era pe partea stângă şi ducea către nişte trepte, spre sălile de judecată. în timp ce cobora, prin minte îi trecură tot felul de variante: mai avea două Detonatoare False, dar oare ar fi fost mai simplu să bată la uşa sălii de judecată, să intre sub înfăţişarea lui Runcorn şi să o cheme puţin afară pe Mafalda? Bineînţeles, nu ştia dacă Runcorn era destul de important pentru a putea face aşa ceva şi, chiar dacă ar fi reuşit, faptul că Hermione nu avea să se mai întoarcă, ar fi putut da alarma înainte ca ei să apuce să plece din minister. Cufundat în gânduri, nu simţi imediat răcoarea stranie care începu să-l învăluie, de parcă ar fi coborât în ceaţă. Devenea din ce în ce mai rece, pe măsură ce înainta: frigul îi intră pe gât, sfâşiindu-i plămânii. Şi apoi, simţi cum îl cuprindea, cum creştea în el starea aceea de disperare, de deznădejde... Dementori, îşi spuse el. Când ajunse la capătul scărilor şi făcu la dreapta, văzu o scenă înfiorătoare. Culoarul întunecat din faţa sălilor de judecată era plin cu siluete înalte, întunecate, care purtau glugi, cu feţele complet ascunse, singurul sunet care se auzea fiind respiraţia lor hârşâită. Vrăjitorii cu părinţi încuiaţi chemaţi la interogatoriu stăteau îngroziţi, adunaţi unii în alţii, tremurând pe băncile tari din lemn. Majoritatea îşi ascundeau feţele în mâini, încercând poate instinctiv să se apere de gurile lacome ale Dementorilor. Unii erau însoţiţi de familii, alţii stăteau singuri. Dementorii pluteau încolo şi încoace în faţa lor, iar frigul, deznădejdea şi disperarea locului se abătură asupra lui Harry ca un blestem. Împotriveşte-te, îşi spuse el, dar ştia că nu putea să creeze un Patronus acolo fără să se dea imediat de gol. Aşadar înainta, cât putu de încet, simţind cum o amorţeală părea să-i pună stăpânire pe minte cu fiecare pas pe care îl făcea, dar se forţă să se gândească la Hermione şi la Ron, care aveau nevoie de el. Era îngrozitor să treci printre siluetele înalte şi întunecate; chipurile fără ochi ascunse în spatele glugilor se întorceau când trecea pe lângă ele şi era convins că îl simţeau, că simţeau probabil o prezenţă umană care încă mai spera, care încă mai lupta... Imediat, una dintre uşile de la celulele din partea stângă a coridorului se deschise brusc la perete, în tăcerea glacială, iar din interior se auziră răsunând ţipete: - Nu, nu, sunt semipur, sunt semipur, jur! Tatăl meu a fost vrăjitor, zău, verificaţi, Arkie Alderton, este un designer cunoscut de mături, verificaţi, credeţi-mă - ia mâna de pe mine, ia mâna de pe mine... - Ţi-o spun pentru ultima dată, repeta vocea blândă a lui Umbridge, amplificată magic, pentru a se auzi limpede peste strigătele disperate ale bărbatului. Dacă opui rezistenţă, vei fi supus sărutului Dementorului. Strigătele bărbatului se potoliră, dar hohotele de plâns înăbuşit
- Luaţi-l, spuse Umbridge. Doi Dementori apărură în cadrul uşii care dădea în sala de
de cruste, pe un vrăjitor care părea pe cale să leşine. Plutiră cu el de-a lungul coridorului şi apoi, întunericul pe care îl lăsară în urmă îl înghiţi cu totul. - Următorul - Mary Cattermole! strigă Umbridge. Se ridică o femeie micuţă, care tremura din cap până în picioare.
Nu era aceeaşi cameră unde fusese cândva interogat pentru folosirea nepermisă a magiei. Aceasta era mult mai mică; deşi avea tavanul destul de înalt, îţi dădea senzaţia de claustrofobie, ca şi când ai fi căzut pe fundul unei fântâni adânci. Înăuntru erau şi mai mulţi Dementori, care îşi aruncau asupra camerei aura glacială. Stăteau ca nişte santinele în colţurile cele mai îndepărtate de platforma înaltă, ridicată. Aici, în spatele unei balustrade, stătea Umbridge, cu Yaxley de-o parte şi cu Hermione, care era aproape la fel de palidă ca şi doamna Cattermole, de cealaltă. La picioarele platformei se plimba încolo şi încoace o pisică argintie, cu părul lung, şi Harry îşi dădu seama că era acolo pentru a-i proteja pe anchetatori de disperarea pe care o emanau Dementorii, aceasta fiindu-le destinată numai acuzaţilor, nu şi acuzatorilor. - Ia loc, spuse Umbridge cu vocea ei blândă şi dulce.
Yüklə 2,21 Mb. Dostları ilə paylaş:
|