Harry Potter şi Talismanele Morţii

Hermione (care stătea cu nasul într-o carte, la intrarea în cort) să
se încrunte la ei. Iartă-mă, spuse Ron, trăgându-l pe Harry înapoi
din tufişuri, dar numele a fost blestemat, Harry, aşa dau de urma
oamenilor! Când îi este folosit numele, se ridică vrăjile protectoare,
dând naştere la un fel de tulburare magică - aşa ne-au găsit pe Tottenham Court Road!

- Pentru că i-am folosit numele!

- Exact! Trebuie să recunoşti, e logic. Nu îndrăzneau să-l folosească decât cei care erau într-adevăr pregătiţi să îl înfrunte, cum ar fi Dumbledore. Acum l-au făcut Tabu şi toţi cei care îl rostesc sunt
detectabili - un mod rapid şi uşor să-i găsească pe membrii Ordinului!
Era cât pe ce să îl prindă pe Kingsley.

- Glumeşti?

- Nu, Bill spunea că l-au încolţit mai mulţi Devoratori ai Morţii, dar s-a luptat cu ei şi a reuşit să scape. Acum se ascunde, la fel ca şi noi. Ron îşi scărpină bărbia gânditor, cu capătul baghetei.
Crezi că Kingsley a trimis căprioara aceea?

- Patronusul lui e un râs, l-am văzut la nuntă, mai ţii minte?

-A, da...

Merseră de-a lungul tufişurilor, depărtându-se de cort şi de Hermione.

- Harry... doar nu crezi că o fi fost Dumbledore?

- Ce să fie Dumbledore?

Ron păru puţin stingherit, dar zise cu o voce joasă:

- Să fi trimis Dumbledore... căprioara? Adică... Ron îl privea pe Harry cu colţul ochiului. El avea sabia adevărată, nu-i aşa?

Harry nu râse de Ron, pentru că înţelegea mult prea bine dorinţa ascunsă din spatele acelei întrebări. Ideea că Dumbledore reuşise
să se întoarcă la ei, că veghea asupra lor ar fi fost nespus de liniştitoare. Harry clătină din cap.

- Dumbledore a murit, zise el. Am văzut cum s-a întâmplat, am

văzut trupul neînsufleţit. Nu există nicio îndoială că a murit.
Oricum, Patronusul lui era un phoenix, nu o căprioară.

- Patronuşii se pot schimba doar... spuse Ron. Al lui Tonks s-a

schimbat, nu-i aşa?

- Da, dar dacă Dumbledore ar fi încă în viaţă, de ce nu s-ar

arăta? De ce nu ne-ar da el însuşi sabia?

- N-am idee, spuse Ron. Din acelaşi motiv pentru care nu ţi-a

dat-o cât era în viaţă? Din acelaşi motiv pentru care ţie ţi-a lăsat-o
hoţoaică veche, iar lui Hermione o carte cu poveşti pentru copii?

- Şi anume? întrebă Harry, întorcându-se să-l privească în ochi

pe Ron, dorindu-şi cu disperare să afle răspunsul.

- Nu ştiu, spuse Ron. M-am gândit de câteva ori, când eram mai

abătut, că a făcut-o ca să se distreze sau... sau că pur şi simplu a vrut
să ne fie şi mai dificil. Dar acum nu mai cred asta. Ştia ce face când
mi-a dat Deluminatorul, nu? Ei - ei bine, urechile lui Ron se făcură
roşii ca focul şi acesta se concentra asupra unui smoc de iarbă de la
picioarele lui, lovindu-l cu vârful pantofului - trebuie să fi ştiut că
aveam să vă las baltă.

- Nu, îl corectă Harry. Trebuie să fi ştiut că o să-ţi doreşti mereu

să te întorci.

Ron păru recunoscător, dar încă stingherit. Poate şi pentru a

schimba subiectul, Harry spuse:

- Apropo de Dumbledore, ai auzit ce a scris Skeeter despre el?

- Ah, da, spuse Ron numaidecât, oamenii vorbesc destul de mult despre asta. Bineînţeles, dacă lucrurile ar sta altfel, ar fi un mare scandal, Dumbledore să fie prieten cu Grindelwald, dar acum este doar o ocazie de amuzament pentru cei care nu l-au plăcut pe Dumbledore şi un fel de palmă dată celor îl considerau foarte bun. Însă nu cred că e mare lucru. Era foarte tânăr când s-au...

- Era de vârsta noastră, zise Harry, la fel cum îi spusese şi Hermionei, şi ceva din expresia lui păru să îl facă pe Ron să nu dezvolte subiectul.

Un păianjen mare încremenise în mijlocul unei pânze îngheţate, printre tufişuri. Harry aţinti asupra lui bagheta pe care i-o dăduse Ron noaptea trecută. Hermione avusese bunăvoinţa să examineze bagheta şi să le spună că era din lemn de porumbar.

- Engorgio!

Păianjenul se cutremură uşor, mişcându-se un pic pe pânză. Harry încercă din nou. De data aceasta, păianjenul se făcu puţin mai mare.

- Termină, spuse Ron pe un ton tăios. îmi pare rău că am spus

că Dumbledore era tânăr, da?

Harry uitase că Ron ura păianjenii.

- Scuze... Reducio!

Păianjenul nu se micşoră. Harry se uită la bagheta din porumbar. Toate vrăjile obişnuite pe care le aruncase până atunci în ziua aceea păruseră mai slabe decât cele pe care le făcuse cu bagheta lui cu miez din pană de phoenix. Cea nouă părea neplăcut de nefamiliară, ca şi când ar fi avut cusută mâna altcuiva în continuarea braţului.

- Trebuie doar să exersezi, spuse Hermione, care se apropiase de
ei pe nesimţite, venind din spate şi urmărindu-l neliniştită pe Harry
cum încerca să mărească şi să micşoreze păianjenul. E doar o
problemă de încredere în propriile forţe, Harry.

Harry ştia de ce Hermione voia să fie în ordine: încă se simţea

vinovată pentru că îi rupsese bagheta. Harry îşi înghiţi cuvintele
care îi veniră automat pe buze: că Hermione putea să ia ea bagheta
din porumbar dacă socotea că nu era nicio diferenţă şi să i-o dea lui
pe-a ei. însă încuviinţă, dorindu-şi să fie toţi din nou prieteni. Ron
îi zâmbi nesigur Hermionei, dar aceasta plecă imediat, cufundându-se iar în paginile cărţii.

Toţi trei se întoarseră în cort la căderea serii şi Harry rămase primul de strajă. Stând în dreptul intrării, încercă să folosească bagheta de porumbar pentru a face să leviteze nişte pietricele de la picioarele lui, dar vrăjile sale păreau mai stângace şi mai puţin puternice decât înainte. Hermione citea întinsă în pat şi Ron, după ce tot aruncase priviri neliniştite spre ea, scosese din rucsac un radio mic portabil, din lemn, şi încerca să prindă o frecvenţă.

- E un program, îi spuse el lui Harry, coborând vocea, care transmite ştirile aşa cum sunt de fapt. Toate celelalte sunt de partea Ştim-Noi-Cui şi urmează tendinţa ministerului, dar acesta... stai să-l auzi, e grozav. Numai că nu pot să difuzeze în fiecare seară, trebuie să se mute tot timpul în caz de raiduri şi ai nevoie de o parolă ca să prinzi postul... problema este că am ratat-o pe ultima...

Atinse uşor capacul radioului cu bagheta, bolborosind cuvinte la întâmplare. Se tot uita la Hermione cu coada ochiului, lăsând să se vadă că se temea de un acces de furie din partea ei, dar Hermione se purta ca şi când Ron nici nu ar fi fost acolo. Ron tot manevră radioul şi bolborosi încontinuu timp de vreo zece minute, Hermione dădea paginile cărţii şi Harry exersa în continuare cu bagheta din porumbar. Până la urmă, Hermione se dădu jos din pat. Ron se opri imediat din ce făcea.

- Dacă te deranjează, mă opresc! îi spuse neliniştit Hermionei.
Hermione nu catadicsi să-i răspundă, ci i se adresă lui Harry.

- Trebuie să vorbim, zise ea.

Harry se uită la cartea pe care o ţinea strâns - Viaţa şi minciunile
lui Albus Dumbledore.

- Despre ce? întrebă el neliniştit.

Îi trecu prin minte că exista şi un capitol despre el în carte, însă nu era convins că era în stare să audă varianta Ritei despre relaţia dintre el şi Dumbledore. Numai că răspunsul Hermionei fu complet neaşteptat.

- Vreau să-l văd pe Xenophilius Lovegood.

Harry o privi cu ochii mari.

- Poftim?

- Pe Xenophilius Lovegood. Tatăl Lunei. Vreau să mă duc să
vorbesc cu el!

- Ăă... de ce?

Hermione trase aer în piept, păru să îşi ia inima în dinţi şi spuse:

- Este simbolul acela. Simbolul din Bardul Beedle. Uite-l! Aruncă Viaţa şi minciunile lui Albus Dumbledore sub ochii reticenţi ai lui Harry şi acesta văzu o poză a scrisorii originale pe care i-o trimisese Dumbledore lui Grindelwald. Detesta să vadă dovada incontestabilă a faptului că Dumbledore chiar scrisese acele cuvinte, că ele nu fuseseră inventate de Rita.

- Semnătura, spuse Hermione. Uită-te la semnătură, Harry!
Harry o ascultă. Pentru o clipă, nu ştiu la ce se referea Hermione,

dar, după ce privi mai atent, la lumina baghetei aprinse, văzu că

Dumbledore înlocuise litera “’A” din Albus cu o imagine mică a semnului triunghiular desenat în Poveştile bardului Beedle.

- Ăă… desprece… spuse Ron, tatonând terenul, dar Hermione îl reduse la tăcere şi se întoarse din nou spre Harry.

- Apare peste tot, nu ? zise ea. Ştiu că Viktor a spus că era semnul lui Grindelwald, dar apare în mod sigur pe mormântul acela vechi din Peştera lui Godric şi datele de pe el sunt cu mult înainte de vremea lui Grindelwald! Şi acum asta! Mă rog, nu putem să-i întrebăm pe Dumbledore sau pe Grindelwald ce înseamnă – dar putem să-l întrebăm pe domnul Lovegood. Purta simbolul la gât, la nuntă. Sunt sigură că e ceva important, Harry!

Harry nu răspunse imediat. Cercetă gânditor expresia concentrată şi nerăbdătoare de pe chipul ei şi apoi întunericul din jur. După o pauză lungă spuse:

- Hermione, nu mai avem nevoie de încă un episod precum cel de la Peştera lui Godric. Ne-am găsit argumente pentru a merge acolo şi…

- Dar apare peste tot, Harry! Dumbledore mi-a lăsat Poveştile bardului Beedle, de unde ştii că nu ar trebui să aflăm ce înseamnă simbolul?

- Iar o începem! Spuse Harry un pic exasperat. Tot încercăm să ne convingem că Dumbledore ne-a lăsat nişte indicii şi semne secrete.

- Deluminatorul s-a dovedit foarte folositor,interveni Ron. Cred că Hermione are dreptate, poate că ar trebui să mergem să-l vedem pe Lovegood.

Harry îi aruncă o privire sumbră. Era sigur că motivul pentru care Ron o sprijinea pe Hermione nu avea nicio legătură cu dorinţa de a afla semnificaţia runei triunghiulare.

- Nu o să fie ca în Peştera lui Godric, adăugă Ron. Lovegood e de partea ta, Harry. Zeflemistul a fost mereu de partea ta, le tot spune oamenilor că trebuie să te ajute.

- Sunt sigură că e ceva important! Spuse Hermione pe un ton sincer.

- Dar nu crezi că, dacă ar fi fost important, Dumbledore mi-ar fi spus despre el, înainte să moară?

- Poate… poate că este ceva ce trebuie să descoperi singur, zise Hermione, un pic disperată să se agheţe de o speranţă.

- Da, spuse Ron, aprobând-o bucuros, pare logic.

- Ba nu, nu pare logic, se răsti Hermione, dar tot cred că ar trebui să vorbim cu domnul Lovegood. Un simbol care face legătura între Dumbledore, Grindelwald şi Peştera lui Godric! Harry, sunt sigură că trebuie să aflăm ce înseamnă!

- Cred că ar trebui să supunem la vot, zise Ron. Cei care vor să meargă să discute cu Lovegood….

Ridică mâna mai repede decât Hermione. Hermionei începură să-i tremure buzele şi ridică şi ea mâna suspicioasă.

- Eşti în minoritate, Harry, îmi pare rău, zise Ron, bătândul pe spate.

- Bine, spuse Harry, amuzat şi iritat în acelaşi timp. Doar că, după ce vorbim cu Lovegood, n-ar fi rău să încercăm să mai căutăm şi alte

Horcrucxuri, da? De fapt, unde locuieşte familia Lovegood? Ştie vreunul din voi?

- Da, stau destul de aproape de casa mea, zise Ron. Nu ştiu unde exact, dar mama şi tata arăta spre dealuri de fiecare dată când vorbesc despre ei. N-ar trebui să fie greu de găsit.

Când Hermione se întoarse în pat, Harry coborâ vocea şi spuse:

- Ai fost de acord doar ca să-i intri din nou în graţii.

- Totul e permis în dragoste şi în război, zise Ron vesel, şi aici e ceva amestec între cele două. Fii mai vesel, e vacanţa de crăciun, Luna o să fie acasă!

Aveau o privelişte excelentă a satului Ottery St. Catchpole, de pe dealul bătut de vânt unde Apăruseră în dimineaţa următoare. Din locul înalt unde se aflau, satul părea să fie o colecţie de căsuţe de jucărie, străbătute de raze de lumină care se revărsau peste ele, printre nori. Rămaseră nemişcaţi pentru câteva clipe, uitânduse în direcţia Vizuinii, cu mâinile streaşină la ochi, dar nu putură să distingă decât gardurile vii înalte şi copacii din livadă,care protejau căsuţa strâmbă de ochii Încuiaţilor.

- Este ciudat – să fim atât de aproape şi să nu îi vizităm, spuse Ron.

- Ei, nu e ca şi când nu i-ai văzut de mult. Ai fost acolo de crăciun, spuse Hermione cu răceală.

- N-am fost la Vizuină! spuse Ron şi un zâmbet îi înflori în colţul buzelor. Doar nu crezi că puteam să mă întorc acolo şi să le spun

tuturor că v-am lăsat baltă... Da, Fred şi George ar fi avut o părere
excelentă despre mine. Şi Ginny ar fi fost extrem de înţelegătoare.

- Dar atunci unde ai fost? întrebă Hermione surprinsă.

- La noua casă a lui Bill şi Fleur, „Shell Cottage". Bill s-a purtat
mereu frumos cu mine. N-a... n-a fost plăcut impresionat când a
auzit ce am făcut, dar nici nu a dezvoltat subiectul. Ştia că îmi părea
foarte rău. Nimeni din familie nu mai ştie că am fost acolo. Bill i-a
spus mamei că el şi Fleur nu au venit la Vizuină de Crăciun pentru
că au vrut să-l petreacă singuri. Ştiţi voi, prima sărbătoare de când
s-au căsătorit. Nu cred că s-a supărat Fleur. Ştiţi cât de mult o
detestă pe Celestina Warbeck.

Ron se întoarse cu spatele la Vizuină.

- Hai să încercăm acolo sus, spuse el, conducându-i peste vârful
unui deal.

Merseră câteva ore, Harry stând ascuns sub Pelerina Invizibilă la

insistenţele Hermionei. Mănunchiul de dealuri joase părea
nelocuit, cu excepţia unei căsuţe care arăta părăsită.

- Credeţi că e a lor şi că au plecat undeva de Crăciun? întrebă

Hermione, uitându-se pe geamul bucătăriei micuţe, ordonată, cu
priboi pe pervaz.

Ron pufni.

- Ascultă-mă, ceva îmi spune că, dacă ne-am uita pe geam, ne-am da seama dacă e casa lor. Hai să încercăm şi cu următoarele dealuri.

Aşadar, Dispărură la câţiva kilometri spre nord.

- Aha! strigă Ron, în timp ce vântul le ciufuli părul şi le înfoie hainele.

Ron arăta în sus, spre vârful dealului pe care Apăruseră, unde se înălţa spre cer o casă foarte ciudată, construită pe verticală, ca un cilindru mare şi negru, cu silueta lunii în spatele ei, vizibilă pe cerul dupăamiezii. Trebuie să fie casa Lunei, cine altcineva ar putea

locui într-o astfel de casă? Arată ca o tură imensă!

- Ce fel de tură? spuse Hermione, încruntându-se spre turn.

- Mă refer la o tură de şah, zise Ron. Un fel de castel.

Ron avea picioarele cele mai lungi şi sosi primul în vârful dealului. Când Harry şi Hermione îl ajunseră din urmă, gâfâind şi cu dureri în partea stângă din cauza efortului, îl văzură zâmbind larg.

-Ea lor, spuse Ron. Uitaţi-vă.

Pe poarta dărăpănată erau trei semne pictate de mână. Pe primul scria: „Editor cd Zeflemistului, X. Lovegood", pe al doilea,

„Cuîege'ţi singur văscul" şi pe al treilea, „Păstraţi distanţa de prunele
dirijabile". Poarta scârţâi când o deschiseră. Cărarea în zigzag care
ducea spre uşa de la intrare era năpădită de tot felul de plante, printre care şi o tufă plină cu nişte fructe portocalii, ca nişte ridichi, pe care le purta câteodată Luna ca cercei. Lui Harry i se păru că recunoaşte un Snorhac Corn-Şifonat şi încercă să ocolească buturuga mişcătoare. De o parte şi de alta a uşii stăteau de pază doi meri sălbatici, aplecaţi din cauza vântului, desfrunziţi, dar încărcaţi cu fructe roşii de mărimea fructelor de pădure şi cu coroane din vâsc cu bobiţe albe. O bufniţă micuţă, cu capul puţin turtit, ca de uliu, se uita în jos la ei, de pe o ramură.

- Harry, ar fi bine să-ţi dai jos Pelerina Invizibilă, spuse Hermione, pe tine vrea să te ajute domnul Lovegood, nu pe noi. Harry făcu aşa cum i se sugeră, dându-i pelerina să o pună în gentuţa cu perluţe. Apoi, Hermione ciocăni de trei ori în uşa neagră şi groasă, ţintuită cu cuie, pe care se afla un ciocan în formă de vultur.

Nu trecură mai mult de zece secunde şi uşa se dădu de perete.
Xenophilius Lovegood apăru în prag, desculţ şi purtând un fel de
cămaşă de noapte pătată. Părul lung, alb, ca vata de zahăr, era
murdar şi neîngrijit. Faţă de cum era acum, Xenophilius arătase
foarte spilcuit la nunta lui Bill şi Fleur.

- Ce e? Ce s-a întâmplat? Cine sunteţi? Ce doriţi? strigă.el cu o voce stridentă, arţăgoasă, uitându-se întâi la Hermione, apoi la Ron şi la urmă la Harry, moment în care rămase cu gura căscată într-un fel amuzant, formând o literă „o" perfectă.

- Bună ziua, domnule Lovegood, spuse Harry, întinzând mâna. Eu sunt Harry, Harry Potter.

Xenophilius nu dădu mâna cu Harry, deşi ochiul care nu se uita spre nas se aţinti imediat asupra cicatricei de pe fruntea lui Harry.

- Putem să intrăm? întrebă Harry. Am vrea să vă întrebăm ceva.

- Nu sunt... nu sunt sigur că este indicat, şopti Xenophilius,

înghiţind în sec, şi aruncă repede o privire spre grădină. E un şoc...
măi să fiu... mă... mă tem că nu ar fi bine să...

- Nu durează mult, spuse Harry, puţin dezamăgit de primirea nu

tocmai călduroasă.

- Eu... ah, bine atunci. Intraţi, repede. Repede.'

Abia trecuseră pragul, când Xenophilius Lovegood trânti uşa după ei. Erau în cea mai ciudată bucătărie pe care o văzuse Harry vreodată. Camera era perfect rotundă, dându-ţi senzaţia că te-ai afla într-o oală imensă. Totul era curbat, pentru a se potrivi cu pereţii, aragazul, chiuveta şi dulăpioarele, şi pe toate erau pictate flori, insecte şi păsări, cu culori primare. Lui Harry i se păru că recunoaşte stilul Lunei - efectul era destul de copleşitor într-un spaţiu închis. În mijlocul camerei era o scară în spirală, din fier forjat, care ducea la etajele superioare. De sus se auzeau tot felul de zăngănituri şi pocnituri. Harry se întreba oare ce făcea Luna.

- Ar fi mai bine să urcaţi, spuse Xenophilius şi îi conduse, părând să se simtă în continuare extrem de nelalocul lui.

Camera de deasupra arăta ca o combinaţie între o sufragerie şi un
atelier, drept urmare era chiar mai dezordonată decât bucătăria. Deşi
era mult mai mică şi complet rotundă, semăna oarecum cu Camera
Necesităţii, în ocazia nefericită când se transformase într-un labirint
uriaş, format din obiecte ascunse de sute de ani. Pe toate suprafeţele
erau teancuri nesfârşite de cărţi. De tavan atârnau figurine delicate
în formă de animale pe care Harry nu le recunoscu, care dădeau din
aripi sau clănţăneau din dinţi. Luna nu era acolo: sursa gălăgiei era
un obiect din lemn plin de zimţi şi roţi magice care se învârteau.
Arăta ca o odraslă ciudată a unui blat de lucru şi a unor rafturi vechi,
dar, o clipă mai târziu, Harry deduse că era o presă de tipar de modă
veche, judecând după faptul că scotea exemplare ale Zeflemistului.

- Mă scuzaţi, spuse Xenophilius, ducându-se la maşinărie şi înşfăcând o faţă de masă ponosită de sub o grămadă de cărţi şi hârtii, care căzură toate pe podea, aruncând-o peste presă, pentru a înăbuşi într-o anumită măsură zăngănitul şi huruitul acesteia. Apoi se întoarse spre Harry.

- De ce aţi venit aici?

însă înainte ca Harry să poată vorbi, Hermione ţipă, şocată.

- Domnule Lovegood - ce este acela?

Arăta spre un corn imens, spiralat, foarte asemănător cu cel al unui unicorn, care fusese prins în perete şi ieşea în afară cu un metru şi ceva.

- Este un corn de Snorhac Corn-Şifonat, spuse Xenophilius.

- Ba nu! îl contrazise Hermione.

- Hermione, bolborosi Harry ruşinat, nu e momentul potrivit să...

- Dar, Harry, este un corn de Erumpent! Face parte din categoria B a Obiectelor Comercializabile şi este extraordinar de periculos să ai aşa ceva în casă!

- De unde ştii că este un corn de Erumpent? întrebă Ron,

îndepărtându-se de corn cât putu de repede, luând în calcul ce mare era

dezordinea din cameră.

- Este descris în Animale fantastice şi unde pot fi găsite Domnule

Lovegood, trebuie să scăpaţi de el imediat, nu ştiţi că poate exploda
la cea mai mică atingere?

- Snorhacul Corn-Şifonat, spuse Xenophilius foarte clar, cu încăpăţânare, este un animal timid şi cu puteri magice deosebite, şi

cornul său...

- Domnule Lovegood, am recunoscut striaţiile din jurul bazei,

acela este un corn de Erumpent şi este incredibil de periculos. Nu
ştiu unde l-aţi găsit...

- L-am cumpărat, spuse Xenophilius pe un ton rigid, acum două

săptămâni, de la un tânăr vrăjitor încântător, care ştia că eram interesat de nemaipomeniţii Snorhaci. A fost surpriza mea de Crăciun pentru Luna. Acum, zise el, întorcându-se spre Harry, de ce anume aţi venit aici, domnule Potter?

- Avem nevoie de un pic de ajutor, spuse Harry, înainte ca Hermione

s-o ia de la capăt.

- A, spuse Xenophilius. Ajutor. Hm...

Ochiul bun se fixă din nou asupra cicatricei lui Harry. Părea în
egală măsură de îngrozit şi fascinat.

- Da. Problema este că... este periculos... să îl ajut pe Harry Potter...

- Nu sunteţi dumneavoastră cel care le tot spune oamenilor că prioritatea lor este să îl ajute pe Harry? întrebă Ron. In revista dumneavoastră?

Xenophilius aruncă o privire peste umăr, spre presa de tipar

ascunsă, care zăngănea şi ţăcănea în continuare sub faţa de masă.

- Aă... da, mi-am exprimat această părere. Cu toate acestea...

- Dar asta e valabil doar pentru toţi ceilalţi, nu şi pentru dumneavoastră? făcu Ron nedumerit.

Xenophilius tăcu. înghiţea des în sec, uitându-se când la unul, când la altul. Harry avea impresia că era frământat de o luptă interioară foarte dură.

- Unde e Luna? întrebă Hermione. Să vedem ce părere are şi ea.
Xenophilius înghiţi în sec. Părea că încearcă să-şi facă puţin curaj. în cele din urmă vorbi, cu o voce tremurătoare şi greu de auzit pe fundalul zgomotelor făcute de presă:

- Luna este la râu, pescuieşte Plimpii de apă dulce. Se... se va

bucura să vă vadă. O să mă duc să o chem şi după aceea - da, bine.
O să încerc să vă ajut.

Dispăru în jos pe scara în spirală şi auziră uşa de la intrare deschizându-se şi închizându-se la loc. Se uitară unul la celălalt.

- Ce boşorog laş, spuse Ron. Luna e de trei ori mai curajoasă ca el.

- Probabil că se teme de ce li s-ar putea întâmpla dacă vor afla

Devoratorii Morţii că am fost aici, spuse Harry.

- Ei bine, eu sunt de acord cu Ron, zise Hermione. Ipocrit bătrân şi afurisit, le spune tuturor celorlalţi să te ajute şi, când vine vorba de el, încearcă să o dea cotită. Te rog, pentru numele lui Dumnezeu, stai departe de cornul acela.

Harry se duse la fereastra din partea opusă a camerei. Văzu un râu,
ca o panglică subţire, scânteietoare, mult mai jos, la poalele dealului.
Se aflau la mare înălţime; o pasăre zbură pe lângă fereastră, uitându-se
în direcţia Vizuinii, care acum dispăruse după un alt şir de dealuri.
Ginny era undeva acolo. Azi erau mai aproape unul de altul decât fuseseră de la nunta lui Bill şi Heur, dar Ginny nu avea cum să ştie că
Harry se uita acum în direcţia ei, gândindu-se la ea. Harry bănui că ar
fi trebuit să se bucure că era aşa; toţi cei cu care intra în contact erau
în pericol, iar atitudinea lui Xenophilius era o dovadă clară că aşa era.

Se întoarse cu spatele la fereastră şi privirea i se opri asupra unui alt obiect straniu, aşezat pe o comodă curbată, plină cu tot felul de lucruri: bustul din piatră al unei vrăjitoare frumoase, dar sobră, care purta o coroană cât se poate de bizară. Din părţile laterale ieşeau două obiecte care semănau cu nişte cornete acustice aurii. Nişte aripioare sclipitoare albăstrui erau prinse de o cureluşă de piele pusă peste creştet, în timp ce una dintre ridichile portocalii fusese prinsă de o a doua cureluşă, trecută peste frunte.

- Uitaţi-vă la asta, spuse Harry.

- Răpitoare, spuse Ron. Mă mir că nu a purtat-o la nuntă.

Auziră uşa de la intrare închizându-se şi, o clipă mai târziu,

Xenophilius urcă înapoi pe scara în spirală; avea picioarele subţiri

încălţate cu nişte cizme de cauciuc şi aducea o tavă cu ceşcuţe de
ceai desperecheate şi un ceainic aburind.

- Ah, mi-aţi depistat invenţia preferată, spuse el, împingând tava în mâinile Hermionei şi alăturându-i-se lui Harry lângă statuie. Modelat, destul de precis, după capul frumoasei Rowena Ochi-de-Şoim. „Mintea să-ţi fie bine pregătită pentru carte şi ştiinţă". Îi arătă obiectele ca nişte cornete acustice.