Harry Potter şi Talismanele Morţii

să dorm. Vă rog să mă scuzaţi...

- Da, sigur, spuse Harry, dar înainte să plece din cameră, se

aplecă şi luă sabia lui Cercetaş de lângă spiriduş.

Socotici nu protestă, dar Harry avu senzaţia că goblinul îl privi

ranchiunos când închise uşa de la dormitor.

- Pitic idiot ce e el, şopti Ron. Ii face plăcere să ne ţină în suspans. ;

- Harry, vorbi Hermione, trăgându-i pe amândoi din faţa uşi

spre centrul holului încă întunecat, chiar spui ce cred eu că spui?

Crezi că unul dintre Horcruxuri se află în depozitul soţilor Lestrange?

- Da, spuse Harry. Bellatrix era îngrozită când credea că am fost

acolo, îşi ieşise din minţi. De ce? Ce credea că am văzut, ce altceva

credea că am fi putut lua? Era îngrozită de faptul că Ştim-Noi-Cine

ar fi putut afla despre asta.

- Dar nu căutam posibile locuri unde a fost Ştim-Noi-Cine,

locuri unde a făcut ceva important? spuse Ron, un pic derutat. A

fost vreodată în depozitul soţilor Lestrange?

- Nu ştiu dacă a fost vreodată în Gringotts, spuse Harry. Nu a

avut niciodată galbeni când era mai tânăr, pentru că nu i-a lăsat

nimeni nimic. Însă trebuie să fi văzut banca din exterior, prima dată

când s-a dus pe Aleea Diagon.

Cicatricea lui Harry pulsa dureros, dar nu o băgă în seamă, voia

ca Ron şi Hermione să înţeleagă planul cu Gringotts înainte de a

vorbi cu Ollivander.

- Cred că trebuie să fi invidiat pe oricine avea cheia unui depozit

de la Gringotts. I se părea, probabil, un adevărat simbol al celor care

aparţineau lumii vrăjitoreşti. Şi să nu uităm că avea încredere în

Bellatrix şi în soţul ei. Erau servitorii lui cei mai devotaţi înainte de

declinul său şi chiar s-au dus să-l caute după ce a dispărut. A spus-o

în noaptea când s-a întors, l-am auzit cu urechile mele.

Harry îşi frecă cicatricea.

- Însă nu cred că i-a spus lui Bellatrix că era un Horcrux. Lui

Lucius Reacredinţă nu i-a spus niciodată adevărul despre jurnal.

Probabil că i-a spus că era un obiect foarte important pentru el şi

i-a cerut să îl pună în depozitul lor. Locul cel mai sigur din lume

pentru orice ar vrea cineva să ascundă, aşa mi-a spus Hagrid... cel

mai sigur în afară de Hogwarts.

Când Harry termină de vorbit, Ron clătină din cap.

- Tu chiar îl înţelegi.

- Părţi din el, da, spuse Harry. Părţi... îmi doresc să îl fi înţeles

la fel de bine şi pe Dumbledore. Dar vom vedea. Haideţi - e rândul

lui Ollivander.

Ron şi Hermione părură uluiţi, dar impresionaţi, şi îl urmară

spre partea cealaltă a holului mic, unde bătură la uşa de vizavi de

dormitorul lui Bill şi Fleur. Le răspunse cineva cu „Intră!", iar vocea

suna foarte stinsă.

Dintre cele două paturi din cameră, creatorul de baghete stătea întins pe cel mai îndepărtat de fereastră. Fusese ţinut în pivniţă timp de mai mult de un an şi Harry ştia că fusese torturat cel puţin o dată.

Era extrem de slăbit, oasele craniului îi ieşeau îngrozitor în afară

şi avea pielea gălbuie. Ochii lui mari şi argintii păreau imenşi,

adânciţi în orbite. Mâinile care se odihneau pe pătură puteau fi

foarte bine confundate cu cele ale unui schelet. Harry se aşeză pe

patul liber, lângă Ron şi Hermione. De acolo nu se vedea răsăritul.

Camera dădea spre grădina din vârful stâncii şi spre mormântul

săpat de curând.

- Domnule Ollivander, îmi pare rău că vă deranjez, spuse Harry.

- Dragul meu băiat...

Ollivander avea o voce plăpândă.

- Ne-ai salvat. Credeam că o să murim acolo. Nu ştiu cum să îţi

mulţumesc... cum să îţi mulţumesc... pentru ce ai făcut.

- Ne bucurăm că am putut să vă salvăm.

Cicatricea lui Harry pulsa. Ştia, era sigur, că aproape nu mai

avea când să ajungă înaintea lui Cap-de-Mort şi nici când să

încerce să îl împiedice. Pentru o clipă, se panică... totuşi, aceasta

fusese opţiunea pe care o făcuse când alesese să discute mai întâi cu

Socotici. Se prefăcu a fi calm, deşi nu era. Scotoci în punguţa de la

gât şi scoase cele două fragmente ale baghetei rupte pe jumătate.

- Domnule Ollivander, am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

- Orice. Orice, spuse creatorul de baghete abia auzit.

- Puteţi să o reparaţi? E posibil?

Ollivander întinse o mână tremurândă şi Harry îi puse în palmă

cele două bucăţi abia legate una de alta.

- Din lemn de tisă şi pană de phoenix, spuse Ollivander cu o

voce slabă. Douăzeci şi opt de centimetri lungime. Plăcută şi

mlădioasă.

- Da, spuse Harry. Puteţi?

- Nu, şopti Olivander. Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, dar, din câte ştiu eu, o baghetă distrusă într-un asemenea grad nu mai poate fi reparată prin nicio metodă.

Harry fusese pregătit să audă asta, dar era o lovitură pentru el. Luă înapoi bucăţile de baghetă şi le puse în punguţa de la gât. Olivander se uită fix la locul unde dispăruse bagheta ruptă şi nu îşi desprinse privirea de pe punguţă decât atunci când Harry scoase din buzunar cele două baghete pe care le aduse de la Conacul Reacredinţă.

- Credeţi că le puteţi identifica ? întrebă Harry.

Creatorul de baghete o luă pe prima dintr ele şi o apropie de ochii săi slăbiţi, o răsuci cu degetele noduroase şi o îndoii uşor.

- Din lemn de alun, şi fragment de inimă de dragon, spuse el. Treizeci de centimetri lungime. Rigidă. Bagheta aceasta ia aparţinut lui Bellatrix Lestrange.

- Dar aceasta ?

Olivander o examină şi pe ea.

- Din lemn de păducel şi fir de unicorn. Douăzeci de centimetri în cap. Destul de elastică. Acesta a fost bagheta lui Draco Reacredinţă.

- A fost ? repetă Harry. Acu nu mai este ?

- Poate că nu. Dacă ai luat-o tu…

- Da, am luat-o.

- …atunci s-ar părea să fie a ta. Desigur, contează modul în care este luată. Depinde foarte mult şi de baghetă în sine. Dar, în general, bagheta îşi schimbă stăpânul când este câştigată.

Se lăsă tăcerea, nu se mai auzea decât clipocitul îndepărtat al valurilor.

- Vorbiţi de baghete de parcă ar avea sentimente, spuse Harry, de parcă ar putea gândi singure.

- Bagheta alege vrăjitorul, zise Olivander. Acesta a fost mereu o certitudine pentru aceia dintre noi care au studiat ştiinţa baghetelor.

- Este posibil ca cineva să folosească o baghetă chiar dacă nu l-a ales aceasta ? întrebă Harry.

- O, da, dacă eşti un vrăjitor cât de cât priceput, trebuie să îţi poţi canaliza magia prin aproape orice fel de instrument. Însă cele mai bune rezultate apar întotdeauna atunci când există o afinitate maximă întrevrăjitor şi baghetă. Legăturile acestea sunt foarte complexe. Are loc o atracţie iniţială şi apoi o căutare comună a experienţei ; bagheta învaţă de la vrăjitor şi vrăjitorul de la baghetă.

Marea înainta şi se retrăgea învolburată, ca într-un strigăt de jale.

- Am luat cu forţa bagheta aceasta de la Draco Reacredinţă, spuse Harry. Pot s-o folosesc fără nici un risc?

- Cred că da. Drepturile de proprietate asupra baghetelor sunt guvernate de nişte legi delicate, dar, de obicei, bagheta cucerită se pliază după noul stăpân.

- Deci eu ar trebui să o folosesc pe aceasta? Întrebă Ron, scoţând din buzunar bagheta lui Şobo şi dându-i-o lui Olivander.

- Din lemn de castan şi fragment de inimă de dragon. Douăzecişitrei centimetri lungime. Fragilă. Am fost obligat să o creez pentru Peter Pettigrew, la scurt timp după ce am fost răpit. Da, dacă ai câştigat-o, probabil că te va asculta cu rezultate foarte bune, mai bine decât o altă baghetă.

- Este valabil pentru toate baghetele ? întrebă Harry.

- Aşa cred, spuse Olivander, cu ochii bulbucaţi fixaţi asupra chipului lui Harry. Pui întrebări profunde, domnule Potter. Ştiinţa baghetelor este o ramură complexă şi misterioasă a magiei.

- Deci nu este nevoie să omori primul proprietar pentru a avea controlul complet asupra unei baghete ? întrebă Harry.

Olivander înghiţi în sec.

- Nevoie ? Nu, cred că nu este nevoie să omori.

- Dar există anumite legende, spuse Harry şi, în clipa aceea, şi pulsul i se acceleră, cicatricea îl duru şi mai tare, era sigur că Lordul Cap-de-Mort decise să îşi pună planul în aplicare. Legende despre o baghetă – sau mai multe baghete – care a fost transmisă din mână în mână prin omor.

Olivander păli. Căpătă o culoare cenuşiu deschisă, în contrast cu perna albă, ochii îi erau enormi, injectaţi şi măriţi parcă de teamă.

- Cred că este vorba despre o singură baghetă, şopti el.

- Şi Ştim-Noi-Cine este interesat de ea, nu-i aşa ? întrebă Harry.

- Eu… de unde ? zise Olivander răguşit şi se uită imediat la Ron şi Hermione, cerându-le ajutorul. De unde ştii că este aşa ?

- A vrut să îi spuneţi cum să anuleze legătura dintre baghetele

noastre, spuse Harry.

Ollivander părea îngrozit.

- M-a torturat, trebuie să înţelegi! Blestemul Cruciatus, n-am...

n-am avut de ales şi a trebuit să îi spun ce ştiam, ce bănuiam!

- înţeleg, spuse Harry. I-aţi spus despre miezurile gemene? I-aţi

spus că nu trebuia decât să împrumute bagheta unui alt vrăjitor?

Ollivander era înfricoşat, încremenit de cât de multe ştia Harry.

încuviinţă încet din cap.

- Dar nu a funcţionat, continuă Harry. A mea tot a biruit-o pe

cea împrumutată. Ştiţi de ce s-a întâmplat aşa?

Ollivander clătină din cap la fel de încet cum încuviinţase, cu

câteva clipe în urmă.

- Nu am... mai auzit niciodată de un caz asemănător. Bagheta ta a făcut ceva unic în noaptea aceea. Legătura dintre miezurile gemene este incredibil de rară, dar nu ştiu de ce bagheta ta a rupt-o în două pe cea împrumutată.

- Vorbeam despre cealaltă baghetă, despre cea care este transmisă prin ucidere. Când Ştim-Noi-Cine a realizat că bagheta mea a făcut ceva ciudat, s-a întors şi v-a întrebat de bagheta aceea, nu-i aşa?

- De unde ştii?

Harry tăcu.

- Da, a întrebat, şopti Ollivander. A vrut să afle tot ce ştiam

despre bagheta cunoscută sub diverse nume, cum ar fi Vergeaua

Morţii, Bagheta Destinului sau Bagheta din Soc.

Harry se uită cu coada ochiului la Hermione, care rămăsese tablou.

- Lordul întunecat, spuse Ollivander, pe un ton jos şi speriat, a

fost mereu mulţumit de bagheta pe care i-am creat-o - din lemn de

tisă şi pană de phoenix, de treizeci şi cinci de centimetri -, până

când a descoperit legătura dintre miezurile gemene. Acum caută o

altă baghetă mai puternică, ca singurul mod de a o birui pe a ta.

- Dar va şti cât de curând, dacă nu ştie deja, că a mea este ruptă

şi nu mai poate fi reparată, spuse Harry încet.

- Nu! spuse Hermione înspăimântată. Nu are cum să ştie asta,

Harry, cum ar putea să...

- Folosind Priori Incantatem, spuse Harry. Bagheta ta şi bagheta

din lemn de porumbar au rămas la conac, Hermione. Dacă le vor

examina cum trebuie, dacă le vor face să recreeze vrăjile pe care

le-au aruncat în ultima vreme, vor vedea că a ta a distrus-o pe a

mea, vor vedea că ai încercat să o repari şi nu ai reuşit şi îşi vor da

seama că de atunci am folosit-o pe cea din porumbar. Picul de culoare care revenise în obrajii Hermionei de când se întorseseră pieri. Ron îi aruncă lui Harry o privire plină de reproş şi spuse:

- Hai să nu ne facem griji pentru asta acum.

Dar domnul Ollivander îl întrerupse.

- Lordul Întunecat nu mai caută Bagheta din Soc doar pentru a

te distruge pe tine, domnule Potter. Vrea să o aibă cu orice preţ,

crezând că aşa va deveni cu adevărat invulnerabil.

- Şi aşa va fi?

- Proprietarul Baghetei din Soc trebuie să se pregătească să fie atacat în orice clipă, spuse Ollivander, dar trebuie să recunosc că ideea ca Vergeaua Morţii să îi aparţină Lordului Întunecat este... formidabilă.

Harry îşi aminti brusc de cum nu fusese sigur că îi plăcea de Ollivander când îl întâlnise pentru prima dată. Chiar şi acum, după ce Cap-de-Mort îl torturase şi îl ţinuse prizonier, ideea ca un vrăjitor întunecat să aibă bagheta aceea părea să îl fascineze la fel de mult pe cât îl dezgusta.

- D-deci dumneavoastră chiar credeţi că există bagheta aceasta,

domnule Ollivander? întrebă Hermione.

- Desigur, spuse Ollivander. Da, este perfect posibil ca traseul

baghetei să fie urmărit în decursul istoriei. Bineînţeles, există şi

lacune, şi încă unele mari, când dispare, fiind pierdută sau ţinută

ascunsă pentru o vreme, dar reapare de fiecare dată. Are anumite

caracteristici unice, care pot fi recunoscute de cei cărora le este

familiară ştiinţa baghetelor. Există descrieri rămase, unele dintre

ele aparţinând unor surse necunoscute, iar eu şi alţi creatori de

baghete ne-am ocupat cu studiul lor. Par cât se poate de autentice.

- Deci dumneavoastră nu... nu credeţi că ar putea fi un basm

sau un mit? întrebă Hermione plină de speranţă.

- Nu, spuse Ollivander. Nu ştiu dacă este necesar să fie transmisii

prin ucidere. Are o istorie sângeroasă, dar s-ar putea ca aceasta şi

fie doar din cauza faptului că este un obiect atât de dorit şi trezeşte

astfel de pasiuni mistuitoare în sufletele vrăjitorilor. Este nespus de

puternică, foarte periculoasă, dacă ajunge la cine nu trebuie, şi este

un obiect care exercită o fascinaţie deplină asupra noastră, a tuturor

celor care studiază puterea baghetelor.

- Domnule Ollivander, vorbi Harry, i-aţi spus Ştim-Noi-Cui că

Bagheta din Soc era la Gregorovitch, nu-i aşa?

Ollivander se făcu încă şi mai palid decât până atunci. Arăta ca

o stafie şi încercă să bâiguie ceva:

- Dar cum... de unde...

- Nu contează de unde ştiu, răspunse Harry, închizând ochii pentru o clipă, din cauză că cicatricea îl arse, şi văzu, ca într-un film, imaginea unui om pe strada principală din Hogsmeade; acolo era încă întuneric, fiindcă era mult mai în nord. I-aţi spus Ştim-Noi-Cui că Gregorovitch avea bagheta?

- Era un zvon, şopti Ollivander. Un zvon din urmă cu ani şi ani,

cu mult timp înainte să te naşti tu! Cred că însuşi Gregorovitch a

fost cel care l-a răspândit. Îţi dai seama cât de benefic ar fi fost pentru afacerea sa: faptul că studia şi copia calităţile Baghetei din Soc!

- Da, îmi dau seama, spuse Harry şi se ridică. Domnule

Ollivander, vă mai întreb un singur lucru şi după aceea vă lăsăm să

vă odihniţi. Ce ştiţi despre Talismanele Morţii?

- Despre ce anume? întrebă creatorul de baghete, complet derutat.

- Despre Talismanele Morţii.

- Mă tem că nu am idee despre ce vorbeşti. Este tot ceva în

legătură cu baghetele?

Harry privi chipul supt al lui Ollivander şi îl crezu că nu se

prefăcea. Nu ştia de Talismane.

- Vă mulţumim, spuse Harry. Vă mulţumesc foarte mult. Acum

vă lăsăm să vă odihniţi.

Ollivander păru jignit.

- M-a torturat! zise el cu respiraţia tăiată. Blestemul Cruciatus... nici nu ştii...

- Ba da, spuse Harry. Chiar ştiu. Vă rog să vă odihniţi. Vă mulţumesc pentru tot ce mi-aţi spus.

Îi conduse pe Ron şi pe Hermione în jos, pe scări. Harry îi zări pe

Bill, Fleur, Luna şi Dean stând la masa din bucătărie, având ceşti cu

ceai în faţa lor. Ridicară cu toţii privirea spre Harry, când apăru în

prag, dar îi salută doar cu o mişcare a capului şi merse mai departe,

în grădină, cu Ron şi Hermione după el. Movila roşiatică de pământ

sub care se odihnea Dobby era drept în faţă şi Harry se duse din nou

lângă ea, în timp ce cicatricea îl durea din ce în ce mai tare, cu fiecare clipă care trecea. Acum făcea un efort imens să blocheze viziunile care se năpusteau asupra lui, dar ştia că nu mai trebuia să reziste decât puţin timp. Avea să cedeze cât de curând, pentru că trebuia să ştie dacă teoria sa era corectă. Nu mai trebuia să facă decât un ultim mic efort, pentru a le putea explica lui Ron şi Hermionei.

- Gregorovitch a avut Bagheta din Soc, cu mult timp în urmă,

spuse el. L-am văzut pe Ştim-Noi-Cine încercând să îl găsească.

Când a dat de urma lui, a descoperit că nu mai era la Gregorovitch:

i-o furase Grindelwald. Nu ştiu cum a aflat Grindelwald că era la

Gregorovitch — dar dacă Gregorovitch a fost atât de nesăbuit, încât

să lanseze zvonul, nu putea să fie prea greu.

Cap-de-Mort era la poarta Şcolii Hogwarts; Harry îl văzu stând

acolo şi văzu şi felinarul apropiindu-se din ce în ce mai tare în

lumina dinainte de răsărit.

- Şi Grindelwald a folosit Bagheta din Soc pentru a deveni

puternic. La apogeul puterii sale, când Dumbledore a ştiut că era

singurul care îl putea opri, s-a duelat cu Grindelwald şi l-a învins,

luând Bagheta din Soc.

- Dumbledore a avut Bagheta din Soc? făcu Ron uluit. Dar

atunci... unde este acum?

- La Hogwarts, spuse Harry, străduindu-se să rămână alături de

ei, în grădina de pe stâncă.

- Atunci, hai să mergem! spuse Ron cu patimă. Harry, hai să

mergem să o luăm, înainte să o ia el!

- Este prea târziu pentru asta, zise Harry.

Nu se putu abţine; se apucă de cap, din dorinţa de a mai rezista

un pic presiunii.

- Ştie unde este. In clipa asta este acolo.

- Harry! spuse Ron mânios. De cât timp ştii asta? De ce ai

pierdut timpul? De ce ai vorbit mai întâi cu Socotici? Am fi putut

să... am mai putea încă să...

- Nu, spuse Harry, lăsându-se în genunchi pe iarbă. Hermione

are dreptate. Dumbledore nu a vrut să o am eu. Nu a vrut să o iau.

A vrut să găsesc Horcruxurile.

- Este bagheta imbatabilă, Harry! gemu Ron.

- Nu trebuie să... Trebuie să găsesc Horcruxurile.

Şi acum, totul deveni rece şi întunecat. Soarele abia dacă se vedea dincolo de linia orizontului, în timp ce el mergea parcă plutind

alături de Plesneală, înaintând pe domeniu, îndreptându-se spre lac.

- Voi veni şi eu la castel, cât de curând, spuse el cu vocea sa

stridentă şi glacială. Acum, pleacă.

Plesneală făcu o plecăciune şi porni înapoi de-a lungul potecii,

cu pelerina fluturând în urma sa. Harry merse încet, aşteptând până

ce dispăru silueta lui Plesneală. Nu era indicat ca Plesneală sau oricine altcineva să vadă unde mergea. Dar toate ferestrele castelului erau întunecate şi putea să se strecoare neobservat. într-o fracţiune

de secundă aruncă asupra lui însuşi o Vrajă de Deziluzionare care îl

făcu invizibil, astfel încât nici măcar el singur nu se mai zărea.

Merse mai departe, în jurul lacului, privind silueta castelului

mult iubit, primul său regat, dreptul său din naştere...

Era acolo, lângă lac, se oglindea în apa întunecată. Mormântul

din marmură albă, o pată fără sens în peisajul familiar. Simţi din

nou valul acela de euforie controlată, sentimentul năvalnic că este

îndreptăţit să distrugă. Ridică vechea baghetă din lemn de tisă: ce

bine s-ar fi potrivit că aceasta să fie ultima sa faptă măreaţă.

Mormântul se despică pe jumătate, pe toată lungimea sa. Silueta

acoperită cu giulgiul era subţire şi prelungă, aşa cum fusese şi în

timpul vieţii. Ridică din nou bagheta. Giulgiul se dădu în lături. Avea chipul translucid, palid, supt, dar conservat aproape perfect. Ii fuseseră lăsaţi ochelarii pe nasul strâmb; îi veni să râdă batjocoritor. Dumbledore avea mâinile împreunate pe piept şi ea era acolo, prinsă dedesubt, îngropată împreună cu el.

Oare bătrânul nesăbuit chiar îşi imaginase că un mormânt din

marmură sau moartea aveau să apere bagheta? Crezuse oare că

Lordului întunecat îi va fi frică să îi jefuiască mormântul? Mâna

care semăna cu un păianjen se năpusti şi smulse bagheta din mâi-

nile lui Dumbledore. Când o luă, din vârf ţâşni o ploaie de scântei,

scăpărând deasupra corpului neînsufleţit al fostului proprietar, pre-

gătită, în sfârşit, să servească unui nou stăpân.

Capitolul 25

Shell Cottage

Căsuţa lui Bill şi Fleur era izolată pe o stâncă semeaţă de deasupra mării, iar zidurile ei erau din var stins şi acoperite cu scoici. Era un loc solitar şi frumos. Oriunde s-ar fi dus, în căsuţă sau în grădină, Harry auzea valurile neobosite ale mării, semănând cu răsuflarea unei creaturi uriaşe, adormite. Îşi petrecu cea mai mare parte a zilelor care urmară inventând scuze pentru a ieşi din căsuţa aglomerată, mânat de dorinţa arzătoare, de a revedea priveliştea din vârful stâncii, cerul nesfârşit, şi marea imensă şi pustie, de a simţii vântul rece şi sărat bătându-i în faţă.

Pe Harry încă îl mai speria cât de importantă fusese decizia de a nu încerca să ajungă la baghetă înaintea lui Cap-de-Mort. Nu îşi amintea să mai fi ales până atunci să nu acţioneze. Era măcinat de îndoieli, îndoieli cărora Ron nu se putea abţine să nu le dea glas de fiecare dată când erau înpreună.

- Dar dacă Dumbledore a vrut să desluşim simbolul în timp util pentru a lua bagheta ? Dacă desluşirea simbolului te făcea “demn” de a avea Talismanele? Dacă, este chiar Bagheta de Soc, cum naiba se presupune că-l vei învinge pe Ştim-noi-Cine?

Harry nu avea răspunsuri. Câteodată, se întreba dacă nu fusese nebunie curată că nu încercase să îl împiedice pe Cap-de-Mort să jefuiască mormântul. Nici măcar nu putea să explice cum trebuie de ce hotărâse să facăaşa; de fiecare dată când încerca să reconstituiască argumentele interioare care îl conduseră spre această decizie i se păreau din ce în ce mai puţin solide.

Ciudat era faptul că sprijinul Hermionei îl deruta la fel de mult pe cât îl derutau îndoielile lui Ron. Acum că fusese obligată să accepte că Bagheta de Soc exista cu adevărat, susţinea în continuare că era un obiect malefic şi că Lordul Cap-de-Mort o obţinuse într-un mod dezgustător, care nu trebuia luat în considerare.

- Harry, tu nu ai fi putut să faci asta niciodată, zicea ea iar şi iar.

Nu ai fi putut să jefuieşti mormântul lui Dumbledore.

Dar gândul la trupul neânsufleţit a lui Dumbledore îl înspăimânta pe Harry mult mai puţin decât posibilitatea de a fi înţeles greşit intenţiile acestuia, cât fusese în viaţă. Avea senzaţia că încă bâjbâia pe întuneric, îşi alese calea, dar se tot uita peste umăr, întrebându-se dacă nu cumva interpretase greşit semnele, dacă nu ar fi trebuit să urmeze celălalt drum. Din când în când, îl copleşea din nou furia pe care o simţea faţă de Dumbledore, căci era la fel de puternică precum valurile care se izbeau în peretele de stâncă de sub căsuţă. Era furios pentru că Dumbledore nu îi explicase înainte să moară.

- Dar, oare chiar a murit? Spuse Ron, la trei zile după ce ajunseră la căsuţă.

Ron şi Hermione îl găsiră pe Harry uitându-se în gol peste zidul care despărţea grădina căsuţei de terenul stâncos, Harry îşi dorea să nu-l fi găsit, nu avea nici cea mai mică intenţie de a lua parte la discuţia lor.

- Da, Ron, chiar a murit, nu începeiar, te rog!

- Analizează faptele, Hermione, zise Ron, vorbind peste Harry, care privea fix, în continuare, la linia orizontului. Căprioara argintie. Sabia. Ochiul pe care l-a văzut Harry în oglindă…

- Harry a recunoscut că ochiul s-ar putea să fi fost simplă imaginaţie! Nu-i aşa, Harry!

- E posibil, răspunse Harry, fără să se uite la ea.

- Dar nu crezi cu adevărat că ţi l-ai imaginat, nu? Întrebă Ron.

- Nu, nu cred, spuse Harry.

- Poftim! Zise Ron repede, înainte ca Hermione să poată continua. Hermione, dacă nu a fost Dumbledore, explică-mi de unde a ştiut Dobby, că eram în pivniţă?

- Nu pot – dar tu poţi să explicicum ni l-a trimis Dumbledore, dacă se află într-adevăr într-un mormânt la Hogwarts.