Harry Potter şi Talismanele Morţii
Yüklə 2,21 Mb.
|
|
-Nu... - Harry, e în ordine, eşti bine! Se aplecă şi ridică poza cu geamul spart. Iată-l, hoţul necunoscut, hoţul pe care îl căuta... - Nu... mi-a căzut... mi-a căzut... - Harry, e în ordine, trezeşte-te, trezeşte-te! El era Harry... Harry, nu Cap-de-Mort... şi ceea ce foşnea nu era un şarpe. Deschise ochii. - Harry, şopti Hermione. Te simţi bine? - Da, minţi el. Era în cort, întins pe unul dintre paturile suprapuse, sub o grămadă de pături. îşi dădu seama că se apropia venirea zorilor, după încremenirea şi răceala luminii care se întrezărea dincolo de acoperişul de pânză. Era ud leoarcă de transpiraţie, şi simţea aşternutul şi păturile umede. - Am scăpat. - Da, zise Hermione. A trebuit să folosesc o Vrajă de Plutire, ca
Hermione avea cearcăne violete sub ochii căprui şi Harry observă că ţinea în mână un burete; îl ştersese pe faţă cu el. - Ai fost bolnav, încheie ea. Foarte bolnav. - Cât timp a trecut de când am plecat? - Au trecut mai multe ore. Este aproape dimineaţă. - Şi eu am fost... mi-am pierdut cunoştinţa? - Nu chiar, spuse Hermione stingherită. Ai strigat şi ai gemut şi... aşa mai departe, adăugă ea, pe un ton care îl nelinişti pe Harry. Ce făcuse? Proferase blesteme, ca şi Cap-de-Mort, plânsese ca băieţelul din pătuţ? - N-am putut să-ţi dau jos Horcruxul, spuse Hermione, şi Harry îşi dădu seama că voia să schimbe subiectul. Îţi era pur şi simplu lipit de piept. Ţi-a rămas o urmă... iartă-mă, a trebuit să folosesc o Vrajă de Tăiere, ca să îl îndepărtez. Te-a muşcat şi şarpele, dar am curăţat rana şi am pus nişte frăsinel pe ea... Îşi dădu jos tricoul ud de transpiraţie pe care îl purta şi se uită în jos. Avea o urmă roşie ovală deasupra inimii, acolo unde îl arsesemedalionul. Văzu şi urmele de dinţi pe jumătate vindecate de pe antebraţ. - Unde ai pus Horcruxul? - În gentuţă. Mă gândesc că ar fi mai bine să nu-l purtăm o vreme.
- Nu ar fi trebuit să ne ducem la Peştera lui Godric. Este vina mea, eu sunt singurul vinovat, Hermione, iartă-mă. - Nu e vina ta. Şi eu am vrut să mergem, chiar am crezut că Dumbledore ar fi putut să-ţi lase sabia acolo. - Da, păi... n-am prea nimerit-o cu asta, nu? - Harry, ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat când te-a dus sus?
- Nu, spuse el. Ea era şarpele... sau şarpele era ea... în tot acest timp. - P-poftim? Harry închise ochii. încă mai simţea mirosul din casa Bathildei: asta făcea totul să pară îngrozitor de real. - Bathilda trebuie să fi murit cu ceva timp în urmă. Şarpele era... era în ea. Ştii-Tu-Cine l-a pus să aştepte acolo, în Peştera lui Godric. Ai avut dreptate. Ştia că o să mă întorc. - Şarpele era în ea? Harry deschise ochii din nou. Hermione părea scârbită şi revoltată. - Lupin a spus că vom întâlni vrăji pe care nici măcar nu ni le-am
- ... s-a transformat, s-a transformat în şarpe şi m-a atacat. Se uită în jos, la urmele dinţilor. - Nu trebuia să mă omoare, ci doar să mă ţină acolo, până venea Ştim-Noi-Cine. Măcar dacă ar fi reuşit să omoare şarpele, tot ar fi meritat... Tulburat, se ridică în capul oaselor şi dădu la o parte păturile. - Harry, nu, sunt sigură că ar trebui să te odihneşti! - Tu eşti cea care are nevoie de somn. Fără supărare, dar arăţi groaznic. Eu sunt bine. O să stau de pază pentru o vreme. Unde mi-e bagheta? Hermione nu răspunse, ci doar se uită la el. - Hermione, unde e bagheta mea? Îşi muşca buza şi ochii i se umplură de lacrimi. - Harry... - Unde mi'i bagheta? Hermione întinse mâna, o luă de lângă pat şi i-o întinse. Bagheta din lemn de tisă şi pană de phoenix era aproape ruptă în două. Cele două bucăţi atârnau fiecare de un fir subţire de pană de phoenix. Lemnul se distrusese complet. Harry o luă ca şi când ar fi fost ceva viu, care fusese grav rănit. Nu putea gândi coerent: totul devenise un amestec de panică şi teamă. Apoi îi întinse bagheta Hermionei. - Repar-o. Te rog. - Harry, nu cred, când este ruptă aşa... - Te rog, Hermione, încearcă! - R-reparo. Bucata de baghetă care atârna se lipi la loc. Harry o ridică. - Lumos!
Bagheta abia scoase câteva scântei şi se stinse imediat. Harry o îndreptă spre Hermione. - Expeldiarmus! Bagheta Hermionei se mişcă un pic, dar rămase în mâna ei.
- Harry, şopti Hermione, atât de încet, încât abia dacă o auzi. Îmi pare atât de rău. Cred că eu sunt de vină. Când plecam, ştii, şarpele venea după noi, aşa că am aruncat un blestem de spulberare şi a ricoşat peste tot şi atunci... trebuie... trebuie să îţi fi lovit... - A fost un accident, spuse Harry automat, simţindu-se pustiit. Vom... vom găsi o cale să o reparăm. - Harry, nu cred că mai putem s-o reparăm, spuse Hermione, iar lacrimile începură să-i şiroiască pe obraji. Mai ţii minte... cum a fost cu bagheta lui Ron? Când şi-a rupt bagheta în accidentul de maşină? Nu a mai fost niciodată ca la început, a trebuit să îşi ia una nouă. Harry se gândi la Ollivander, care fusese răpit şi acum era ţinut ostatic de către Cap-de-Mort, şi la Gregorovitch, care murise. Cum avea să îşi mai găsească acum o baghetă nouă? - Bine, spuse el pe un ton ferm fals, atunci o s-o împrumut pe a
Cu chipul scăldat în lacrimi, Hermione îi dădu bagheta ei, iar Harry se ridică şi o lăsă în dreptul patului lui, singurul lucru pe care şi-l dorea fiind să plece mai repede de acolo. — Capitolul 18 — Viaţa şi minciunile lui Albus Dumbledore Răsărea soarele; cerul nemărginit, pur şi incolor, se întindea deasupra lui, fără să ştie de el şi de suferinţa lui. Harry se aşeză la intrarea în cort şi trase în piept aer curat. Simplul fapt că era în viaţă şi putea vedea soarele răsărind dincolo de dealurile sclipind de zăpadă ar fi trebuit să fie cea mai mare comoară de pe pământ. Dar, cu toate acestea, nu se putea bucura de ea. Simţurile lui fuseseră răvăşite de pierderea catastrofală a baghetei. Privi în depărtare, peste o vale cufundată sub un strat de zăpadă, de undeva reuşind să distingă dangătul unor clopote de biserică. Fără să îşi dea seama, îşi înfigea degetele în braţe, ca şi când ar fi încercat să se lupte cu o durere fizică de nesuportat. Nici nu mai ştia de câte ori îşi vărsase sângele, o dată îşi pierduse chiar toate oasele din braţul drept, iar călătoria aceasta îi adăugase o cicatrice pe piept şi una pe braţ, pe lângă cele de pe mână şi de pe frunte, dar niciodată, până în clipa aceea, nu se simţise atât de slăbit şi de vulnerabil, de parcă îi fuseseră luate cu forţa cele mai preţioase puteri magice de care dispunea. Ştia exact ce ar fi spus Hermione dacă i-ar fi împărtăşit toate acestea - „bagheta este doar o reflecţie a priceperii vrăjitorului". Dar se înşela - în cazul lui nu era aşa. Ea nu simţise cum bagheta i se rotise ca acul unei busole şi nici nu văzuse cum anmcase flăcări aurii în direcţia duşmanului său. Pierduse protecţia miezurilor gemene şi abia acum, când n-o mai avea, îşi dădu seama cât de mult se bazase pe ea. Scoase din buzunar bagheta ruptă şi puse bucăţile, fără să le privească, în punguţa de la Hagrid, pe care o avea agăţată la gât. Aceasta era deja prea plină de obiecte rupte şi inutile, ca să mai încapă acolo şi altceva. Harry atinse hoţoaica cea veche şi, pentru o clipă, trebui să se împotrivească tentaţiei de a o scoate şi a o arunca cât colo. Inaccesibilă, fără să-i fie de niciun ajutor, inutilă... la fel ca toate lucrurile pe care le lăsase în urmă Dumbledore. Furia faţă de Dumbledore îl cuprinse iarăşi, pârjolindu-l pe dinăuntru ca o lavă fierbinte, anulându-i orice alt sentiment. Fuseseră atât de disperaţi, încât se convinseseră singuri că răspunsurile se aflau în Peştera lui Godric şi că trebuiau să se întoarcă acolo, că totul făcea parte dintr-un plan secret pe care îl pusese la cale Dumbledore pentru ei; dar nu exista nicio hartă, nicio direcţie. Dumbledore îi lăsase să bâjbâie prin întuneric, să se lupte singuri cu necunoscutul şi cu orori inimaginabile, fără nici cel mai mic ajutor. Nu li se explicase nimic, nu li se dăduse nimic fără un preţ în schimb, nu aveau sabia şi, acum, Harry nu mai avea nici baghetă. În plus, îi căzuse şi fotografia hoţului; fără îndoială că lui Cap-de-Mort avea să îi fie uşor acum să afle cine era. Cap-de-Mort avea acum toate informaţiile. - Harry?
Hermione părea să se teamă că ar fi putut s-o blesteme cu propria ei baghetă. Avea chipul brăzdat de lacrimi; se lăsă pe vine lângă el şi în mâinile care-i tremurau ţinea două ceşti cu ceai. Sub braţ ţinea un pachet voluminos. - Mersi, spuse el, luând una dintre ceşti. - Te superi dacă vorbim? - Nu, spuse el, pentru că nu voia s-o jignească. - Harry, ai vrut să ştii cine era omul din poză. Ei bine... am luat cartea. Îi puse cartea timid în poală, un exemplar nou-nouţ al biografiei Viaţa şi minciunile lui Albus Dumbledore. - Unde... cum... ? - Era în sufrageria Bathildei, stătea pur şi simplu acolo... cu
Hermione citi cu voce tare cele câteva rânduri cu scris verdeprăzuliu, colţuros. - „Dragă Batty, mersi de ajutor. Acesta este exemplarul tău, sper să-ţi placă. Ai spus tot ce scrie acolo, chiar dacă nu îţi mai aduci aminte.
- Da, probabil că aşa a fost. Harry se uită la chipul lui Dumbledore şi se simţi cuprins de un fel de plăcere sălbatică; acum avea să ştie toate lucrurile pe care Dumbledore nu crezuse că merita să i le spună, indiferent dacă Dumbledore ar fi vrut sau nu aşa ceva. - Eşti încă supărat pe mine, nu? spuse Hermione. Harry îşi ridică privirea şi o văzu iar plângând şi înţelese că faţa
- Nu, spuse el încet. Nu, Hermione, ştiu că a fost un accident, încercai să ne scoţi de acolo întregi şi ai fost incredibilă. Aş fi murit dacă nu m-ai fi ajutat tu. Încercă să o încurajeze cu un zâmbet, apoi îşi îndreptă atenţia din nou asupra cărţii. Avea cotorul rigid, era evident că nu mai
Albus Dumbledore, la scurt timp după moartea mamei sale, împreună cu prietenul său, Gellert Grindelwald. Harry rămase cu gura deschisă, privind intens ultimul cuvânt.
- Grindelwald. Ignorând restul fotografiilor, Harry căută numele fatal în paginile dimprejur. Îl descoperi cât de curând şi citi cu nerăbdare, dar pierdu firul; trebuia să citească mai de la început pentru a înţelege ceva şi, până la urmă, se trezi la începutul unui capitol intitulat „Binele majorităţii". El şi Hermione începură să citească împreună: Apropiindu'se acum de vârsta de optsprezece ani, Dumbledore a terminat şcoala Hogwarts încununat cu lauri – Băiat Fruntaş, Perfect, Câştigător al Premiului Barnabus Finkiey pentru Vrăji de Excepţie, Reprezentantul Tinerilor din Marea Britanie în cadrul Vrăjustiţiei, Câştigător al Medaliei de Aur pentru Contribuţii Esenţiale aduse Conferinţei Internaţionale a Alchimiştilor de la Cairo. Dumbledore intenţiona ca după aceea să facă un mare tur al lumii împreună cu Elphias „Respiratie-de-câine" Doge, amicul sărac cu duhul, dar devotat, pe care îl culesese la şcoală. Cei doi tineri erau cazati la „Ceaunul crăpat", în Londra, pregătindu-se să plece în Grecia în dimineaţa următoare, când o bufniţă aduse vestea morţii mamei lui Dumbledore. „Respiraţie-de-Câine" Doge, care a refuzat să îmi acorde un interviu pentru realizarea acestei cărţi, a oferit publicului propria sa versiune sentimentală despre ceea ce a urmat. A prezentat moartea Kendrei ca pe o lovitură tragică şi decizia lui Dumbledore de a renunţa la expediţie drept un act nobil de sacrificiu. Desigur, Dumbledore s-a întors numaidecât la Peştera lui Godric, pentru a avea grijă, probabil, de fratele şi sora sa mai mici. Dar câtă grijă a avut până la urmă? „Era un smintit şi jumătate Aberforth ăla", spune Enid Smeek, a cărei familie locuia, la vremea aceea, la marginea Peşterii lui Godric. „Era de necontrolat. în mod normal, ţi-ar fi fost milă de el, doar îi muriseră părinţii, numai că îmi tot arunca în cap cu baligă de capră. Nu cred că Albus se sinchisea prea tare de el, cel puţin eu nu i-am văzut niciodată împreună." Deci ce făcea Albus, dacă nu îl consola pe fratele său de nestăpânit? Se pare că se asigura că sora sa va rămâne închisă în continuare. Căci, cu toate că primul ei temnicer murise, situaţia nefericită a Arianei Dumbledore rămăsese neschimbată. Doar câţiva oameni din afara familiei ştiau de existenţa ei, printre care „Răsuflare-de-câine" Doge, oameni despre care era sigur că vor înghiţi povestea „sănătăţii şubrede" a Arianei. O altă prietenă uşor de convins era Bathilda Bagshot, un istoric magic renumit, care trăia de ani întregi în Peştera lui Godric. Desigur, Kendra o respinsese pe Bathilda atunci când aceasta încercase să le ureze bun venit în sat. Însă, câţiva ani mai târziu, autoarea i-a trimis o bufniţă lui Albus la Hogwarts, după ce fusese plăcut impresionată de lucrarea acestuia despre Transformările între Specii, din Transfigurarea la Zi. în urma acestui prim contact, Bathilda i-a cunoscut şi pe restul membrilor familiei Dumbledore. Când a murit Kendra, Bathilda era singura persoană din Peştera lui Godric care avea o relaţie bună cu mama lui Dumbledore. Din păcate, Bathilda nu mai este la fel de sclipitoare cum era în tinereţe. „Focul arde, dar ceaunul e gol", după cum mi-a prezentat situaţia Ivor Dillonsby sau, folosind exprimarea ceva mai pragmatică a lui Enid Smeek, „Baba e nebună de legat". Cu toate acestea, o combinaţie de tehnici verificate în jurnalism mi-a permis să extrag câteva mici comori constând în fapte reale, cât să pun cap la cap o poveste scandaloasă. La fel ca restul lumii vrăjitoreşti, Bathilda a pus moartea prematură a Kendrei pe seama unei vrăji care a dat greş, o poveste pe care au repetat-o Albus şi Aberforth în anii care au urmat. Bathilda imită şi ea textele familiei despre Ariana, spunând că era „fragilă" şi „delicată". însă, în privinţa unui subiect, Bathilda merită cu vârf şi îndesat eforturile pe care le-am investit în obţinerea Veritaserumului, pentru că ea şi numai ea ştie povestea completă despre cel mai bine păstrat secret al vieţii lui Albus Dumbledore. Dezvăluit acum pentru prima dată, pune sub semnul întrebării tot ce au crezut admiratorii lui Dumbledore despre idolul lor: aşa-zisa sa ură faţă de Magia Neagră, faptul că s-a opus asupririi încuiaţilor, chiar şi devotamentul pentru propria sa familie. În aceeaşi vară în care Dumbledore s-a dus acasă la Peştera lui Godric, fiind acum orfan şi capul familiei, Bathilda Bagshot a acceptat să îl primească în vizită pe strănepotul ei, Gellert Grindelwald. Numele Grindelwald este pe bună dreptate unul celebru: dacă s-ar face o listă cu cei mai periculoşi vrăjitori întunecaţi din toate timpurile, ar pierde primul loc doar pentru că a sosit Ştim-Noi-Cine cu o generaţie mai târziu, pentru a-i fura medalia de aur. Însă, dat fiind că Grindelwald nu şi-a extins niciodată regimul de teroare până în Marea Britanie, detaliile ascensiunii sale nu sunt bine cunoscute în aceste părţi. Grindelwald a fost educat la Durmstrang, o şcoală renumită
Dar, în loc să îşi dirijeze capacităţile pentru câştigarea premiilor şi distincţiilor, Gellert Grindelwald s-a devotat altor scopuri. Când avea şaisprezece ani, nici măcar Durmstrang n-a putut să ignore experimentele sale îndoielnice şi acesta a fost exmatriculat. Din acel moment, tot ce se ştie despre următoarea mişcare a lui Grindelwald este că „a petrecut câteva luni în străinătate". Acum se poate dezvălui faptul că Grindelwald a ales să o viziteze pe mătuşa sa în Peştera lui Godric şi că acolo s-a împrietenit la cataramă cu nimeni altul decât Albus Dumbledore, oricât de şocant li s-ar putea părea unora. „Mie mi s-a părut un băiat fermecător", a bolborosit Bathilda, indiferent ce a urmat după aceea. „Bineînţeles, i l-am prezentat bietului Albus, căruia îi lipsea compania băieţilor de vârsta lui. Băieţi s-au înţeles bine de la bun început." Nici nu încape îndoială. Bathilda mi-a arătat o scrisoare, păstrată de ea, trimisă de către Albus Dumbledore la miezul nopţii. „Da, chiar după ce-şi petreceau toată ziua discutând – fiind amândoi nişte tineri străluciţi, vorbeau ore întregi, ca nişte apucau -, câteodată auzeam o bufniţă care bătea în geamul camerei lui Gellert, aducându-i o scrisoare de la Albus! Îi venea câte o idee şi trebuia să i-o împărtăşească imediat lui Gellert!" Şi nu erau orice fel de idei. Deşi admiratorii lui Albus Dumbledore vor fi profund şocati de conţinutul ei, iată gândurile eroului lor la vârsta de şaptesprezece ani, după cum i le relata noului său cel mai bun prieten (copia scrisorii originale se găseşte la pagina 463): Gellert,
Ceea ce spuneai despre cum dominatia vrăjitorilor ar fi spre binele Încuiaţilor este, după părerea mea, de o importanţă crucială. Da, am primit puterea şi puterea aceea ne dă dreptul de a conduce, dar ne face şi responsabili de cei care sunt conduşi. Trebuie să subliniem această idee, ea va fi piatra de temelie a proiectului nostru. în momentul în care vom fi contrazişi, şi vom fi cu siguranţă, aceasta trebuie să stea la baza tuturor contraargumentelor noastre. Vom obţine controllul pentru binele majorităţii. Şi asta înseamnă că acolo unde vom avea parte de împotrivire, va trebui să folosim forţa, doar atât cât este nevoie. (Aceasta a fost greşeala pe care ai făcut-o tu la Durmstrang! Dar nu mă plâng, pentru că dacă nu ai fi fost exmatriculat, nu ne-am mai fi întâlnit.) Albus
Cu toate că numeroşii săi admiratori vor fi fără îndoială uimiţi şi dezgustaţi, această scrisoare este dovada că Albus Dumbledore a visat cândva să dizolve Statutul de Tăinuire şi să stabilească Regimul de putere a vrăjitorilor asupra Încuiaţilor. O mare lovitură pentru cei care şi-l imaginaseră mereu pe Dumbledore drept cel mai mare apărător al celor cu părinţi Încuiati! Cât de lipsite de substanţă par toate acele discursuri în care sprijinea drepturile Încuiaţilor, prin prisma acestor noi dovezi cutremurătoare! Cât de condamnabil pare Albus Dumbledore, plănuind de zor ascensiunea sa la putere, când ar fi trebuit să jelească pierderea mamei şi să aibă grijă de sora lui! Cu siguranţă că cei hotărâţi să îl menţină pe Dumbledore pe piedestalul său fisurat vor susţine că, până la urmă, nu şi-a pus în aplicare planurile, că trebuie să se fi răzgândit, să îşi fi venit în fire. Cu toate acestea, adevărul pare şi mai şocant. Abia trecuseră două săptămâni de când deveniseră buni prieteni, când Dumbledore şi Grindelwald s-au despărţit şi nu s-au mai întâlnit niciodată până la legendarul duel dintre ei (detalii în capitolul 22). Ce a generat această ruptură subită? Oare Dumbledore s-a trezit la realitate? Oare i-a spus lui Grindelwald că nu voia să mai facă parte din planurile sale? Ei
„Cred că motivul a fost moartea micuţei Ariana, biata de ea", spune Bathilda. „A fost extrem de şocant. Gellert era acolo, în casă, când s-a întâmplat şi s-a întors la mine complet ameţit, spunându-mi că voia să se ducă acasă chiar a doua zi. Era foarte tulburat, ştii... Aşa că am aranjat un Portal şi atunci l-am văzut pentru ultima oară." „Albus a înnebunit când a murit Ariana. A fost de-a dreptul îngrozitor pentru cei doi fraţi, îi pierduseră pe toţi, nu se mai aveau decât unul pe altul. Nici nu mă mir că deveniseră iuţi la mânie. Aberforth a dat vina pe Albus, ştii, aşa cum se întâmplă în situaţii tragice ca aceasta. Dar Aberforth spunea mai mereu grozăvii, săracul de el. Totuşi, nu a fost deloc frumos că i-a spart nasul lui Albus la înmormântare. Kendra ar fi fost distrusă dacă şi-ar fi văzut fiii încăierându-se aşa, peste trupul
Această ceartă groaznică purtată lângă coşciug, cunoscută doar de puţinii oameni care au participat la înmormântarea Arianei Dumbledore, a ridicat câteva semne de întrebare. De ce anume a dat Aberforth Dumbledore vina pe Albus pentru moartea surorii lor? Oare a fost aşa cum pretinde Batty, doar o refulare a durerii? Sau furia sa a avut motive mai întemeiate? Grindelwald, care fusese exmatriculat de la Durmstrang pentru că-şi atacase nişte colegi şi aproape îi omorâse, a fugit din ţară la doar câteva ore de la moartea fetei şi Albus (oare din cauza ruşinii sau fricii?) nu l-a mai revăzut după aceea, decât când a fost obligat să o facă, răspunzând rugăminţilor întregii lumi vrăjitoreşti. Se pare că nici Dumbledore şi nici Grindelwald nu au vorbit niciodată despre această prietenie scurtă din tinereţe. Totuşi, nu încape nicio îndoială că Dumbledore a amânat atacul asupra lui Gellert Grindelwald vreme de cinci ani plini de suferinţă, de crime şi dispariţii. Oare Dumbledore ezitase pentru că încă mai ţinea oarecum la omul acela sau pentru că se temea că cel care îi fusese odată cel mai bun prieten avea să îl dea în vileag? Oare Dumbledore a fost înduplecat cu greu să se ducă să îl captureze pe cel care reprezentase un motiv de reală bucurie pentru el la un moment dat? Şi cum a murit misterioasa Ariana? Oare a fost victima nevinovată a vreunui ritual întunecat? Oare auzise ceva ce nu ar fi trebuit, în timp ce cei doi tineri exersau, în încercarea lor de a obţine glorie şi putere? Oare este posibil ca Ariana Dumbledore să fi fost prima persoană care a murit pentru „binele majoritâţii"? Capitolul se încheia aici şi Harry îşi ridică privirea. Hermione terminase de citit înaintea lui. Luă imediat cartea din mâinile lui Harry, puţin cam alarmată de expresia lui, şi o închise fără să se uite la ea, ca şi când ar fi ascuns ceva indecent. - Harry... Dar Harry clătină din cap. I se spulberase o certitudine interioară,
Yüklə 2,21 Mb. Dostları ilə paylaş:
|