Harry Potter şi Talismanele Morţii
Yüklə 2,21 Mb.
|
|
Xenophilius se opri pe treapta de sus. - V-am, v-am zis deja. Este la Bottom Bridge, pescuieşte plimpii. - Atunci de ce aţi adus doar patru farfurii adânci?
sunet. Singurele zgomote erau huruitul presei de tipar şi tava care zăngănea în mâinile lui tremurânde. - Cred că Luna nu a mai fost aici de săptămâni întregi, zise
Xenophilius dădu drumul tăvii: bolurile căzură şi se sparseră. Harry, Ron şi Hermione scoaseră baghetele. Xenophilius rămase înmărmurit, cu mâna în dreptul buzunarului. în clipa aceea, presa de tipar scoase o bufnitură răsunătoare şi aruncă mai multe exemplare ale Zeflemistului pe podea, de sub faţa de masă; apoi se opri. Hermione se aplecă şi luă o revistă, ţinând în continuare bagheta îndreptată către domnul Lovegood. - Harry, fii atent. Harry se duse lângă ea cât putu de repede, ţinând cont de dezor- dinea care era în cameră. Pe prima pagină a Zeflemistului era chiar o poză cu el, intitulată „Indezirabilul numărul unu", şi deasupra suma oferită ca recompensă. - Se pare că Zeflemistul îşi schimbă poziţia, nu? întrebă Harry cu răceală, făcând câteva conexiuni rapide. Asta aţi făcut când aţi ieşit în grădină, domnule Lovegood? Aţi trimis o bufniţă la minister? Xenophilius îşi umezi buzele. - Au răpit-o pe Luna, şopti el. Din cauza lucrurilor pe care le-am
- Îl dai pe Harry pe mâna lor? încheie Hermione în locul lui. - Nu merge aşa, spuse Ron scurt. Daţi-vă la o parte, plecăm.
o expresie răutăcioasă. - Trebuie să ajungă în orice clipă. Trebuie să o salvez pe Luna.
Întinse mâinile în faţa scării şi lui Harry îi apăru brusc în faţa ochilor imaginea mamei sale, făcând acelaşi gest disperat în faţa pătuţului său. - Nu ne obligaţi să vă rănim, spuse Harry. Daţi-vă la o parte, domnule Lovegood. - Harry! strigă Hermione. Pe lângă ferestre trecură în zbor siluete pe mături. în timp ce ei
într-o parte, împingându-i pe Ron şi pe Hermione, pentru a-i feri de Vraja de împietrire a lui Xenophilius, care traversă camera şi lovi cornul de Erumpent. Avu loc o explozie colosală. Zgomotul pe care îl genera păru să
Uşa de la parter fu izbită de perete. - Nu ţi-am zis că nu aveam de ce să ne grăbim, Travers? spuse o
Se auzi o bufnitură şi Xenophilius urlă de durere. - Nu... nu... la etaj... Potter! - Lovegood, ţi-am spus de săptămâna trecută că nu ne întoar- cem decât dacă ai informaţii serioase! Mai ţii minte ce a fost săptămâna trecută? Când ai vrut să ne dai coroana aia oribilă în schimbul fiicei tale? Dar de săptămâna mai de dinainte - se auzi din nou o bufnitură şi un icnet -, când ai crezut că o să ţi-o dăm înapoi dacă ne prezentai dovezi care să confirme existenţa Snorhacilor - Bang - Corn - Bang - Şifonat? - Nu, nu, vă implor! începu să plângă Xenophilius. Chiar este Potter! Serios! - Şi acum, se pare că ne-ai chemat aici doar ca să încerci să ne arunci în aer! răcni Devoratorul Morţii şi o rafală de bufnituri se făcu auzită, presărată cu ţipetele de durere ale lui Xenophilius. - Locul ăsta pare gata să se prăbuşească în orice clipă, Selwyn, se auzi o a doua voce, răsunând rece în susul scării distruse. Scara e complet blocată. Să încercăm să o eliberăm? Am putea să facem în aşa fel încât să se dărâme cu totul. - Gunoi mizerabil ce eşti! strigă vrăjitorul pe care îl chema Selwyn. Nu l-ai văzut în viaţa ta pe Potter, nu-i aşa? Te-ai gândit să ne ademeneşti aici ca să ne omori, nu? Şi aşa crezi tu că o să-ţi recuperezi fiica? - Jur... jur... Potter e sus! - Homenum revelio, spuse vocea de la capătul scărilor. Harry auzi cum Hermionei i se taie respiraţia şi avu senzaţia ciudată că ceva trecu chiar pe deasupra lui, cufundându-l în umbră. - Chiar e ceva acolo sus, Selwyn, spuse tăios al doilea bărbat. - Este Potter, când vă spun că este Potter! plânse Xenophilius.
- Lovegood, o să-ţi recuperezi fiica, spuse Selwyn, dacă urci în clipa asta la etaj şi mi-l aduci pe Harry Potter. Dar dacă este o cursă şi sus e un complice care aşteaptă să ne atace, să vedem dacă putem să-ţi facem rost de o bucăţică din fiica ta, ca s-o îngropi. Xenophilius urlă îngrozit, cuprins de disperare. Se auziră paşi grăbiţi şi zgomote. Xenophilius încerca să treacă de dărâmăturile de pe scară. - Haideţi, şopti Harry, trebuie să plecăm de aici. Încercă să se elibereze de sub moloz, sub acoperirea gălăgiei pe
- În ordine, şopti Hermione. Presa de tipar care bloca scările începu să se mişte, iar
- Harry, ai încredere în mine? Harry încuviinţă din cap. - Bine, atunci, şopti Hermione, dă-mi Pelerina Invizibilă. Ron, arunc-o peste tine. - Eu? Dar Harry... - Te rog, Ron! Harry, ţine-mă strâns de mână, Ron, ţine-mă de
Harry întinse mâna stângă. Ron dispăru sub Pelerină. Presa de tipar care bloca scara vibra; Xenophilius încerca să o mute, folosind o Vrajă de Plutire. Harry nu ştia ce aştepta Hermione. - Ţineţi-vă bine, şopti ea. Ţineţi-vă bine... imediat... Chipul alb ca varul al lui Xenophilius apăru de după un dulap. - Obliviate! strigă Hermione, îndreptându-şi bagheta spre chipul lui, apoi spre podeaua de sub picioarele lor: Deprima! Făcuse o gaură în podeaua sufrageriei. Căzură ca nişte bolovani. Harry o ţinea încă disperat de mână; de dedesubt se auzi un ţipăt şi în acelaşi timp zări doi oameni care încercau să se dea la o parte de sub mormane de dărâmături şi bucăţi de mobilă împrăştiate peste tot primprejur, prin tavanul distrus. Hermione se învârti în aer şi, în vreme ce îl trase încă o dată după ea în întuneric, bufniturile casei care se surpa răsunau strident în urechile lui Harry. — Capitolul 22 — Talismanele Morţii Harry căzu pe iarbă, cu respiraţia tăiată, dar se ridică imediat în picioare. Se părea că aterizaseră într-un câmp, la asfinţit; Hermione fugea deja în cerc în jurul lor, fluturând din baghetă. - Protego Totalum... Salvio Hexia... - Ce moş nemernic şi escroc! gâfâi Ron, ieşind de sub Pelerina
- Cave lnimicum... nu v-am zis că era un corn de Erumpent? Nu i-am zis? Şi acum i-a sărit casa în aer! - Aşa şi merită, spuse Ron, examinându-şi blugii rupţi şi tăietu- rile de pe picioare. Ce credeţi că o să-i facă? - Ah, sper să nu-l omoare! gemu Hermione. De-asta am vrut ca Devoratorii Morţii să îl zărească pe Harry înainte să plecăm, ca să ştie că Xenophilius nu i-a minţit! - Dar pe mine de ce m-ai ascuns? întrebă Ron. - Tu ar trebui să fii la pat, bolnav de vintre-pătată, Ron! Au
- Dar cum rămâne cu părinţii tăi? - Sunt în Australia, zise Hermione. Ar trebui să fie bine. Ei nu
- Eşti un geniu, repetă Ron admirativ. - Da, aşa e, Hermione, încuviinţă Harry cu patimă, nu ştiu ce
Hermione zâmbi larg, dar deveni sobră dintr-odată. - Şi Luna? - Păi, dacă au spus adevărul şi e încă în viaţă... începu Ron. - Nu spune asta, nu spune asta! ţipă Hermione. Trebuie să fie în
- Atunci, înseamnă că este în Azkaban, zise Ron. însă nu ştiu dacă va supravieţui acolo... mulţi nu reuşesc... - Ea va reuşi, spuse Harry, neputând să conceapă cealaltă variantă. Luna e rezistentă, mult mai puternică decât s-ar crede. Probabil că îi învaţă pe puşcăriaşi ce sunt Steluţele Verzi şi narglii. - Sper să ai dreptate, spuse Hermione şi se şterse la ochi. Mi-ar
- ... dacă nu ar fi încercat să ne vândă Devoratorilor Morţii cu câteva clipe în urmă, da, continuă Ron. Ridicară cortul şi se retraseră înăuntru, unde Ron puse de ceai. După ce scăpaseră ca prin urechile acului, cortul friguros şi cu miros de mucegai părea să fie un cămin drag şi prietenos, unde se simţeau în siguranţă. - Ah, de ce ne-am dus acolo? mormăi Hermione după câteva minute de tăcere. Harry, ai avut dreptate, a fost iar ca în Peştera lui Godric, o pierdere de timp! Talismanele Morţii... ce prostie... Poate că, de fapt, îşi spuse numai pentru ea, a inventat totul, nu? Probabil că nici nu crede că există Talismanele Morţii, a vrut doar să ne ţină de vorbă până veneau Devoratorii Morţii! - Nu cred, o contrazise Ron. E mai greu decât îţi închipui să inventezi lucruri pe moment, în condiţii de stres. Am descoperit asta când m-au prins Recuperatorii. A fost mult mai uşor să pretind că eram Stan, pentru că ştiam câte ceva despre el, decât să inventez pe cineva de la zero. Bătrânul Lovegood era foarte încordat, încerca să se asigure că nu o să plecăm. Bănuiesc că ne-a spus adevărul sau ceea ce crede el că este adevărat, doar ca să ne ţină de vorbă în continuare. - Da, oricum nu cred că mai contează, oftă Hermione. Chiar dacă a fost sincer, n-am auzit în viaţa mea atâtea absurdităţi. - Stai puţin, spuse Ron. Camera Secretelor trebuia să fie o legendă, nu-i aşa? - Dar Talismanele Morţii nu au cum să existe, Ron! - Tot spui asta, dar unul dintre ele chiar există, afirmă Ron.
- „Povestea celor trei fraţi" este un basm, spuse Hermione cu fermitate. O poveste despre cum le este oamenilor teamă de moarte. Dacă să supravieţuieşti ar fi la fel de simplu ca şi cum te-ai ascunde sub o Pelerină Invizibilă, am avea deja tot ce ne trebuie! - Nu ştiu. Ne-ar prinde bine şi o baghetă invincibilă, spuse Harry, învârtind între degete bagheta din lemn de porumbar, care îi displăcea atât de mult. - Nu există aşa ceva, Harry! - Ai spus că au fost o mulţime de baghete - Vergeaua Morţii şi
- Bine, chiar dacă ţii neapărat să te amăgeşti cu ideea că există Bagheta din Soc, cum rămâne cu Piatra învierii? Hermione gesticula în aşa fel încât să se vadă clar ghilimelele, iar în voce i se simţi o nuanţă sarcastică. - Nicio vrajă nu poate învia morţii, şi cu asta, basta! - Când s-a format o legătură între bagheta mea şi a Ştim-Noi-
- Dar nu s-au întors din morţi, nu-i aşa? spuse Hermione. Genul ăsta de... de imitaţii palide nu este acelaşi lucru cu a readuce pe cineva la viaţă. - Dar ea, fata din poveste, de fapt nu a vrut să se întoarcă, nu-i aşa? In poveste se spune că, odată ce oamenii mor, locul lor este printre morţi. Dar fratele mijlociu a reuşit, totuşi, să o vadă şi să-i vorbească, nu? Chiar au trăit împreună pentru o vreme... Pe chipul Hermionei se citea îngrijorare şi altceva, mai greu de definit. Apoi, când aceasta îi aruncă o privire lui Ron, Harry realiză că era vorba despre teamă: o speriase când vorbise despre viaţa alături de morţi. - Deci individul acela, Peverell, care este înmormântat în Peştera lui Godric, spuse el repede, încercând să nu pară că este dus - nu ştii nimic despre el? - Nu, răspunse ea, uşurată că schimbase subiectul. Am căutat informaţii despre el imediat după ce am văzut simbolul de pe mormânt - dacă ar fi fost celebru sau ar fi făcut ceva important, sunt sigură că ar fi trebuit să fie într-una dintre cărţile noastre. Singurul loc unde am reuşit să găsesc numele „Peverell" este Nobilimea naturii: genealogia vrăjitorească. Am împrumutat-o de la Kreacher, explică ea, când Ron ridică din sprâncene. Conţine o listă cu toate familiile cu sânge pur în care nu mai există urmaşi pe linie bărbătească. Se pare că familia Peverell a fost una dintre primele care au dispărut. - „Nu mai există urmaşi pe linie bărbătească"? repetă Ron. - Adică a dispărut numele, explică Hermione. În cazul familiei
Atunci, Harry avu o străfulgerare, şi o amintire se trezi la auzul numelui Peverell: un bătrân murdar, care flutura un inel urât în faţa unui trimis de la minister. Harry se trezi strigând cu voce tare: „Dorlent Gaunt!" - Poftim? spuseră Ron şi Hermione într-un glas. - Dorlent Gaunt! Bunicul Ştim-Noi-Cui! În Pensiv! Cu Dumbledore! Dorlent Gaunt a spus că era un urmaş al familiei Peverell! Ron şi Hermione păreau uluiţi. - Inelul, inelul care a devenit Horcrux... Dorlent Gaunt a spus
- Blazonul familiei Peverell? spuse Hermione tăios. Ai văzut cum arăta? - Nu chiar, spuse Harry, încercând să îşi aducă aminte. Nu era nimic sofisticat pe el, din câte mi-am dat eu seama, poate nişte zgârieturi. Nu l-am văzut de aproape decât după ce a fost crăpat. Harry îşi dădu seama din ochii măriţi ai Hermionei că aceasta înţelesese. Ron se uita de la unul la altul, uimit. - Al naibii să fiu eu... credeţi că era tot simbolul? Simbolul Talismanelor? - De ce nu? se entuziasmă Harry. Dorlent Gaunt a fost un bătrân idiot şi ignorant, care trăia ca un porc, singurul lucru de care îi păsa cu adevărat fiind descendenţa lui. Dacă inelul acela a fost transmis din generaţie în generaţie, timp de secole întregi, s-ar putea să nu fi ştiut ce era de fapt. În casa aia nu exista nici măcar o carte şi, credeţi-mă pe cuvânt, nu era genul care să le citească poveşti copiilor. Ar fi fost încântat să considere că zgârieturile de pe piatră erau un blazon, pentru că, din punctul lui de vedere, dacă aveai sânge pur, era ca şi când ai fi avut sânge albastru. - Da... nu zic că nu este interesant, spuse Hermione cu grijă, dar
- Păi, de ce să nu mă gândesc? De ce nu? spuse Harry, renunţând la orice fel de precauţii. Era o piatră, nu? Se uita la Ron, sperând să obţină sprijinul lui. - Dacă era Piatra Învierii?
- Să fiu al naibii... dar oare ar mai funcţiona dacă a crăpat-o Dumbledore? - Să funcţioneze? Să funcţioneze? Ron, n-a funcţionat niciodată! Nu există niciun fel de Piatră a Învierii! Hermione sărise în picioare - părea exasperată şi mânioasă. - Harry, încerci să încadrezi totul în povestea Talismanelor! - Să încadrez totul? repetă el. Hermione, se încadrează fără ajutorul meu! Ştiu că simbolul Talismanelor Morţii era pe piatra aceea! Gaunt a spus că se trăgea din spiţa Peverell! - Acum un minut, ziceai că nu ai văzut clar simbolul de pe piatră! - Unde crezi că e acum inelul? îl întrebă Ron pe Harry. Ce o fi făcut Dumbledore cu el după ce l-a crăpat? Dar imaginaţia lui Harry prinsese aripi, depăşind-o cu mult pe cea a lui Ron şi Hermione... Trei obiecte sau Talismane - care, odată unite, îl fac pe posesor stăpânul morţii... stăpân... învingător... cuceritor... Ultimul duşman care va fi biruit este moartea... Îşi imagină că el era posesorul Talismanelor şi că stătea în faţa lui Cap-de-Mort, ale cărui Horcruxuri nu se comparau cu Talismanele... Niciunul nu poate trăi în timp ce celălalt supravieţuieşte... oare acesta era răspunsul? Talismanele contra Horcruxurilor? Oare exista totuşi o cale de a fi sigur că va învinge el? Dacă avea să fie stăpânul Talismanelor Morţii, va fi în siguranţă? - Harry?
Abia dacă o auzi pe Hermione. îşi scosese Pelerina Invizibilă şi îşi trecea degetele peste ea; materialul era fluid ca apa, uşor ca aerul. Nu mai văzuse nimic asemănător în cei aproape şapte ani pe care îi petrecuse în lumea vrăjitorească. Pelerina era exact aşa cum o descrisese Xenophilius: o pelerină care chiar îl face invizibil pe cel care o poartă, care rezistă la nesfârşit, ascunzându-l în mod constant şi de nepătruns, imună la vrăjile care pot fi aruncate asupra ei... Şi atunci fu lovit deodată de un gând. - Pelerina mea era la Dumbledore în noaptea în care au murit părinţii mei! Vocea îi tremura şi simţi că se înroşise, dar nu îi păsa. - Mama i-a spus lui Sirius că Dumbledore împrumutase pelerina!
Harry se plimba înnebunit prin cort, ca şi cum noi adevăruri i s-ar fi arătat peste tot în jur. - El este strămoşul meu! Sunt urmaşul fratelui cel mic! Totul este perfect logic! Se simţea înarmat cu credinţa în existenţa Talismanelor, ca şi când simplul gând că ar fi putut fi posesorul lor i-ar fi conferit protecţia de care avea nevoie. Se întoarse bucuros către ceilalţi doi. - Harry, îl strigă Hermione din nou, dar acesta era ocupat să-şi desfacă punguţa de la gât. Mâinile îi tremurau foarte tare. - Citeşte-o, îi spuse el, dându-i repede scrisoarea mamei sale.
Ceva căzu pe jos şi se rostogoli sub un scaun, lăsând în urmă o scânteiere. Când scosese scrisoarea, mişcase din loc şi hoţoaica. Se aplecă să o ridice şi atunci izvorul noilor descoperiri se mai revărsă o dată, oferindu-i încă un dar. Era pur şi simplu şocat de ce vedea în faţa ochilor şi începu să strige cu toată puterea: - E aici! Mi-a lăsat inelul! E în hoţoaică! - Crezi? Nu înţelegea de ce înlemnise Ron. Pentru Harry era atât de evident, atât de limpede... totul se potrivea, tonal! Pelerina lui era al treilea Talisman şi, când avea să descopere cum să deschidă hoţoaica, va intra în posesia celui de-al doilea, iar la urmă nu-i mai rămânea decât să încerce să găsească primul Talisman, Bagheta din Soc, şi atunci... Dar, deodată, fu ca şi când o cortină se lăsase peste o scenă
- Asta caută. Schimbarea din voce îi făcu pe Ron şi Hermione să pară şi mai
- Ştim-Noi-Cine caută Bagheta din Soc. Chipurile lor arătau tensionate şi pline de scepticism, iar Harry
Cap-de-Mort nu căuta o baghetă nouă, căuta una veche, chiar foarte veche. Harry se duse spre intrarea în cort, uitând de Ron şi de Hermione, în timp ce privirea lui gânditoare străpungea întunericul până departe. Cap-de-Mort crescuse într-un orfelinat de încuiaţi. Nimeni nu i-ar fi putut citi Poveştile bardului Beedle când fusese copil, la fel cum nu le auzise nici Harry. Puţini vrăjitori credeau în existenţa Talismanelor Morţii. Oare era posibil să ştie de ele şi Cap-de-Mort? Harry încerca să desluşească prin întuneric. Dacă ar fi ştiut de Talismanele Morţii, cu siguranţă că le-ar fi căutat, ar fi făcut orice să le aibă - trei obiecte care să îl facă stăpânul morţii? Dacă ar fi aflat de existenţa Talismanelor Morţii, poate că nici nu ar mai fi avut nevoie de Horcruxuri. Oare simplul fapt că luase un Talisman şi îl transformase în Horcrux nu era o dovadă a faptului că nu cunoştea acest mare secret vrăjitoresc? Aceasta însemna că, acum, Cap-de-Mort căuta Bagheta din Soc fără să fie conştient de întreaga ei putere, fără să înţeleagă că făcea parte dintr-un grup de trei... pentru că bagheta era Talismanul care nu putea fi ascuns, a cărui existenţă era cea mai cunoscută... Drumul însângerat al Baghetei din Soc se întinde peste multe pagini din istoria vrăjitorească... Harry privi cerul înnorat, fuioarele cenuşii şi argintii care se plimbau peste discul lunii albe. Se simţea ameţit după descoperirile uluitoare pe care le făcuse. Se întoarse în cort. Fu şocat să îi vadă pe Ron şi pe Hermione stând exact unde îi lăsase - Hermione ţinea în continuare scrisoarea lui Lily, iar Ron era lângă ea, arătând foarte neliniştit. Oare îşi dădeau seama cât de departe ajunseseră în ultimele câteva minute? - Asta este, spuse Harry, încercând să le împărtăşească certitudinea revelaţiei sale uimitoare. Asta explică totul. Talismanele Morţii sunt adevărate, şi eu am unul... poate două – ridică hoţoaica - şi Ştim-Noi-Cine îl caută cu disperare pe al treilea, dar nu îşi dă seama... crede că este doar o baghetă puternică. - Harry, spuse Hermione, venind înspre el şi dându-i înapoi scrisoarea lui Lily, îmi pare rău, dar cred că ai înţeles greşit, complet greşit. - Dar nu vezi? Totul se potriveşte... - Ba nu, spuse ea. Nu se potriveşte, Harry, pur şi simplu te laşi
Avea răspunsul pregătit. - Ai zis-o chiar tu, Hermione! Trebuia să le descopăr de unul
- Dar am spus-o doar ca să încerc să te conving să mergi la Lovegood! strigă Hermione exasperată. Nu vorbeam serios! Harry făcu abstracţie de ce zise. - De obicei, Dumbledore m-a lăsat să aflu singur diverse lucruri.
Yüklə 2,21 Mb. Dostları ilə paylaş:
|