Harry Potter şi Talismanele Morţii

Când Ron şi Hermione ieşiră la suprafaţă din adâncurile lacului,
scuipând apă şi luând guri mari de aer, dragonul încă mai zbura,
bătând cu putere din aripi şi aterizând în sfârşit pe malul îndepărtat.

Harry, Ron şi Hermione înotară spre malul de vizavi. Lacul nu

părea adânc, iar în curând le fu mai dificil să îşi croiască drum prin
stufăriş şi noroi, decât să înoate. Până la urmă căzură extenuaţi pe
iarba alunecoasă, uzi leoarcă şi gâfâind.

Hermione se întinse, cuprinsă de tuse şi tremurând. Deşi Harry

ar fi preferat să se întindă şi să doarmă, se ridică, îşi scoase bagheta
şi începu să arunce vrăjile de protecţie obişnuite în jurul lor. Când termină, li se alătură celorlalţi. Era prima dată când îi vedea cum trebuie de când scăpaseră din depozit. Amândoi aveau arsuri grave pe feţe şi pe braţe, iar hainele le erau pârlite pe alocuri. Se strâmbau în timp ce-şi turnau esenţă de frăsinel pe numeroasele răni. Hermione îi dădu sticluţa lui Harry, apoi scoase cele trei sticle de suc de dovleac pe care le adusese de la Shell Cottage şi robe curate şi uscate pentru toţi. Apoi se schimbară şi dădură sucul pe gât.

- Ei bine, partea bună e că am luat Horcruxul, spuse Ron într-un sfârşit, privind cum i se regenera pielea de pe mâini. Partea proastă e...

- ... că nu avem sabia, spuse Harry printre dinţi, turnând picături de frăsinel pe o rană prin gaura arsă din blugi.

- N-avem sabia, repetă Ron. Escrocul ăla nemernic şi pipernicit...

Harry scoase Horcruxul din buzunarul hainei ude, pe care toc-
mai o dăduse jos, şi îl aşeză pe iarbă, în faţa lor. Sclipind în lumina
soarelui, le atrase privirea în timp ce beau din sticlele cu suc.

- Măcar de data asta, nu putem să-l purtăm, ar arăta ciudat dacă

l-am atârna de gât, spuse Ron, ştergându-se la gură cu podul palmei.

Hermione se uita la malul celălalt al lacului, unde dragonul încă

îşi mai potolea setea.

- Ce credeţi că o să se întâmple cu el? întrebă ea. Oare va fi bine?

- Parcă ai fi Hagrid, spuse Ron. E un dragon, Hermione, poate
să aibă grijă singur de el. Mai degrabă ar trebui să ne facem griji
pentru noi.

- Ce vrei să spui?

- Păi, nu ştiu cum să-ţi spun, zise Ron, dar cred că s-ar putea să
se fi observat că am dat spargere în Banca Gringotts.

Toţi trei se puseră pe râs şi, odată ce începură, le fu greu să se

mai oprească. Pe Harry îl dureau coastele, era ameţit de foame, dar
se întinse pe iarbă sub cerul sângeriu şi râse până răguşi.

- Totuşi, ce o să facem? spuse Hermione până la urmă, sughiţând şi devenind din nou serioasă. O să ştie, nu? Ştim-Noi-Cine o să afle că ştim de Horcruxurile lui!

- Poate că o să le fie prea frică să-l anunţe, spuse Ron plin de
speranţă. Poate că vor acoperi...

Cerul, mirosul apei din lac, sunetul vocii lui Ron se stinseră;

capul lui Harry fu despicat de o durere asemenea unei lovituri de
sabie. Se afla într-o încăpere slab luminată, în faţa lui stăteau nişte
vrăjitori în semicerc şi, pe podea, la picioarele lui, era o siluetă
îngenuncheată, care se cutremura.

- Ce ai spus?

Avea vocea stridentă şi rece, dar furia şi teama clocoteau în interiorul lui. Lucrul de care îi era cel mai groază - dar nu putea fi adevărat, nu vedea cum ar fi putut să fie...

Goblinul tremura, nu era în stare să privească în faţă ochii roşii

de deasupra lui.

- Mai spune o dată! murmură Cap-de-Mort. Mai spune o dată!

- S-stăpâne, se bâlbâi goblinul, cu ochii negri măriţi de groază,
S-stăpâne... am în-cercat s-să-i op-prim... nişte i-impostori, Stăpâne.. . au j-jefuit depozitul Lestrange...

- Impostori? Ce impostori? Parcă Gringotts avea metode pentru

a descoperi impostorii, nu? Cine au fost?

- Au fost... au fost... b-băiatul P-Potter şi d-doi complici...

- Şi ce au luat? spuse el, ridicând vocea, cuprins de o teamă teribilă. Spune-mi! Ce au luat?

-O... o c-cupă mică d-din aur, S-stăpâne...

Strigătul de furie, de refuz al realităţii, izbucni de parcă ar fi fost
al unui străin. Era înnebunit, disperat, nu avea cum să fie adevărat,
era imposibil, nimeni nu ştiuse niciodată: cum era cu putinţă ca
băiatul să îi fi descoperit secretul?

Bagheta din Soc şfichiui aerul şi camera se umplu de o lumină verde. Goblinul îngenuncheat se rostogoli fără suflare, vrăjitorii care priveau şi stăteau în faţa lui se împrăştiară îngroziţi, Bellatrix şi Lucius Reacredinţă îi traseră pe alţii în spatele lor, în timp ce fugeau spre uşă, bagheta lovind iar şi iar. Cei care rămăseseră fură ucişi cu toţii pentru că îi aduseseră aceste veşti, pentru că auziseră de cupa din aur.

Rămas singur printre morţi, se plimba furios prin cameră, iar în faţa ochilor îi apărură toate, ca o viziune: comorile sale, garanţiile sale, ceea ce îl ancora de nemurire - jurnalul fusese distrus şi cupa fusese furată. Dacă... dacă băiatul ştia şi de celelalte? Oare putea să ştie, făcuse deja ceva în sensul acesta, găsise şi alte lucruri? Oare Dumbledore se afla la originea tuturor acestor întâmplări? Dumbledore, care îl bănuise dintotdeauna, Dumbledore, care murise la ordinele sale, Dumbledore, a cărui baghetă era acum a lui, care, deşi era mort, încă mai acţiona prin intermediul băiatului, băiatului...

Dar, cu siguranţă, dacă băiatul ar fi distrus vreunul dintre Horcruxurile sale, el, Lordul Cap-de-Mort, ar fi ştiut asta, ar fi simţit, nu-i aşa? El, cel mai mare vrăjitor din toate timpurile, el, cel mai puternic, el, cel care îl ucisese pe Dumbledore şi pe mulţi alţi oameni neînsemnaţi, anonimi, cum era posibil ca Lordul Cap-de-Mort să nu fi ştiut dacă el însuşi, cel mai important şi mai preţios, fusese atacat şi mutilat?

într-adevăr, nu simţise când fusese distrus jurnalul, dar crezuse
că a fost aşa pentru că nu avusese un corp cu care să simtă, nefiind
nici măcar o stafie. Nu, celelalte erau în siguranţă, bineînţeles...
celelalte Horcruxuri trebuia să fie intacte...

Dar trebuia să ştie, voia să fie sigur... Se plimba prin cameră,

lovind cu piciorul cadavrul goblinului, dându-l la o parte când
trecu pe lângă el. Imaginile i se estompară şi se încinseră în mintea
lui care fierbea: lacul, căsuţa şi Hogwarts.

O picătură de linişte îi domoli furia: cum ar fi putut să ştie băiatul că ascunsese inelul în casa familiei Gaunt? Nimeni nu ştiuse niciodată că se trăgea din familia Gaunt, ascunsese acea legătură, crimele nu fuseseră niciodată legate de el. Fără îndoială că inelul era în siguranţă.

Şi cum ar fi putut băiatul acesta - sau oricine altcineva - să ştie
de peşteră sau să treacă de măsurile de protecţie? Era absurd ca
medalionul să fi fost furat... Cât despre şcoală... el era singurul de la Hogwarts care ştia unde ascunsese Horcruxul, pentru că doar el descoperise cele mai misterioase secrete ale acelui loc. Şi mai era Nagini, care acum trebuia să rămână aproape de el, nu mai putea să-l trimită să îi îndeplinească ordinele ca până acum, sub protecţia sa.

Dar, pentru a fi sigur, pentru a fi complet sigur, trebuia să se întoarcă la fiecare dintre ascunzătorile sale, trebuia să dubleze protecţia din jurul fiecăruia dintre Horcruxuri... o sarcină pe care trebuia să o îndeplinească singur, la fel ca şi găsirea Baghetei din Soc.

Unde ar trebui să facă prima lui vizită? Care era cel mai în pericol? Îl cuprinse o veche nelinişte. Dumbledore ştiuse care era numele său mijlociu, Dumbledore s-ar fi putut să facă legătura dintre el şi familia Gaunt. Casa abandonată era poate cea mai puţin sigură dintre ascunzători, acolo avea să se ducă prima dată.

Lacul, cu siguranţă că era imposibil... deşi exista posibilitatea ca

Dumbledore să fi ştiut de o parte dintre faptele sale din trecut, de la
orfelinat. Şi Hogwarts... dar ştia că Horcruxul său era în siguranţă
acolo; lui Potter i-ar fi fost imposibil să intre în Hogsmeade neobservat, darămite în şcoală. Cu toate acestea, era înţelept să îl prevină pe
Plesneală în legătură cu faptul că era posibil ca băiatul să încerce să
intre din nou în castel. Desigur, ar fi fost o mişcare nechibzuită să îi
spună lui Plesneală motivul pentru care s-ar putea ca băiatul să încerce să se întoarcă; greşise amarnic când avusese încredere în Bellatrix şi Reacredinţă. Nu era prostia şi neglijenţa lor dovada faptului că
era nespus de nechibzuit să ai vreodată încredere în cineva?

Atunci avea să viziteze mai întâi casa Gaunt şi să-l ia cu el pe

Nagini. De acum înainte, nu se va mai despărţi de şarpe. Ieşi din
cameră cu paşi mari, trecu prin hol şi ieşi în grădina întunecată,
unde clipocea o fântână, chemă şarpele în reptomită şi acesta veni
spre el, târându-se asemenea unei umbre alungite.

Harry se întoarse cu forţa în prezent şi deschise ochii larg: stătea

întins pe malul lacului, la asfinţit, iar Ron şi Hermione se uitau în

jos la el. Judecând după expresiile lor îngrijorate şi după durerea

continuă din jurul cicatricei, incursiunea subită în mintea lui

Cap-de-Mort nu trecuse neobservată. Reuşi să se ridice, tremurând,

mirându-se oarecum că încă mai era ud leoarcă, şi văzu cupa strălucind nevinovată pe iarbă, în faţa lui, iar lacul albastru închis avea reflexe aurii de la soarele care asfinţea.

- Ştie.

Vocea sa i se păru ciudată şi joasă, după ţipetele ascuţite ale lui
Cap-de-Mort.

- Ştie şi o să verifice unde sunt celelalte, iar ultimul - se ridicase

deja - este la Hogwarts. Ştiam eu că aşa era. Ştiam eu.

-Ce?

Ron îl privea cu gura căscată, Hermione îngenunche lângă el,
destul de îngrijorată.

- Dar ce ai văzut? De unde ştii?

- Am văzut când a aflat de cupă, e-eram în mintea lui, a...
Harry îşi aminti de crime. Este extrem de supărat şi speriat, nu
înţelege de unde am ştiut, iar acum o să verifice dacă celelalte sunt
în siguranţă - întâi inelul. Crede că Horcruxul ascuns la Hogwarts
este cel mai în siguranţă, dat fiind că Plesneală este acolo, şi pentru
că ar fi foarte greu să nu fim văzuţi intrând. Cred că pe acela îl va
verifica ultimul, dar ar putea ajunge acolo în doar câteva ore.

- Ai văzut unde anume era în Hogwarts? întrebă Ron, ridicându-se şi el.

- Nu, se concentra să îl avertizeze pe Plesneală, nu se gândea exact unde este.

- Staţi puţin, staţi puţin! strigă Hermione, în timp ce Ron luă Horcruxul şi Harry scoase din nou Pelerina Invizibilă. Nu putem pur şi simplu să plecăm, nu avem un plan, trebuie să...

- Trebuie să mergem, spuse Harry cu fermitate.

Sperase să doarmă, era nerăbdător să intre în noul cort, dar acum era imposibil.

- Îţi poţi imagina ce va face odată ce va realiza că au dispărut inelul şi medalionul? Dacă mută Horcruxul de la Hogwarts, dacă hotărăşte că nu stă într-un loc destul de sigur?

- Dar cum o să intrăm?

- Vom merge în Hogsmeade, spuse Harry, şi vom încerca să găsim ceva, după ce vom vedea ce fel de măsuri de protecţie sunt în jurul şcolii. Treci sub pelerină, Hermione, vreau să rămânem împreună de data asta.

- Dar nu prea avem loc.

- O să fie întuneric, nu ne va observa nimeni picioarele.
Bătăile aripilor enorme răsunară peste apa întunecată. Dragonul băuse pe săturate şi acum se ridicase în văzduh. Se opriră o vreme din pregătiri, pentru a-i urmări ascensiunea din ce în ce mai îndrăzneaţă, până ce rămase ca un punct negru pe fundalul cerului care se întuneca repede, iar apoi dispăru în spatele unui munte din apropiere. După aceea, Hermione se apropie şi se aşeză între cei doi. Harry trase pelerina cât putu de mult şi, împreună, se răsuciră pe loc, pierzându-se în adâncul întunericului apăsător.

Capitolul 28

Oglinda dispărută
Harry simţi un dâmb sub picioare. Văzu strada principală din Hogsmeade, dureros de familiară: vitrinele întunecate ale magazinelor şi silueta munţilor din spatele satului, curba din faţă care ducea spre

Hogwarts şi lumina care se revărsa pe ferestrele de la „Trei mături".

Inima i se strânse când îşi aminti, în cel mai mic detaliu, cum aterizase acolo, cu aproape un an în urmă, sprijinindu-l pe Dumbledore, care era nespus de slăbit; îşi aminti toate acestea într-o secundă, când ateriza - şi atunci, tocmai când îşi slăbi strânsoarea în jurul braţelor lui Ron şi Hermione, se întâmplă.

Văzduhul a fost sfâşiat de un ţipăt care semăna cu cel al lui Cap-de-Mort, când realizase că fusese furată cupa. Ajunsese la fiecare nerv din corpul lui Harry şi el îşi dădu seama imediat că ţipătul fusese generat de apariţia lor. Tocmai când se uită la ceilalţi doi sub pelerină, uşa de la „Trei mături" se deschise la perete şi doisprezece Devoratori ai Morţii, acoperiţi de pelerine cu glugi, se năpustiră în stradă, cu baghetele ridicate. Ron ridică bagheta, dar Harry îl apucă de încheietură. Erau prea mulţi pentru a-i împietri; iar dacă ar fi încercat, şi-ar fi dat de gol

poziţia. Unul dintre Devoratori flutură bagheta şi ţipătul încetă, răsunând încă în munţii din depărtare.

- Accio Pelerină! răcni unul dintre Devoratorii Morţii.

Harry înşfacă strâns faldurile pelerinei, dar aceasta nu dădu niciun semn de mişcare - Vraja de Chemare nu funcţionase asupra ei.

- Deci nu eşti sub învelitoare, Potter? strigă Devoratorul Morţii care încercase vraja, adresându-se imediat tovarăşilor săi: Împrăştiaţi-vă. E aici.

Şase dintre Devoratori năvăliră spre ei. Harry, Ron şi Hermione

se dădură înapoi, cât putură de repede, spre cea mai apropiată străduţă lăturalnică, iar Devoratorii Morţii trecură la doar câţiva centimetri distanţă. Aşteptară cuminţi în întuneric, ascultând paşii care alergau de colo-colo, în timp ce raze de lumină din baghetele iscoditoare ale Devoratorilor Morţii zburau de-a lungul străzii.

- Haideţi să plecăm, pur şi simplu! şopti Hermione. Să Dispărem acum!

- Bună idee, spuse Ron, dar, înainte ca Harry să poată răspunde,

unul dintre Devoratori strigă:

- Ştim că eşti aici, Potter, şi nu ai cum să scapi! O să te găsim!

- Se aşteptau să venim, şopti Harry. Au pregătit vraja aceea că să ştie când ajungem. Cred că au făcut ceva să ne ţină aici, să ne prindă în capcană...

- Ce zici de Dementori? strigă un alt Devorator al Morţii. Dă-le

drumul, îl vor găsi cât ai zice peşte!

- Lordul întunecat doreşte să îl ucidă el însuşi pe Potter!

- Dar Dementorii n-o să-l omoare! Lordul întunecat vrea să-i ia

viaţa, nu sufletul. O să-i fie mai uşor să-l omoare, dacă-l sărută

Dementorii înainte!

Se auziră şoapte aprobatoare. Pe Harry îl cuprinse groaza: pentru

a se apăra de Dementori erau nevoiţi să creeze Patronuşi, iar asta

i-ar fi dat imediat de gol.

- O să trebuiască să încercăm să Dispărem, Harry! şopti Hermione.

În momentul în care rosti aceste vorbe, simţi cum o răcoare neobişnuită se făcea uşor simţită de-a lungul străzii. Totul se cufundă în întuneric, până şi stelele de pe cer dispărură. In bezna desăvârşită, Harry simţi cum Hermione îl apucă de braţ şi se învârtiră împreună pe loc.

Aerul prin care ar fi trebuit să se mişte părea să se fi solidificat;

nu puteau să Dispară, Devoratorii Morţii aruncaseră vrăji puternice. Frigul muşca tot mai adânc din trupul lui Harry. Acum, el, Ron şi Hermione se dădură înapoi pe strada lăturalnică, bâjbâind pe lângă zid, încercând să nu scoată niciun sunet. Atunci, de după colţ îşi făcură apariţia Dementorii; pluteau fără niciun zgomot, erau zece sau mai mulţi şi puteau fi distinşi din cauză că erau mai întunecaţi decât restul lucrurilor din jur. Purtau pelerine negre şi mâinile putrezite le erau acoperite cu cruste. Oare simţeau frica pe undeva, pe-aproape? Harry era convins că aşa se întâmpla. Acum păreau să vină mai repede, cu răsuflările lor prelungi şi hârşâite, pe care Harry le detesta, simţind gustul disperării în aer şi apropiindu-se mai mult şi mai mult.

Ridică bagheta: nu putea şi nu avea de gând să sufere sărutul Dementorului, indiferent care ar fi fost consecinţele. Se gândi la Ron

şi Hermione şi rosti: „Expecto Patronum!"

Cerbul argintiu ţâşni din baghetă şi atacă. Dementorii se împrăştiară şi de undeva se auzi un ţipăt triumfător, dar nu putură să vadă de unde.

- El e, acolo, acolo, i-am văzut Patronusul, era un cerb!

Dementorii se retraseră, stelele începură să sclipească din nou şi

paşii Devoratorilor Morţii se auzeau din ce în ce mai desluşit, dar,

înainte ca Harry să decidă ce avea de făcut în momentul acela de

panică, din apropiere se auzi un zornăit de zăvoare şi o uşă de pe

partea stângă a străduţei înguste se deschise, iar o voce spuse:

- Potter, vino aici, repede!

Se conformă fără ezitare şi cei trei fugiră pe uşa deschisă.

- Sus! Rămâneţi sub pelerină şi tăceţi! murmură o siluetă înaltă,

trecând pe lângă ei în drum spre stradă şi trântind uşa în urma lor.

Harry nu avusese idee unde erau, dar acum, la lumina pâlpâitoare a unei singure lumânări, văzu cârciuma murdară, plină de rumeguş, „Capul de mistreţ". Fugiră în spatele tejghelei şi dincolo de o a doua uşă, care ducea spre o scară instabilă din lemn, pe care urcară cât putură de repede. Scările îi conduseră într-o sufragerie cu un covor tocit şi un mic şemineu, deasupra căruia era un singur tablou mare în ulei - portretul unei fete blonde care privea în afara camerei, cu un fel de duioşie absentă. Strigătele din stradă ajungeau până la ei. Se apropiară de fereastra murdară fără să îşi dea jos Pelerina Invizibilă şi priviră în jos.

Harry îl recunoscu acum pe cel care îi salvase, era barmanul

cârciumii, singurul dintre ei care nu purta glugă.

- Şi ce dacă? striga el spre unul dintre chipurile acoperite cu glugă. Şi ce dacă? Aţi trimis Dementori pe strada mea şi am trimis şi eu un Patronus spre ei! N-am de gând să-i accept lângă mine, v-am mai spus şi v-o repet!

- Nu a fost Patronusul tău! îl contrazise un Devorator al Morţii.

A fost un cerb, a fost al lui Potter!

- Cerb! tună barmanul, scoţând bagheta. Cerb! Idiotule -

Expecto Patronum!

Ceva uriaş şi cu coarne ţâşni din vârful baghetei: fugi cu capul

în jos, de-a lungul străzii principale, şi dispăru din câmpul lor vizual.

- Eu altceva am văzut, spuse Devoratorul Morţii, însă mai puţin sigur.

- S-a dat stingerea, dar a venit cineva, ai auzit şi tu zgomotul, îi

spuse barmanului unul dintre Devoratori. Cineva a ieşit pe stradă şi

a încălcat regulile.

- Dacă vreau să-mi dau pisica afară, o s-o dau afară, şi la naiba

cu stingerea voastră nenorocită!

- Tu ai declanşat Vraja de Hărmălaie?

- Şi dacă da, ce? Vreţi să mă trimiteţi la Azkaban? Să mă omorâţi pentru c-am scos nasul pe propria mea uşă? Faceţi-o, atunci, dacă asta vreţi! Dar, spre binele vostru, sper că nu v-aţi apăsat micile voastre Semne întunecate, ca să-l chemaţi. N-o să-i convină deloc dacă-l chemaţi aici pentru mine şi bătrâna mea pisică, nu-i aşa?

- Nu-ţi face tu griji pentru noi, spuse unul dintre Devoratorii Morţii. Mai bine fă-ţi griji pentru tine, că ai încălcat regula stingerii!

- Şi unde o să mai faceţi trafic de poţiuni şi otrăvuri, dacă-mi închideţi cârciuma? Ce o să se întâmple cu afacerile voastre colaterale?

- Încerci cumva să ne ameninţi?

- Eu îmi ţin ciocul mic, de-aia veniţi la mine, nu-i aşa?

- Eu zic că am văzut un Patronus sub formă de cerb! strigă primul Devorator al Morţii.

- Un cerb? răcni barmanul. E un ţap, idiotule!

- În ordine, ne-am înşelat, spuse al doilea Devorator al Morţii.

Nu vom mai fi la fel de înţelegători dacă o să mai nesocoteşti încă

o dată stingerea!

Devoratorii Morţii se îndepărtară cu paşi greoi, ducându-se înapoi spre strada principală. Hermione oftă uşurată, ieşi de sub pelerină şi se aşeză pe un scaun care se clătina. Harry trase draperiile, apoi dădu jos pelerina de peste el şi Ron. Îl auziră pe barman la parter, ferecând la loc uşa cârciumii şi apoi urcând pe scări. Lui Harry îi atrase atenţia un obiect de pe şemineu - chiar sub portretul fetei era sprijinită o oglinjoară pătrată.

Barmanul intră în cameră.

- Sunteţi nişte nesăbuiţi, spuse el cu o voce aspră, uitându-se pe rând la fiecare dintre ei. Ce a fost în mintea voastră, de aţi venit aici ?

- Mulţumim, spuse Harry, mulţumim mult. Ne-aţi salvat viaţa.

Barmanul mormăi. Harry se apropie, uitându-se în sus la faţa lui,

încercând să vadă dincolo de barba şi părul lung, cărunt şi aţos. Purta ochelari. In spatele lentilelor murdare, ochii îi erau de un albastru aprins, pătrunzător.

- Al dumneavoastră este ochiul pe care l-am văzut în oglindă.

Se lăsă tăcerea. Harry şi barmanul se uitau unul la celălalt.

- Dumneavoastră l-aţi trimis pe Dobby.

Barmanul încuviinţă din cap şi privi în jur, căutându-l pe spiriduş.

- Mă gândeam că e cu voi. Unde l-aţi lăsat?

- A murit, spuse Harry. L-a ucis Bellatrix Lestrange.

Barmanul rămase impasibil. După câteva clipe, adăugă:

- Îmi pare rău să o aud. Îmi plăcea spiriduşul acela.

Se întoarse şi aprinse lămpile printr-o atingere a baghetei, fără

să se uite la niciunul dintre ei.

- Sunteţi Aberforth, spuse Harry către spatele bărbatului.

Acesta nu confirmă şi nici nu negă, ci se aplecă să aprindă focul.

- Cum a ajuns la dumneavoastră? întrebă Harry, ducându-se la

oglinda lui Sirius, perechea celei pe care o spărsese cu aproape doi

ani în urmă.

- Am cumpărat-o de la Dung acu' vreun an, spuse Aberforth.

Albus mi-a spus ce era. Am încercat să veghez un pic asupra voastră.

Ron rămase cu respiraţia tăiată.

- Căprioara argintie! spuse el entuziasmat. Tot dumneavoastră

aţi fost?

- Despre ce vorbeşti? întrebă Aberforth.

- Cineva ne-a trimis o căprioară Patronus!

- Fiule, la cât eşti de perspicace, te-ai putea face Devorator al Morţii. Nu de-abia am demonstrat că Patronusul meu este un ţap?

- A, spuse Ron. Da... mă rog, sunt lihnit! adăugă el pe un ton

defensiv şi stomacul îi ghiorţăi răsunător. - Am mâncare, spuse Aberforth şi se aplecă să iasă din încăpere.

Se întoarse curând cu o pâine mare, nişte brânză şi o carafă din

cositor cu hidromel, pe care le puse pe măsuţa din faţa focului. Hămesiţi, se aruncară asupra mâncării şi băuturii şi, pentru o vreme, nu

se auzi decât focul trosnind, clinchet de pocale şi cum mestecau ei.

- În ordine, spuse Aberforth după ce mâncară pe săturate, iar Harry şi Ron stăteau relaxaţi şi aproape adormiţi pe scaune. Trebuie să găsim cea mai bună variantă de a vă scoate de aici. Nu se poate noaptea, aţi văzut ce se întâmplă dacă iese cineva pe stradă după căderea întunericului: se declanşează Vraja de Hărmălaie, o să vă vâneze mai ceva ca Apărarcurile ouăle de Doxii. Nu cred că voi putea să-i mai fac încă o dată să creadă că au confundat un ţap cu un cerb. Aşteptăm până în zori, când o să se ridice vraja, şi atunci o să puteţi să vă puneţi din nou pelerina şi să plecaţi pe jos. Ieşiţi direct din Hogsmeade, mergeţi spre munţi şi acolo veţi reuşi să Dispăreţi. S-ar putea să vă întâlniţi cu Hagrid. Se ascunde într-o peşteră din munţi împreună cu Grawp, de când au încercat să îl aresteze.

- Nu plecăm, spuse Harry. Trebuie să ajungem în castel.

- Nu fi prost, băiete, spuse Aberforth.

- Nu avem de ales, zise Harry.

- Singura alegere, spuse Aberforth, aplecându-se în faţă, este să

plecaţi cât mai departe de aici.

- Nu înţelegeţi. Nu avem timp. Trebuie să intrăm în Hogwarts.

Dumbledore - adică fratele dumneavoastră - a vrut să...

Pentru o clipă, lentilele ochelarilor lui Aberforth deveniră opace din cauza luminii focului, care le făcu orbitor de albe, amintindu-i lui Harry de ochii nevăzători ai păianjenului uriaş Aragog.

- Albus, fratele meu, a vrut multe, spuse Aberforth, şi, de obicei,