Harry Potter şi Talismanele Morţii
Yüklə 2,21 Mb.
|
|
- Harry... Potter... Apoi, spiriduşul se cutremură şi rămase complet nemişcat; ochii săi erau doar nişte sfere mari, sticloase, în care se reflectau stelele pe care nu le puteau vedea. Capitolul 24 Creatorul de baghete Era ca şi când s-ar fi cufundat într-un vechi coşmar pentru o clipă, îngenunche din nou lângă trupul neînsufleţit al lui Dumbledore, la poalele celui mai înalt turn de la Hogwarts, dar de fapt privea un trupuşor ghemuit pe iarbă, străpuns de cuţitul din argint al lui Bellatrix. Glasul lui Harry încă mai spunea: „Dobby... Dobby...", deşi ştia că spiriduşul plecase în locul de unde nu îl mai putea chema înapoi. După două-trei minute îşi dădu seama că ajunseseră totuşi unde trebuia, pentru că, în timp ce stătea în genunchi lângă spiriduş, Bill, Fleur, Dean şi Luna se strânseră în jurul lui. - Hermione? spuse el dintr-odată. Unde e? - Ron a dus-o înăuntru, spuse Bill. O să fie bine. Harry se uită din nou la Dobby. Întinse mâna şi smulse lama ascuţită din trupul spiriduşului, apoi îşi scoase jacheta şi o întinse ca pe o pătură peste Dobby. Marea se lovea de stânci undeva în apropiere. Harry o ascultă în timp ce ceilalţi vorbeau, discutând despre probleme care nu aveau cum să îl intereseze şi luând decizii. Dean îl duse pe Socotici în casă, căci goblinul era rănit. Fleur mergea repede cu ei, iar acum Bill sugera să-l îngroape pe spiriduş. Harry încuviinţă fără să îşi dea seama exact ce spunea. O făcu în timp ce ochii lui priveau încă în jos, la trupuşorul chircit, iar cicatricea îl ustura şi îl ardea în continuare. într-un alt colţişor al minţii sale, uitându-se parcă prin capătul greşit al unui telescop lung, îl văzu pe Cap-de-Mort cum îi pedepsea pe cei pe care îi lăsaseră în urmă, la Conacul Reacredinţă. Era nespus de mânios, dar suferinţa lui Harry pentru moartea lui Dobby păru să-i diminueze furia. Era ca o furtună îndepărtată, care ajungea la Harry de dincolo de un ocean întins şi liniştit. - Vreau să o fac cum trebuie, fură primele cuvinte pe care Harry le spuse perfect conştient. Nu prin magie. Aveţi o sapă? La scurt timp după aceea, se apucă de lucru, singur, săpând mormântul în locul pe care i-l indicase Bill, în fundul grădinii, între tufişuri. Săpa oarecum în duşmănie, savurând munca manuală, preţuind faptul că nu avea nimic magic în ea, căci fiecare picătură de sudoare, fiecare băşică era într-un fel un dar pentru spiriduşul care le salvase vieţile. Cicatricea îl ardea, dar el controla durerea; o simţea şi totuşi era separat de ea. învăţase în sfârşit să o stăpânească, învăţase să îşi închidă mintea în calea lui Cap-de-Mort, exact ceea ce Dumbledore dorise să înveţe de la Plesneală. Aşa cum nu reuşise Cap-de-Mort să îl posede pe Harry cât timp Harry fusese măcinat de pierderea lui Sirius, la fel, gândurile sale nu puteau să îi pătrundă în minte acum, când îl jelea pe Dobby. Se părea că suferinţa îl ţinea la distanţă pe Cap-de-Mort... deşi Dumbledore ar fi spus că era vorba despre dragoste, bineînţeles... Harry săpa încontinuu, din ce în ce mai adânc, în pământul tare şi rece, transformând suferinţa în sudoare, negând durerea pe care o simţea în jurul cicatricei. în întuneric, acompaniat doar de zgomotul propriei sale răsuflări şi de valurile mării, îşi aminti ce se întâmplase în casa familiei Reacredinţă, îşi aminti ce auzise şi înţelegerea deveni tot mai deplină. Ritmul susţinut al braţelor se sincroniza cu gândurile. Talismane... Horcruxuri... Talismane... Horcruxuri... totuşi nu mai era stăpânit de dorinţa aceea stranie, obsesivă. Pierderea şi teama o stinseseră, se simţea de parcă ar fi fost trezit cu forţa din nou la realitate. Harry coborî din ce în ce mai adânc în mormânt, ştia unde fusese Cap-de-Mort în seara aceea, pe cine omorâse în cea mai de sus celulă din Nurmengard şi de ce. Se gândi la Şobo, care murise din cauza unui singur mic impuls inconştient de milă... Dumbledore o prevăzuse... oare ce altceva mai ştiuse? Harry pierduse noţiunea timpului. Tot ce ştia era că, atunci când Ron şi Dean i se alăturară, întunericul se mai risipise. - Cum se simte Hermione? - Mai bine, spuse Ron. Fleur are grijă de ea. Harry avea răspunsul pregătit pentru când aveau să îl întrebe de ce nu crease pur şi simplu un mormânt perfect cu bagheta, dar nu se văzu nevoit să recurgă la el. Aveau şi ei sape, aşa că săriră în groapa săpată până atunci şi lucrară în tăcere, împreună, până când adâncimea li se păru suficientă. Harry îl înfăşură pe spiriduş mai bine în jachetă. Ron se aşeză pe marginea gropii şi îşi dădu jos pantofii şi şosetele, pe care le puse în picioarele goale ale spiriduşului. Dean crea o căciulă din lână, pe care Harry o aşeză cu grijă pe capul micuţului, peste urechile ca de liliac. - Ar trebui să îi închidem ochii. Harry nu îi auzise pe ceilalţi când veniră prin întuneric. Bill purta o pelerină de drum, iar Fleur un şorţ mare şi alb. Harry recunoscu sticluţa care ieşea din buzunarul şorţului - era PlusSchelet. Hermione era înfăşurată într-un capot împrumutat, palidă şi nesigură pe picioare, şi Ron puse o mână în jurul ei, în momentul în care ajunse lângă el. Luna, care era înfofolită în una dintre hainele lui Fleur, se lăsă pe vine şi atinse pe rând, cu delicateţe, pleoapele spiriduşului, închizându-le peste privirea sticloasă. - Gata, spuse ea cu blândeţe. Acum pare că doarme. Harry depuse spiriduşul în mormânt, îi aranja membrele micuţe ca şi când s-ar fi odihnit, apoi ieşi din groapă şi se uită la trupuşor pentru ultima oară. Se chinui să nu se lase copleşit de emoţie, în timp ce îşi aminti de înmormântarea lui Dumbledore şi de rândurile nenumărate de scaune aurii şi de ministrul Magiei, care stătuse în primul rând, de cum fuseseră recitate realizările lui Dumbledore şi de cât de demn era mormântul din marmură albă. Simţi că Dobby merita o înmormântare la fel de grandioasă şi, cu toate acestea spiriduşul se odihnea între tufişuri, într-o groapă săpată rudimentar! - Cred că ar trebui să spunem câteva cuvinte, interveni Luna. încep eu, da? Toţi se uitară la ea, în timp ce Luna îi vorbi spiriduşului mort de pe fundul gropii. - Dobby, îţi mulţumesc din suflet că m-ai scăpat din pivniţa aceea. Este foarte nedrept că a trebuit să mori, pentru că ai fost foarte bun şi foarte curajos. Nu voi uita niciodată ce ai făcut pentru noi. Sper că eşti fericit. Luna se întoarse şi se uită la Ron, părând că aşteaptă ceva. Acesta îşi drese glasul şi spuse cu o voce groasă: - Da... mulţumim, Dobby. - Mulţumim, bolborosi Dean. - La revedere, Dobby, zise şi Harry. Nu putu să spună mai mult, dar Luna spusese totul, în locul lui, Bill ridică bagheta şi grămada de pământ de lângă mormânt se ridică în aer şi căzu frumos peste groapă, formând o movilă micuţă, roşiatică. - Vă supăraţi dacă mai rămân puţin aici? îi întrebă Harry pe ceilalţi. Bolborosiră cuvinte pe care nu le înţelese şi simţi bătăi delicate pe umăr, apoi toţi se îndreptară înapoi spre căsuţă, lăsându-l singur cu spiriduşul. Se uită în jur: erau mulţi bolovani albi, neteziţi de valurile mării, care delimitau straturile de flori. Luă una dintre cele mai mari pietre şi o aşeză ca pe o pernă peste locul unde se odihnea capul lui Dobby. Apoi băgă mâna în buzunar, căutând o baghetă. Acum avea două. Uitase, pierduse socoteala, în clipa aceea nu putea să-şi amintească ale cui erau. Parcă-i reveneau în memorie frânturi despre cum le smulsese din mâna cuiva. O alese pe cea mai scurtă dintre ele, pe care o simţea mai bine în mână, şi o îndreptă către piatră. încet, ţinând cont de indicaţiile sale, pe suprafaţa pietrei apărură crestături adânci. Ştia că Hermione ar fi făcut-o mai rafinat şi probabil mai repede decât el, dar voia să marcheze el însuşi locul, la fel cum îşi dorise să sape mormântul. Când Harry se ridică, pe piatră scria:
Cicatricea îl ustura un pic şi mintea îi era plină de lucrurile la care se gândise atunci când săpase, plină de ideile care prinseseră viaţă în întuneric, idei fascinante şi în aceeaşi măsură îngrozitoare. Când intră în holul micuţ, toţi stăteau în sufragerie, atenţi la ce spunea Bill. Camera era colorată în nuanţe pale, frumuşică, iar în şemineu ardea un foc vesel din lemne plutitoare. Harry nu voia să împrăştie murdăria pe covor, aşa că rămase în prag, ascultând. - ... noroc că Ginny este în vacanţă. Dacă ar fi fost la Hogwarts, ar fi putut să o prindă înainte să fi ajuns noi la ea. Acum ştim că e şi ea în siguranţă. Se uită în jur şi îl văzu pe Harry stând în prag. - I-am scos pe toţi din Vizuină, explică Bill. I-am mutat la Muriel. Acum, că Devoratorii Morţii ştiu că Ron este cu tine, în mod sigur o să încerce să atace familia. Nu îţi cere scuze, adăugă el, când văzu expresia de pe chipul lui Harry. A fost mereu doar o problemă de timp, tata o spune de luni întregi. Suntem cea mai cunoscută familie de Trădători de Sânge dintre toate. - Cum sunt protejaţi? întrebă Harry. - Prin Vraja Fidelius. Tata este Păstrătorul Secretului. L-am aruncat şi asupra căsuţei; aici, eu sunt Păstrătorul Secretului. Niciunul dintre noi nu se poate duce la serviciu, dar asta chiar nu este ceva foarte important acum. Când se vor întrema Ollivander şi Socotici, îi vom duce şi pe ei la Muriel. Aici nu prea este spaţiu, dar la ea este berechet. Picioarele lui Socotici se vor vindeca, Fleur l-a tratat cu PlusSchelet, probabil că i-am putea muta peste o oră. - Nu, spuse Harry şi Bill păru să tresară. Am nevoie ca amândoi să rămână aici. Trebuie să vorbesc cu ei. Este important. Simţi nota autoritară din propria voce, sentimentul că avea un crez, un ţel, care se întrupase în timp ce săpa mormântul lui Dobby. Toţi se uitau la el, derutaţi. - Mă duc să mă spăl, îi spuse Harry lui Bill, privindu-şi mâinile încă murdare de pământ şi de sângele lui Dobby. Apoi o să trebuiască să vorbesc cu ei, cât mai repede. Se duse în bucătăria mică, la chiuveta de sub fereastra care dădea spre mare. Soarele răsărea la orizont, iar cerul era de un roz sidefiu, cu sclipiri aurii. în timp ce se spăla, îşi reluă firul gândurilor care îi trecuseră prin minte în grădina întunecată... Dobby nu avea să le poată spune niciodată cine îl trimisese în pivniţă, dar Harry ştia ce văzuse. Un ochi de un albastru aprins îl privise din fragmentul de oglindă şi primiseră ajutor. „Hogwarts va acorda întotdeauna ajutor celor care îl cer." Harry se şterse pe mâini, indiferent la frumuseţea priveliştii de dincolo de fereastră şi la zumzetul vocilor din sufragerie. Aruncă o privire în depărtare, peste oceanul nemărginit, şi se simţi mai aproape de miezul lucrurilor, iar răsăritul acesta - mai apropiat de sufletul lui decât oricând până atunci. Încă îl mai ustura cicatricea şi ştia că şi Cap-de-Mort se apropia de miezul problemei. Harry înţelegea, şi totuşi nu înţelegea. Instinctul îi spunea una, iar mintea - alta. Dumbledore, cel din capul lui Harry, zâmbea, privindu-l peste vârfurile degetelor împreunate parcă în rugăciune. I-ai dat lui Ron Deluminatorul. L-ai înţeles... i-ai oferit o cale de a se întoarce... Şi l-ai înţeles şi pe Şobo... ai ştiut că undeva exista o fărâmă de regret... Şi dacă i-ai înţeles pe ei... despre mine ce ştiai, Dumbledore? îmi este menit să ştiu, dar nu să caut? Ştiai cât de greu o să'mi fie aşa? De asta ai făcut totul atât de dificil? Ca să am timp să pun lucrurile cap la cap? Harry stătea nemişcat, cu privirea aţintită asupra locului unde marginea aurie strălucitoare a soarelui orbitor se ridica peste linia orizontului. Apoi îşi privi mâinile curate şi fu surprins pentru o clipă să vadă ştergarul pe care îl ţinea. Îl puse de-o parte şi se întoarse în hol; în vremea aceasta, cicatricea pulsa cu putere şi în minte îi apăru fulgerător silueta unei clădiri pe care o cunoştea foarte bine. Dură mai puţin decât reflecţia unei libelule care trece în zbor pe deasupra apei. Bill şi Fleur stăteau la capătul scărilor. - Trebuie să vorbesc cu Socotici şi Ollivander, spuse Harry. - Nu, se opuse Fleur. Trrrebuie să mai aştepţi, Arrry. Amândoi sunt rrrăniţi, obosiţi... - îmi pare rău, spuse el fără patimă, dar nu pot aştepta. Trebuie să vorbesc cu ei acum. Intre patru ochi şi pe rând. Este urgent. - Harry, ce naiba se întâmplă? întrebă Bill. Apari aici cu un spiriduş de casă mort şi un goblin aproape leşinat, Hermione pare să fi fost torturată şi Ron tocmai a refuzat să îmi vorbească... - Nu putem să-ţi spunem ce facem, spuse Harry pe un ton egal. Faci parte din Ordin, Bill, ştii că Dumbledore ne-a lăsat o misiune. Se presupune că nu trebuie să mai vorbim cu nimeni despre ea. Fleur scoase un ţâţâit agasat, dar Bill nu se uită la ea, se holba la Harry. Era greu să citească expresia de pe chipul plin de cicatrice. Până la urmă, Bill spuse: - Bine. Cu cine vrei să vorbeşti mai întâi? Harry ezită. Ştia ce depindea de această alegere. Timpul aproape se scursese, trebuia să decidă acum: Horcruxuri sau Talismane? - Cu Socotici, spuse Harry. O să vorbesc întâi cu Socotici. Inima îi bătea cu putere, de parcă ar fi alergat şi tocmai ar fi depăşit un obstacol uriaş. - Atunci, în sus pe scări, îi indică Bill şi se duse să-l conducă. Harry urcă două trepte înainte de a se opri şi de a se uita înapoi. - Am nevoie şi de voi doi! le strigă lui Ron şi Hermione, care stăteau în umbră, pe jumătate ascunşi, în pragul sufrageriei. Amândoi veniră la lumină, cu o expresie de uşurare pe chip. - Cum te simţi? o întrebă Harry pe Hermione. Ai fost extraordinară, ai reuşit să inventezi povestea aceea în timp ce erai torturată. Hermione surâse un pic, iar Ron o strânse cu o mână. - Acum ce facem, Harry? întrebă el. - O să vedeţi. Hai! Harry, Ron şi Hermione îl urmară pe Bill pe scara abruptă, până pe un hol mic, unde se aflau trei uşi. - Aici, spuse Bill, deschizând uşa de la camera sa şi a lui Fleur. Şi aceasta avea vedere spre mare, care acum era învăluită în lumina aurie a răsăritului. Harry se duse la fereastră, întoarse spatele priveliştii spectaculoase şi aşteptă, cu braţele încrucişate. Cicatricea îl ustura fără oprire. Hermione luă loc pe scaunul de lângă măsuţa de toaletă şi Ron se aşeză pe braţul acestuia. Bill apăru din nou, ducându-l pe goblinul micuţ în braţe, şi îl puse cu grijă pe pat. Socotici îi mulţumi cu un mormăit şi Bill plecă, închise uşa şi îi lăsă singuri. - Îmi pare rău că te-am pus să te dai jos din pat, spuse Harry. Cum îţi mai sunt picioarele? - Mă dor, răspunse goblinul. Dar se refac. Ţinea strâns în continuare sabia lui Cercetaş şi avea o expresie ciudată pe chip, agresivă şi intrigată în acelaşi timp. Harry observă pielea pământie a goblinului, degetele lungi şi subţiri şi ochii negri. Fleur îi dăduse jos pantofii, iar pe picioarele lungi i se vedea murdăria. Era mai mare decât un spiriduş de casă, dar nu cu mult. Capul bombat era mult mai masiv decât al unui om. - Probabil că nu îţi mai aminteşti... începu Harry. - ... că eu am fost goblinul care te-a condus la depozitul tău, prima dată când ai mers la Gringotts? spuse Socotici. îmi amintesc, Harry Potter. Eşti celebru, chiar şi printre goblini. Harry şi goblinul se uitară unul la celălalt, măsurându-se. Pe Harry încă îl mai ustura cicatricea, aşa că voia să termine repede de vorbit cu Socotici şi, în acelaşi timp, se temea să nu facă o mişcare greşită. Cât încercă să decidă care era cea mai bună abordare pentru a-i spune ce voia de la el, goblinul rupse tăcerea. - Ai îngropat spiriduşul, spuse el cu un fel de ciudă. Te-am urmărit de la fereastra dormitorului alăturat. - Da, spuse Harry. Socotici îl privi cu coada ochilor oblici şi negri. - Eşti un vrăjitor ciudat, Harry Potter. - În ce sens? întrebă Harry, frecându-şi absent cicatricea. - Ai săpat mormântul. - Şi ce-i cu asta? Socotici nu răspunse. Harry avu senzaţia că era batjocorit pentru că se purtase ca un încuiat, dar îi păsa prea puţin dacă Socotici era sau nu de acord cu modul în care îl înmormântase pe Dobby. Se pregăti de atac. - Socotici, trebuie să te rog... - Ai salvat şi un goblin. - Poftim? - M-ai adus aici. M-ai salvat. - Păi, să înţeleg că nu-ţi pare rău că am făcut-o, nu? spuse Harry, puţin nerăbdător. - Nu, Harry Potter, spuse Socotici şi îşi răsuci cu un deget barba neagră, firavă, de pe bărbie, dar eşti un vrăjitor cât se poate de straniu. - Da, încuviinţă Harry. Ei bine, am nevoie de ajutor, Socotici, şi tu eşti singurul care mă poate ajuta. Goblinul nu dădu niciun semn de încurajare. Se încruntă în continuare la Harry, de parcă nu ar mai fi văzut niciodată pe cineva ca el. - Trebuie să dau o spargere într-un depozit din Gringotts. Harry nu dorise să o spună atât de deschis; cuvintele îi scăpară în timp ce durerea îi săgeta cicatricea în formă de fulger şi văzu din nou silueta castelului Hogwarts. îşi ferecă mintea. Trebuia să discute întâi cu Socotici. Ron şi Hermione se holbau la Harry de parcă ar fi fost nebun. - Harry, începu Hermione, dar Socotici o întrerupse. - Să dai spargere într-un depozit din Gringotts? repetă goblinul, strâmbându-se un pic, în timp ce îşi schimbă poziţia pe pat. Este imposibil. - Ba nu, îl contrazise Ron. S-a mai făcut. - Da, spuse Harry. Chiar în ziua în care te-am cunoscut, Socotici. De ziua mea, acum şapte ani. - Depozitul cu pricina era gol la vremea aceea! se răsti goblinul şi Harry înţelese că, deşi Socotici plecase de la Gringotts, încă îl deranja ideea ca cineva să treacă de măsurile sale de protecţie. - Ei bine, depozitul în care vrem să ajungem nu este gol şi bănuiesc că trebuie să fie protejat foarte bine, spuse Harry. Este al soţilor Lestrange. Ii văzu pe Hermione şi pe Ron uitându-se unul la altul, uimiţi, dar avea timp să le explice după ce i-ar fi dat Socotici un răspuns. - Nu aveţi nicio şansă, spuse Socotici pe un ton categoric. Absolut niciuna. „Cei ce iau fără trebuinţă..." - „... vor plăti scump a lor nesăbuinţă" - da, ştiu, îmi amintesc, spuse Harry. Dar nu încerc să iau comori pentru mine, nu încerc să obţin niciun câştig personal. Poţi să mă crezi că aşa este? Goblinul se uită cu coada ochiului la Harry. Cicatricea în formă de fulger de pe frunte îl ustura, dar el o ignoră, refuzând să accepte durerea sau invitaţia pe care i-o făcea. - Dacă ar fi un vrăjitor pe care l-aş crede că nu caută câştiguri personale, spuse până la urmă Socotici, acela ai fi tu, Harry Potter. Goblinii şi spiriduşii nu sunt obişnuiţi să fie protejaţi şi respectaţi aşa cum ai făcut-o tu în această seară. Nu din partea purtătorilor de baghete. - Purtători de baghete, repetă Harry. Sintagma îi sună ciudat, cicatricea îl ustura cumplit, Cap-de-Mort îşi îndrepta gândurile spre nord şi Harry ardea de nerăbdare să îi pună întrebări lui Ollivander, care se afla în camera alăturată. - Dreptul de a purta baghetă, spuse goblinul încet, este un vechi subiect de dispută între vrăjitori şi goblini. - Păi, goblinii pot să facă vrăji fără baghete, spuse Ron. - Este irelevant! Vrăjitorii refuză să împărtăşească secretele ştiinţei baghetelor cu alte fiinţe magice, negându-ne posibilitatea de a ne spori puterile! - Păi, nici goblinii nu împărtăşesc cu nimeni magia lor, spuse Ron. Nu vreţi să ne spuneţi cum să facem săbii şi armuri aşa cum le faceţi voi. Goblinii ştiu să prelucreze metalul într-un mod pe care vrăjitorii nu... - Nu contează, zise Harry, observând că lui Socotici începuseră să i se rumenească obrajii. Nu este vorba despre o dispută între vrăjitori şi goblini sau orice alt fel de fiinţă magică... Socotici râse răutăcios. - Ba da, tocmai despre asta este vorba! În timp ce Lordul întunecat devine din ce în ce mai puternic, rasa voastră este plasată incontestabil deasupra rasei mele! Gringotts a ajuns sub stăpânirea vrăjitorilor, spiriduşii de casă sunt ucişi şi care dintre purtătorii de baghete se ridică împotriva acestor fapte? - Noi! spuse Hermione. Se îndreptă, iar ochii îi scăpărau. - Noi ne ridicăm împotriva lor! Sunt hăituită la fel ca orice goblin sau spiriduş, Socotici! Sunt un Sânge-Mâl! - Nu spune că eşti un... bolborosi Ron. - De ce nu? se oţărî Hermione. Sunt Sânge-Mâl şi sunt mândră de asta! În acest nou regim, nu am o poziţie superioară faţă de a ta, Socotici! Pe mine au ales să mă tortureze la Conacul Reacredinţă! Şi în timp ce vorbea, îşi dădu la o parte gulerul capotului, dezvelind tăietura subţire pe care i-o crestase Bellatrix şi urma roşie rămasă pe gât. - Ştiai că Harry a fost cel care l-a eliberat pe Dobby? întrebă ea. Ştiai că vrem ca spiriduşii să fie liberi de ani de zile? (Ron se foi stingherit, pe braţul scaunului Hermionei.) Socotici, e imposibil să îţi doreşti să fie învins Ştim-Noi-Cine mai mult decât noi! Goblinul se uita fix la Hermione, cu aceeaşi curiozitate cu care ll privise mai înainte pe Harry. - Ce căutaţi în depozitul soţilor Lestrange? întrebă el dintr-odată. Sabia care se află acolo este o copie. Aceasta este cea adevărată. Se uită când la unul, când la altul. - Cred că o ştiţi deja. M-ai rugat să mint pentru voi în pivniţă. - Dar sabia falsă nu este singurul lucru din depozit, nu-i aşa? întrebă Harry. Ai văzut cumva şi alte lucruri acolo? Inima îi bătea mai tare ca niciodată. Se strădui şi mai mult să ignore durerea din jurul cicatricei. Goblinul îşi răsuci din nou barba în jurul degetului. - Este împotriva codului nostru să vorbim despre secretele de la Gringotts. Păzim nişte comori fabuloase. Avem o datorie faţă de obiectele care ne sunt lăsate în grijă, care au fost de cele mai multe ori făurite chiar de noi. Goblinul mângâie sabia şi, cu ochii săi negri, îi privi pe rând pe Harry, Hermione, Ron şi din nou pe Harry. - Sunteţi atât de tineri, spuse el până la urmă, şi totuşi vă luptaţi cu atât de mulţi. - Ne ajuţi? îl rugă Harry. Nu avem nicio şansă să dăm spargerea fără ajutorul unui goblin. Tu eşti singura noastră speranţă. - O să... mă gândesc, spuse Socotici, înnebunindu-i şi mai tare. - Dar... începu Ron furios, însă Hermione îi dădu imediat un ghiont în coaste. - Mulţumim, spuse Harry. Goblinul înclină din capul mare şi bombat în mod aprobator, apoi îşi îndoi picioarele scurte. - Cred că PlusScheletul şi-a făcut efectul pe deplin, spuse el, instalându-se ostentativ în patul lui Bill şi Fleur. Voi putea în sfârşit Yüklə 2,21 Mb. Dostları ilə paylaş:
|