Harry Potter şi Talismanele Morţii

M-a lăsat să-mi încerc puterile, să îmi asum riscuri. Pare ceva tipic pentru el.

- Harry, nu este vorba despre un joc, nu este un exerciţiu! Este

real şi Dumbledore ţi-a lăsat nişte indicaţii precise: să găseşti şi să distrugi Horcruxurile! Simbolul acela nu înseamnă nimic, uită de Talismanele Morţii, nu ne putem permite să ne abatem din drum. Dar Harry abia dacă o asculta. învârtea hoţoaica în mână,
aşteptându-se aproape să se deschidă în orice clipă, să dezvăluie
Piatra învierii, să îi dovedească Hermionei că avea dreptate, că
Talismanele Morţii existau cu adevărat.

Hermione apelă la ajutorul lui Ron.

- Tu nu crezi că există, nu?
Harry ridică privirea. Ron ezita.

- Nu ştiu... adică... sunt câteva părţi care par să se potrivească,

spuse Ron stingherit. Dar dacă priveşti lucrurile în ansamblu...

Trase aer în piept.

- Cred că ar trebui să scăpăm de Horcruxuri, Harry. Asta ne-a
spus Dumbledore să facem. Poate... poate că ar trebui să uităm de povestea asta cu Talismanele.

- Mulţumesc, Ron, zise Hermione. Fac eu prima strajă.

Trecu pe lângă Harry şi se aşeză în dreptul intrării în cort, folosindu-se de aceasta ca să pună punct discuţiei într-un mod abrupt. Dar Harry nu dormi aproape deloc în noaptea aceea. Îl captivase ideea Talismanelor Morţii şi nu se putea odihni atâta timp cât îi treceau prin minte tot felul de gânduri tulburătoare: bagheta, piatra şi pelerina, dacă ar fi reuşit să le aibă pe toate...

Mă deschid la închidere... dar care era închiderea? De ce nu putea să aibă piatra acum? Dacă ar fi avut piatra, i-ar fi putut pune întrebările acestea chiar lui Dumbledore... şi Harry îi şopti hoţoaicei cuvinte în întuneric, încercând orice, chiar şi să vorbească în reptomită, dar mingiuţa aurie refuza să se deschidă.

Şi bagheta, Bagheta din Soc, unde era ascunsă? Unde o căuta
acum Cap-de-Mort? Harry îşi dori să-l fi ars cicatricea, ca să vadă gândurile lui Cap-de-Mort, pentru că era prima dată când el şi Cap-de-Mort voiau să obţină unul şi acelaşi lucru. Hermionei i-ar fi displăcut această idee, bineînţeles, dar ea nu credea. Xenophilius avusese dreptate într-un fel... limitată, îngustă la minte. Adevărul era că Hermione se temea de ideea Talismanelor Morţii, mai ales de Piatra Învierii. Harry atinse din nou hoţoaica, o sărută, mai-mai s-o înghită, dar metalul rece rămase neclintit. Aproape se crăpase de ziuă când îşi aduse aminte de Luna, singură într-o celulă în Azkaban, înconjurată de Dementori, şi îi fu dintr-odată ruşine de el însuşi. Tot contemplând Talismanele plin de înflăcărare, uitase complet de ea. Ce bine ar fi fost s-o poată salva, dar Dementorii în număr atât de mare erau pur şi simplu invincibili. Acum, că se gândise mai bine, nu încercase încă să creeze un Patronus cu bagheta din lemn de porumbar. Trebuia să încerce în dimineaţa aceea. Ar fi fost nemaipomenit de încântat dacă ar fi putut obţine o baghetă mai bună. Şi dorinţa de a avea Bagheta din Soc, Vergeaua Morţii - imbatabilă - îl cuprinse din nou.

Îşi strânseră cortul, în dimineaţa următoare, şi merseră mai

departe, timp în care se porni o ploaie măruntă şi foarte neplăcută. Ploaia nu le dădu pace până în zona de coastă, unde îşi fixară cortul noaptea aceea, şi nu se opri încă o săptămână, învăluind în răceala ei peisajul pe care Harry îl găsea trist şi deprimant. Nu se putea gândi decât la Talismanele Morţii. Era ca şi când înăuntrul lui se aprinsese o flacără pe care nu i-o putea stinge nimic, nici lipsa de încredere a Hermionei, nici îndoielile constante ale lui Ron. Totuşi, cu cât îşi dorea mai arzător Talismanele, cu atât devenea mai posomorât. Dădu vina pe Ron şi Hermione: indiferenţa lor plină de încăpăţânare era la fel de demoralizantă ca şi ploaia care cădea fără oprire, dar niciuna dintre ele nu putea să îi macine sentimentul de certitudine, care rămăsese neclintit. Credinţa în Talismane şi dorinţa de a le avea îl mistuiau într-atât, încât se simţea chiar izolat de ceilalţi doi şi obsesia lor pentru Horcruxuri.

- Obsesie? se arătă Hermione surprinsă, iar vocea ei joasă

căpătase inflexiuni aprige, când, într-o seară, Harry folosise din
neatenţie cuvântul acesta după ce Hermione îl mustrase pentru
lipsa sa de interes în localizarea altor Horcruxuri. Nu noi suntem
cei care avem o obsesie, Harry! Noi încercăm să facem ce a vrut
Dumbledore! Dar Harry era imun la critica voalată. Dumbledore îi lăsase Hermionei simbolul pentru a-l descifra şi Harry era convins că ascunsese în hoţoaica aurie şi Piatra Învierii. Niciunul nu poate trăi în timp ce celălalt supravieţuieşte... stăpânul morţii... De ce nu înţelegeau Ron şi Hermione?

- „Ultimul duşman care va fi biruit este moartea", cită Harry calm.

- Parcă trebuia să luptăm contra Ştim-Noi-Cui? Răspunse Hermione şi Harry o lăsă baltă.

Până şi misterul căprioarei argintii, despre care insistau să

discute ceilalţi doi, îi părea acum mai puţin important, o chestiune adiacentă şi prea puţin interesantă. Singurul lucru care conta pentru el era că începuse să îl usture din nou cicatricea, însă făcu tot ce-i stătea în puteri să ascundă acest fapt în faţa celorlalţi doi. Încerca să rămână singur de fiecare dată când se întâmpla, dar era dezamăgit de ce vedea. Viziunile pe care le împărtăşea cu Cap-de-Mort deveniseră mai slabe din punct de vedere calitativ, mai şterse, se mişcau ca şi când s-ar fi schimbat punctul focalizării. Harry reuşea cu greu să distingă forma nedesluşită a unui obiect care semăna cu un craniu şi ceva care semăna cu un munte, dar era mai degrabă imaterial, decât solid. Fiind obişnuit cu imagini la fel de clare ca în realitate, pe Harry îl tulbura această schimbare. Era îngrijorat că legătura dintre el şi Cap-de-Mort se deteriorase, o legătură de care îi era frică, dar o preţuia, indiferent de ce îi spunea Hermionei. Într-un fel, Harry lega aceste imagini nemulţumitoare şi vagi de distrugerea baghetei sale, ca şi când bagheta din lemn de porumbar ar fi fost de vină pentru faptul că nu îi mai putea citi la fel de bine ca până atunci gândurile lui Cap-de-Mort. Săptămânile se scurseră şi, cu toate că era cufundat în propriile sale gânduri, Harry nu putu să nu observe că Ron părea să fi preluat conducerea. Ron era acum cel care îi încuraja şi îi îndemna pe ceilalţi doi la acţiune, poate din pricină că era hotărât să se revanşeze pentru că îi lăsase baltă sau poate din cauza faptului că atitudinea pasivă pe care o adoptase îi adormise lui Harry calităţile de lider.

- Au mai rămas trei Horcruxuri, spunea el mereu. Avem nevoie

de un plan de acţiune, haideţi! Unde nu am căutat? Hai să le mai
parcurgem o dată. Orfelinatul...

Aleea Diagon, Hogwarts, Casa Cruplud, magazinul lui Borgin şi

Burke, Albania, fiecare loc unde ştiau că locuise sau lucrase

Cap-de-Mort, pe care îl vizitase sau unde ucisese, fu cercetat în amănunt din nou de către Ron şi Hermione. Harry li se alătură doar ca să scape de insistenţele Hermionei. Ar fi fost fericit dacă ar fi putut sta singur în linişte, încercând să îi citească gândurile lui Cap-de-Mort, pentru a afla mai multe despre Bagheta din Soc, dar Ron insista să călătorească în locuri din ce în ce mai puţin probabile, iar Harry înţelegea că o făcea ca să nu rămână pe loc.

- Nu se ştie niciodată, era refrenul lui Ron. Upper Flagley este
un sat vrăjitoresc, s-ar putea să-şi fi dorit vreodată să locuiască
acolo. Hai să mergem să cercetăm un pic cum stau lucrurile.

În timpul acestor dese descinderi în zone vrăjitoreşti, vedeau

câteodată Recuperatori.

- Unii dintre ei se spune că sunt la fel de necruţători ca

Devoratorii Morţii, comentă Ron. Cei care m-au prins pe mine
erau cam vai de ei, dar Bill crede că există şi unii foarte periculoşi. Au anunţat la Buletinul de Potter.

- La ce? spuse Harry.

- La Buletinul de Potter, nu ţi-am spus că aşa se numeşte? Postul
de radio pe care tot încerc să-l prind, cel care spune ce se întâmplă cu adevărat! Aproape toate posturile îi cântă în strună Ştim-Noi-Cui, toate în afară de Buletin de Potter. Vreau neapărat să îl auzi, dar e greu de prins...

Ron îşi petrecu multe seri folosindu-şi bagheta pentru a obţine

diverse ritmuri de percuţie pe capacul radioului, în timp ce se
schimbau frecvenţele. Din când în când auzeau crâmpeie de sfaturi pentru tratarea vărsatului de dragon şi, o dată, câteva acorduri din „Un cazan cu dragoste fierbinte". In timp ce bătea cu bagheta, Ron încerca să nimerească parola corectă, bolborosind în şoaptă tot felul de cuvinte, la întâmplare.

- De obicei, au legătură cu Ordinul, le spuse el. Bill chiar se

pricepea să le ghicească. Sigur o să nimeresc una mai devreme sau mai târziu...

Dar norocul îi zâmbi abia în martie. Harry stătea de pază în

dreptul intrării în cort, uitându-se absent la nişte viorele ivite din
pământul aproape îngheţat, când Ron începu să strige plin de
entuziasm din cort:

- Mi-am amintit, mi-am amintit! Parola era „Albus"! Vino

repede, Harry!

Harry se întrerupse pentru prima dată în câteva zile din contemplarea Talismanelor Morţii şi se întoarse repede în cort, unde îi găsi pe Ron şi Hermione îngenuncheaţi pe podea, alături de radioul micuţ. Hermione, care până atunci lustruise sabia lui Cercetaş, ca să îşi umple timpul, stătea cu gura căscată, holbându-se la difuzorul micuţ, din care se auzea o voce deosebit de familiară.

- ... cerem scuze pentru absenţa noastră temporară de pe calea
undelor, din cauza mai multor vizite efectuate la domiciliu în zona noastră de către nimeni alţii decât încântătorii Devoratori ai Morţii.

- E Lee Jordan! spuse Hermione.

- Ştiu! zâmbi Ron. Mişto, nu?

- ... acum am găsit un nou loc sigur, spunea Lee, şi am plăcerea

să vă anunţ că doi dintre colaboratorii noştri obişnuiţi sunt alături de mine în seara aceasta. Bună seara, băieţi!

- Bună.

- Salut, Râu.

- „Râu", adică Lee, explică Ron. Toţi au porecle, dar, de obicei,

poţi să-ţi dai seama.

- Sst! făcu Hermione.

- Dar, înainte să stăm de vorbă cu Roial şi Romulus, continuă
Lee, haideţi să anunţăm decesele pe care postul naţional de ştiri
vrăjitoreşti şi Profetul zilei nu le consideră destul de importante
pentru a le menţiona. Cu mare părere de rău, îi informăm pe
ascultători că Ted Tonks şi Dirk Cresswell au fost ucişi.

Harry simţi cum i se întoarse stomacul pe dos. Toţi trei se uitară

îngroziţi unul la altul.

- De asemenea, a fost ucis şi un goblin pe nume Gornuk. Se crede că Dean Thomas, cu părinţi încuiaţi, şi un al doilea goblin, despre care se zice că erau tovarăşi de drum cu Tonks, Cresswell şi Gornuk, s-ar putea să fi scăpat cu viaţă. Dean, dacă ne auzi, sau dacă ştie cineva unde eşti, părinţii şi surorile tale aşteaptă cu

disperare veşti despre tine. Intre timp, în Gaddley, cinci membri ai unei familii de încuiaţi au fost găsiţi morţi. Autorităţile încuiate atribuie moartea lor unei scurgeri de gaze, dar am aflat de la membrii Ordinului Phoenix că a fost vorba despre un blestem fatal - este o dovadă în plus, deşi nu mai era nevoie, a faptului că uciderea încuiaţilor e pe cale să devină un fel de distracţie a noului regim. în încheiere, vă anunţăm cu regret că rămăşiţele pământeşti ale Bathildei Bagshot au fost descoperite în Peştera lui Godric. S-a dovedit că aceasta a murit cu luni în urmă. Am primit informaţii de la Ordinul Phoenix conform cărora pe corpul ei neînsufleţit au fost găsite urme incontestabile atribuite Magiei Negre. Dragi ascultători, am vrea să vă invităm să ţineţi împreună cu noi un moment de reculegere în memoria lui Ted Tonks, a lui Dirk Cresswell, Bathildei Bagshot, a lui Gornuk şi a încuiaţilor anonimi, însă la fel de regretaţi, ucişi de Devoratorii Morţii. Se lăsă tăcerea şi Harry, Ron şi Hermione nu spuseră nimic. Pe de-o parte, Harry îşi dorea să afle mai multe, dar, pe de altă parte, se temea de ce ar fi putut urma. Era prima dată după foarte multă vreme când se simţea cu adevărat legat de lumea exterioară.

- Vă mulţumesc, spuse vocea lui Lee. Şi acum, să îi urăm bun

venit lui Roial, unul dintre colaboratorii noştri obişnuiţi, care ne
aduce ultimele veşti despre modul în care lumea încuiată este
afectată de noua organizare vrăjitorească.

- Mersi, Râule, spuse o voce inconfundabilă, joasă, domoală şi

liniştitoare.

- Kingsley! izbucni Ron.

- Ştim! îi făcu Hermione semn să tacă.

- Încuiaţii nu ştiu în continuare care este sursa necazurilor lor,

în rândurile lor apărând noi victime în mod constant, spuse
Kingsley. Cu toate acestea, continuăm să auzim poveşti cu adevărat extraordinare despre vrăjitori şi vrăjitoare care îşi riscă propria siguranţă pentru a-şi proteja prieteni sau vecini încuiaţi, deseori fără ca încuiaţii să o ştie. Aş vrea să îi rog pe toţi ascultătorii să le urmeze exemplul, aruncând poate vrăji protectoare asupra locuinţelor încuiaţilor de pe strada lor. Prin simpla luare a unor măsuri elementare, pot fi salvate numeroase vieţi.

- Şi ce ai să le spui, Roial, acelor ascultători care răspund că, în

aceste vremuri grele, vrăjitorii ar trebui să fie pe primul loc? întrebă Lee.

- Le spun că, de la „vrăjitorii pe primul loc" nu mai este mult până la „cei cu sânge pur pe primul loc", iar apoi la „Devoratorii Morţii", răspunse Kingsley. Suntem cu toţii oameni, nu-i aşa? Fiecare viaţă este la fel de valoroasă şi merită la fel de mult să fie salvată.

- Foarte bine zis, Roial, şi să ştii că ai votul meu, dacă vei candida vreodată la postul de ministru al Magiei, asta în cazul în care vom mai ieşi vreodată din nebunia asta, continuă Lee. Şi acum, îi dăm cuvântul lui Romulus, pentru îndrăgitul moment al emisiunii noastre, Prieteni cu Potter.

- Mulţumesc, Râu, spuse o altă voce foarte familiară.

Ron dădu să vorbească, dar Hermione i-o luă înainte, şoptind:

- Ştim că e Lupin!

- Romulus, susţii în continuare, la fel ca în toate celelalte daţi când ai participat la emisiunea noastră, că Harry Potter mai este
încă în viaţă?

- Da, spuse Lupin cu fermitate. Sunt absolut convins că, dacă ar

fi murit, moartea sa ar fi fost trâmbiţată peste tot de Devoratorii
Morţii, reprezentând o lovitură teribilă asupra moralului celor care se opun noului regim. „Băiatul care a supravieţuit" rămâne simbolul tuturor lucrurilor pentru care luptăm: triumful binelui, puterea nevinovăţiei şi nevoia de a rezista în continuare. Harry fu cuprins de un amestec de recunoştinţă şi ruşine. însemna oare că Lupin îl iertase pentru lucrurile îngrozitoare pe care i le spusese ultima dată când s-au întâlnit?

- Ce i-ai spune lui Harry, dacă ai şti că ne ascultă acum, Romulus?

- I-aş spune că suntem toţi alături de el cu sufletul, zise Lupin,
apoi ezită puţin. Şi i-aş spune să îşi urmeze instinctele, care sunt
bune şi corecte aproape întotdeauna.

Harry se uită la Hermione, care avea ochii plini de lacrimi.

- Corecte aproape întotdeauna, repetă ea.

- A, nu v-am zis? făcu Ron surprins. Bill mi-a zis că Lupin locuieşte din nou cu Tonks! Şi se pare că Tonks a început deja să ia proporţii.

- ... veşti despre prietenii lui Harry Potter, care au de suferit din
cauza loialităţii lor? spunea Lee.

- Ei bine, aşa cum trebuie că ştiu deja ascultătorii fideli, au mai

fost închişi şi alţi suporteri ai lui Harry Potter, care şi-au exprimat deschis gândurile, printre care şi Xenophilius Lovegood, fost editor al Zeflemistului - zise Lupin.

- Măcar e încă în viaţă! bolborosi Ron.

- De asemenea am auzit, cu câteva ore în urmă, că Rubeus Hagrid - rămaseră toţi trei cu respiraţia tăiată, aproape ratând restul propoziţiei -, celebrul paznic al vânatului de la Hogwarts, a scăpat ca prin urechile acului de a fi arestat pe domeniul de la Hogwarts, unde se zvoneşte că a găzduit o întâlnire „Ţineţi cu Harry Potter", în casa sa. Cu toate acestea, Hagrid nu a fost prins şi credem că este fugar.

- Bănuiesc că nu strică să ai un frate vitreg de cinci metri înălţime, când încerci să scapi de Devoratorii Morţii, nu? întrebă Lee.

- Tind să cred că ai avea un uşor avantaj, încuviinţă Lupin solemn. Dă-mi voie să adaug că, deşi noi, cei de la Buletin de Potter, aplaudăm curajul lui Hagrid, îi îndemnăm cât se poate de serios chiar pe cei mai devotaţi suporteri ai lui Harry să nu urmeze exemplul lui Hagrid. întâlnirile de tipul „Ţineţi cu Harry Potter" nu sunt indicate în situaţia actuală.

- Complet adevărat, Romulus, zise Lee, aşa că vă sugerăm să vă

dovediţi în continuare devotamentul faţă de cel cu cicatrice sub
formă de fulger ascultând Buletinul de Potterl Şi acum, să trecem la ştirile despre un alt vrăjitor, care se dovedeşte la fel de greu de prins ca şi Harry Potter. Nouă ne place să îl numim Devoratorul Morţii Şef şi acum aş vrea să-i dau cuvântul unui nou corespondent, Rozătoare, pentru a ne împărtăşi părerea sa despre câteva dintre cele mai absurde zvonuri care circulă despre acesta.

- „Rozătoare"? spuse o altă voce familiară, iar Harry, Ron şi Hermione strigară într-un glas: „Fred!"

- Nu - nu e George?

- Cred că e Fred, spuse Ron, aplecându-se mai mult, în timp ce

unul dintre gemeni vorbi:

- Nu vreau să fiu „Rozătoare", e exclus, ţi-am zis că vreau să fiu

„Rapieră"!

- Fie! „Rapieră", te rog, crezi că ne-ai putea împărtăşi părerea ta

despre diversele poveşti pe care le tot auzim despre Devoratorul
Morţii-Şef?

- Da, Râule, pot, spuse Fred. Aşa cum trebuie să ştie deja ascultătorii noştri, în afara cazului în care s-au refugiat pe fundul

unui lac din grădină sau în vreun alt loc asemănător, strategia Ştim-Noi-Cui de a rămâne în umbră creează un climat foarte plăcut de panică. Să nu uităm, dacă rapoartele celor care susţin că l-au văzut sunt adevărate, înseamnă că există cel puţin vreo nouăsprezece bucăţi de Ştim-Noi-Cine care bântuie prin ţară.

- Ceea ce pare chiar stilul lui, comentă Kingsley. Atmosfera

misterioasă generează mai multă teroare decât dacă s-ar arăta de-a dreptul.

- De acord, zise Fred. Deci, oameni buni, hai să încercăm să ne

liniştim niţel. Lucrurile sunt şi aşa destul de complicate, fără să mai inventăm şi altele. De exemplu, ideea asta nou apărută că Ştim-Noi-Cine poate ucide doar cu privirea. Dragi ascultători, nu e vorba despre el, ci despre ceea ce se numeşte bazilisc. Iată un test simplu: verificaţi dacă ceea ce se uită la dumneavoastră are picioare. Dacă are, e în ordine să îl priviţi în ochi, deşi, dacă chiar este Ştim-Noi-Cine, probabil că oricum va fi ultimul lucru pe care îl veţi face. Harry râdea pentru prima dată după multe săptămâni; simţea cum i se ridică apăsarea.

- Dar zvonurile conform cărora apare foarte des în străinătate?

întrebă Lee.

- Păi, cine n-ar vrea să plece un pic în vacanţă după ce a muncit

pe aici din greu, nu? întrebă Fred. Oameni buni, ideea e să nu vă
amăgiţi cu o falsă stare de siguranţă, crezând că nu se află în ţară. Poate că se află, poate că nu se află, însă sigur este faptul că atunci când vrea, se deplasează mai repede decât fuge Severus Plesneală de şampon, aşa că nu vă bazaţi că hălăduieşte pe cine ştie unde, dacă n-aveţi de gând să vă asumaţi nişte riscuri. Nu am crezut niciodată că o să spun aşa ceva, dar: siguranţa înainte de toate!

- Rapieră, îţi mulţumim pentru vorbele înţelepte, spuse Lee.

Dragi ascultători, am mai ajuns la sfârşitul unui Buletin de Potter. Nu ştim când vom putea să mai transmitem, dar fiţi siguri că ne vom întoarce. Căutaţi-ne în continuare pe diferite frecvenţe: parola următoare este „Ochi-Nebun". Aveţi grijă unii de alţii şi nu vă pierdeţi speranţa. Noapte bună.

Rotiţa de fixare a frecvenţei se învârti repede şi luminile se

stinseră. Harry, Ron şi Hermione continuau să zâmbească fericiţi. Auzul acestor voci familiare, prietenoase era un tonic puternic Harry se obişnuise atât de mult cu starea lor de izolare, încât aproape uitase că mai erau şi alţii care i se opuneau lui Cap-de-Mort. Era ca şi când s-ar fi trezit dintr-un somn îndelungat.

- E bine, nu? spuse Ron vesel.

- Demenţial, zise Harry.

- Sunt extrem de curajoşi să facă asta, oftă Hermione pe un ton

admirativ. Dacă i-ar descoperi...

- Ei, nu rămân niciodată în acelaşi loc, nu? se interesă Ron. La

fel ca noi.

- Dar aţi auzit ce a spus Fred? întrebă Harry entuziasmat.

Acum, că emisiunea se terminase, gândurile i se întoarseră la

obsesia care îl măcina.

- E în străinătate! încă mai caută bagheta, ştiam eu!

- Harry...

- Hermione, zău aşa, de ce refuzi să recunoşti? Cap...

- Harry, NU!

- ... de-Mort caută Bagheta din Soc!

- Numele e Tabu! răcni Ron, sărind în picioare, în timp ce în faţa cortului se auzi un pocnet puternic. Ţi-am zis, Harry, ţi-am zis,

nu putem să-l mai rostim! Trebuie să aruncăm din nou vrăjile de
protecţie asupra noastră, repede! Aşa îi găsesc pe...

Dar Ron se întrerupse şi Harry ştiu de ce. Tradarul de pe masă

se aprinsese şi începuse să se învârtă, auzeau voci venind din ce în ce mai aproape de ei: voci hârşâite şi entuziasmate. Ron scoase
Deluminatorul din buzunar şi îl aprinse. Lămpile lor se stinseră.

- Ieşiţi cu mâinile sus! se auzi o voce răguşită din întuneric. Ştim

că sunteţi acolo! Sunt şase baghete îndreptate spre voi şi nu ne pasă pe cine blestemăm!
Capitolul 23
Conacul Reacredinţă
Harry se uită în jur, la ceilalţi doi, care acum se vedeau doar ca nişte

siluete întunecate. O văzu pe Hermione îndreptându-şi bagheta, nu

spre exterior, ci spre faţa lui, se auzi o bufnitură, o explozie de

lumină albă şi Harry se clătină disperat, fără a reuşi să vadă nimic.

Se ţinea cu mâinile de faţă şi simţea cum i se umfla repede, în timp

ce în jurul lui se auzeau paşi apăsaţi.

- Ridică-te, vierme.

Nişte mâini necunoscute îl ridicară brutal. înainte de a-l putea

opri, cineva îi scotoci prin buzunare şi îi luă bagheta din lemn de porumbar. Harry îşi strângea în mâini faţa care îl durea îngrozitor, i se

părea de nerecunoscut la pipăit, era tare şi umflată, ca şi cum ar fi făcut

o reacţie alergică foarte puternică. Ochii îi deveniseră nişte fante prin

care de-abia dacă putea vedea, iar când îl scoaseră pe neaşteptate din

cort, ochelarii îi căzură şi nu putu să distingă decât formele nedesluşite

a patru-cinci oameni care îi scoteau cu forţa şi pe Ron şi Hermione.

- Ia mâinile de pe ea! striga Ron.

Se auzi bufnitura inconfudabilă a unei lovituri de pumn - Ron

gemu de durere şi Hermione ţipă:

- Nu! Lăsaţi-l în pace, lăsaţi-l în pace!

- Prietenul tău o să păţească de zece ori mai rău de atât dacă e pe listă, spuse vocea hârşâită, extrem de familiară. Ce fată delicioasă...

ce festin... îmi place la nebunie când au pielea catifelată...

Lui Harry i se întoarse stomacul pe dos. Ştia a cui era vocea: a lui Fenrir Greyback, omul-lup căruia i se permisese să poarte robă

de Devorator al Morţii, în schimbul serviciilor sale crâncene.

- Percheziţionaţi cortul! comandă o altă voce.

Harry fu aruncat la pământ, cu faţa în jos. O bufnitură îl anunţă

că Ron fusese trântit lângă el. Auziră paşi şi trosnete - bărbaţii dădeau la o parte scaune, în timp ce scotoceau prin cort.

- Bun, ia să vedem pe cine am prins, spuse vocea triumfătoare a

lui Greyback de deasupra lui, şi Harry fu întors pe spate. Raza unei

baghete îi lumină faţa şi Greyback se puse pe râs.

- Cred că o să am nevoie de o berezero ca să pot să-l dau pe gât

pe ăsta. Ce-ai păţit, urâtule?

Harry nu răspunse imediat.

- Am spus, repetă Greyback şi Harry primi o lovitură în zona diafragmei care îl făcu să se ghemuiască de durere, ce-ai păţit?

- M-a înţepat, bolborosi Harry. M-a înţepat ceva.

- Da, aşa pare, spuse a doua voce.