Harry Potter şi Talismanele Morţii

Ron şi Hermione trebuie să fie pe aici, pe undeva.

Primele victime ale bătăliei erau deja întinse de-a curmezişul, pe

culoarul din faţa lor. Cei doi gargui din piatră care păzeau de obicei

intrarea în cancelarie fuseseră distruşi de un blestem care intrase pe o

altă fereastră spartă. Rămăşiţele se mişcau încet pe podea. Harry sări

peste unul dintre capetele desprinse de corp şi atunci garguiul spuse:

- Sigur, nu te sinchisi de mine... eu doar stau aici, făcut fărâmiţe.

Chipul său urât din piatră îl făcu pe Harry să se gândească dintr-odată la bustul din marmură al Rowenei Ochi-de-Şoim, din casa lui Xenophilius Lovegood, care purta coroana aceea ridicolă - şi apoi

la statuia din Turnul Ochilor-de-Şoim, la diadema din piatră peste

buclele albe...

Când ajunse la capătul culoarului, îşi aminti de o a treia statuie:

cea a unui vrăjitor bătrân urât, pe capul căruia Harry însuşi pusese

o perucă şi o tiară veche, patinată. Harry simţi şocul străfulgerându-l la fel ca whisky-ul foc şi fu cât pe ce să se împiedice.

În sfârşit, ştia unde îl aştepta Horcruxul. Tom Cruplud, care nu avusese încredere în nimeni şi acţionase de unul singur, s-ar fi putut să fie destul de arogant încât să presupună că el şi numai el pătrunsese cele mai adânci mistere ale castelului Hogwarts. Desigur, Dumbledore şi Flitwick, care fuseseră elevi-model, nu ajunseseră niciodată în locul acela, dar el, Harry, se abătuse în timpul şcolii de la drumul bătătorit. Iată, în sfârşit, un secret pe care îl ştiau el şi Cap-de-Mort, dar pe care Dumbledore nu îl descoperise niciodată.

Fu trezit la realitate de profesoara Lăstar, care îl depăşi în fugă, tropăind, urmată de Neville şi de încă şase elevi, care purtau cu toţii

căşti pe urechi şi duceau un fel de plante mari în ghivece.

- Mătrăgune! îi strigă Neville lui Harry peste umăr în fugă. O să

le aruncăm peste ziduri. N-o să le placă deloc!

Acum, Harry ştia unde să se ducă. Porni cu Hagrid şi cu Colţ,

care venea la galop, în urma lui. Trecură pe lângă portrete, unul după altul, şi personajele din tablouri fugeau pe lângă ei; erau vrăjitori şi vrăjitoare care purtau gulere din dantelă şi pantaloni până

sub genunchi, armuri şi pelerine, care se înghesuiau unii în ramele

altora, strigând veşti din alte părţi ale castelului. Când ajunseră la

capătul holului, tot castelul se cutremură şi Harry ştiu, în timp ce o

vază imensă fu spulberată de pe soclul ei cu o bubuitură răsunătoare,

că acum castelul era supus unor farmece mult mai sinistre decât cele

ale profesorilor şi ale Ordinului.

- E-n ordine, Colţ, e-n ordine! strigă Hagrid, dar dulăul fugise deja, în timp ce cioburile de porţelan zburau prin aer ca nişte schije. Hagrid începu să alerge după câinele îngrozit, lăsându-l singur pe Harry.

Harry înainta pe coridoarele care se cutremurau, cu bagheta pregătită, şi, pe lungimea unui întreg coridor micuţul cavaler pictat, Sir Cadogan, sări din tablou în tablou, odată cu Harry, strigându-I cuvinte încurajatoare, în vreme ce poneiul său grăsuţ mergea la pas în urma lui.

- Fanfaroni şi ticăloşi, haimanale josnice, alungă-i, Harry Potter, dă-i afară!

Harry coti la capătul holului şi dădu peste Fred şi un mic grup de elevi, printre care şi Lee Jordan şi Hannah Abbott, stând lângă un alt soclu gol, a cărui statuie ascunsese o intrare secretă. Îşi scoaseră baghetele şi ciuleau urechile în faţa găurii ascunse.

- E o noapte numai bună pentru luptă! strigă Fred, în timp ce

castelul se cutremură din nou şi Harry sări pe lângă ei, încântat şi

îngrozit în egală măsură.

Fugi de-a lungul altui coridor, apoi apărură bufniţe peste tot;

doamna Norris şuiera şi încerca să le dea jos cu lăbuţele, fără îndoială pentru a le duce înapoi la locul lor.

- Potter!

Aberforth Dumbledore bloca holul din faţa lui, având bagheta pregătită.

- Mi-au tropăit sute de puşti prin cârciumă, Potter!

- Ştiu, se evacuează castelul, spuse Harry. Cap-de-Mort este...

- ... atacă pentru că nu te-au dat pe mâna lui, da, spuse Aberforth. Nu sunt surd, a auzit tot satul Hogsmeade. Şi nu ţi-a trecut niciodată prin minte să iei ostatici nişte Viperini? Tocmai ai trimis afară, în siguranţă, copii ai Devoratorilor Morţii. Nu ar fi fost o idee mai bună să îi ţii aici?

- Asta nu l-ar fi oprit pe Cap-de-Mort, spuse Harry, şi fratele dumneavoastră nu ar fi făcut-o niciodată.

Aberforth mormăi şi fugi în direcţia opusă.

Fratele dumneavoastră nu ar fi făcut-o niciodată... Ei bine, era adevărat, gândi Harry, în timp ce fugea din nou. Dumbledore, care îl apărase atât de mult timp pe Plesneală, nu ar fi ţinut niciodată elevi ostatici. Derapând imediat după ultimul colţ, strigă de uşurare şi, în acelaşi timp, de mânie când îi văzu: Ron şi Hermione aveau braţele pline de nişte obiecte galbene, curbate, mari şi murdare, iar Ron ducea şi o mătură sub braţ.

- Unde naiba aţi fost? strigă Harry.

- În Camera Secretelor, spuse Ron.

- În Camera... poftim? făcu Harry, oprindu-se brusc în faţa lor.

- A fost ideea lui Ron, numai a lui! spuse Hermione pe nerăsuflate.

Nu-i aşa că a fost absolut genial? Stăteam acolo, după ce ai plecat, şi

i-am zis lui Ron că şi dacă o să-l găsim pe ultimul, cum o să scăpăm de el? încă nu distrusesem cupa! Şi atunci, i-a trecut prin minte! Baziliscul!

- Ce nai...

- Ceva care să distrugă Horcruxurile, spuse Ron firesc.

Harry se uită la obiectele pe care le ţineau în braţe Ron şi Hermione — acum îşi dădu seama că erau colţi mari, curbaţi, smulşi din craniul baziliscului mort.

- Dar aţi intrat în ea? întrebă el, uitându-se când la colţi, când la Rom Trebuie să vorbeşti reptomita!

- A vorbit! şopti Hermione. Arată-i, Ron!

Ron scoase un şuierat îngrozitor, sugrumat.

- Aşa ai făcut atunci când ai deschis medalionul, îi spuse el lui Harry, cerându-şi scuze. A trebuit să încerc de câteva ori înainte să o nimeresc, dar — ridică din umeri cu modestie -, până la urmă am intrat.

- A fost extraordinar! zise Hermione. Extraordinar!

- Deci... Harry se chinuia să îi urmărească. Deci...

- Deci am mai tăiat un Horcrux de pe listă, spuse Ron şi scoase

din interiorulrobei rămăşiţele distruse ale cupei lui Astropuf.

Hermione a străpuns-o. M-am gândit că aşa era cel mai bine. încă

nu avusese plăcerea.

- Genial! strigă Harry.

- Floare la ureche, spuse Ron, deşi părea foarte mândru de el.

Deci... tu ce veşti ai?

în timp ce spunea asta, deasupra lor avu loc o explozie. Toţi trei

se uitară în direcţia aceea - din tavan cădea praf şi se auzi un ţipăt.

- Ştiu cum arată diadema, şi ştiu şi unde e, spuse Harry, precipitat. A ascuns-o exact unde mi-am ascuns manualul vechi de Poţiuni, unde ascunde toată lumea lucruri, de secole întregi. A crezut că era singurul care o găsise. Haideţi.

în timp ce pereţii se cutremurară din nou, îi conduse pe ceilalţi

înapoi prin intrarea ascunsă, coborând pe scara care ducea în Camera Necesităţii. Nu mai era nimeni acolo, în afară de trei femei:

Ginny, Tonks şi o vrăjitoare în vârstă, care purta o pălărie mâncată

de molii. Harry o recunoscu imediat - era bunica lui Neville.

- A, Potter, spuse ea vioi, de parcă l-ar fi aşteptat să vină.

Spune-ne ce se întâmplă!

- Toată lumea e bine? întrebară Ginny şi Tonks într-un glas.

- Da, din câte ştim noi, spuse Harry. Mai sunt oameni pe culoarul spre „Capul de mistreţ"?

Ştia că încăperea nu se putea transforma, dacă încă mai erau oameni în ea.

- Eu am fost ultima care am venit prin el, spuse doamna Poponeaţă.

L-am sigilat, m-am gândit că nu era indicat să îl lăsăm deschis, acum că Aberforth a plecat din cârciumă. L-ai văzut cumva pe nepotul meu?

- Luptă, spuse Harry.

- Fireşte, zise bătrâna cu mândrie. Scuzaţi-mă, mă duc să îl ajut.

Se îndreptă cu o viteză surprinzătoare spre treptele din piatră.

Harry se uită la Tonks.

- Tu nu trebuia să fii cu Teddy la mama ta?

- N-am putut să suport să nu ştiu nimic, spuse Tonks neliniştită.

Are ea grijă de el. L-ai văzut pe Remus?

- Avea de gând să conducă un grup de luptători pe domeniu.

Tonks plecă în grabă, fără să mai adauge nimic.

- Ginny, spuse Harry, îmi pare rău, dar trebuie să ieşi şi tu. Doar

pentru puţin timp. Apoi poţi să te întorci.

Ginny păru absolut încântată să îşi părăsească sanctuarul.

- Şi apoi poţi să te întorci! strigă Harry după ea, în timp ce

Ginny urcă treptele în fugă, după Tonks. Trebuie să vii înapoi!

- Stai puţin! spuse Ron tăios. Am uitat de cineva!

- De cine? întrebă Hermione.

- De spiriduşii de casă, trebuie să fie cu toţii în bucătării, nu?

- Vrei să spui că ar trebui să-i îndemnăm şi pe ei să lupte? întrebă Harry.

- Nu, zise Ron pe un ton serios, vreau să spun că ar trebui să-i

îndemnăm să plece. Nu mai vrem să ajungă şi alţii ca Dobby, nu?

Nu le putem ordona să moară pentru noi!

Hermione dădu drumul colţilor de bazilisc, care căzură cu

zgomot. Fugi spre Ron, îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui şi îl

sărută direct pe buze. Ron azvârli cât colo colţii şi mătura pe care le

ţinea şi-i răspunse foarte pătimaş, ridicând-o în braţe.

- Chiar e momentul cel mai potrivit? întrebă Harry încet şi,

cum nu stârni nicio reacţie, iar Ron şi Hermione se strânseră şi mai tare în braţe, învârtindu-se uşor pe loc, ridică vocea şi zise: Hei!

Suntem în mijlocul unui război!

Ron şi Hermione se despărţiră, ţinându-şi în continuare braţele

unul în jurul celuilalt.

- Ştiu, prietene, spuse Ron, care arăta de parcă tocmai primise

un balon-ghiulea în ceafă. Acum ori niciodată, nu?

- Lasă asta, cum rămâne cu Horcruxul? strigă Harry. Nu credeţi

că aţi putea să vă abţineţi până găsim diadema?

- Da, sigur. Scuze, spuse Ron, în timp ce el şi Hermione se

apucară să strângă colţii de pe podea, îmbujoraţi.

Când se întoarseră pe culoarul de la etaj, fu limpede că în cele trei minute pe care le petrecuseră în Camera Necesităţii situaţia din castel se agravase considerabil: pereţii şi tavanul se cutremurau mai rău ca niciodată, aerul era plin de praf şi Harry văzu pe cea mai apropiată fereastră zeci de străfulgerări roşii şi verzi, atât de aproape de castel, încât ştiu că Devoratorii Morţii nu mai aveau mult şi intrau. Când se uită în jos, Harry îl văzu pe uriaşul Grawp traversând domeniul şi vânturând ceea ce părea să fie un gargui din piatră, smuls de pe acoperiş. Răcnea nemulţumit.

- Să sperăm că o să calce pe unii dintre ei! spuse Ron, în timp

ce alte ţipete se auziră de undeva din apropiere.

- Atât timp cât nu-s ai noştri! spuse o voce.

Harry se întoarse şi le văzu pe Ginny şi pe Tonks; amândouă

aveau baghetele scoase şi stăteau la fereastra alăturată, care avea

câteva ochiuri sparte. Chiar sub ochii lui, Ginny trimise un blestem

bine ţintit într-o mulţime de luptători de dedesubt.

- Bravo! strigă o siluetă care fugea spre ei prin praf şi Harry îl

văzu din nou pe Aberforth, cu părul fluturându-i în vânt, în timp

ce trecu pe lângă ei în fruntea unui grup de elevi. Se pare că s-ar

putea să treacă de meterezele din nord, au adus şi ei uriaşi!

- L-ai văzut pe Remus? strigă Tonks după el.

- Ultima dată când l-am văzut, se duela cu Dolohov! Strigă Aberforth.

- Tonks, spuse Ginny, Tonks, sunt sigură că e bine.

Dar Tonks o luase la fugă prin praf, după Aberforth.

Ginny se întoarse, neajutorată, spre Harry, Ron şi Hermione.

- N-o să păţească nimic, zise Harry, deşi ştiau că erau doar vorbe

goale. Ginny, ne întoarcem imediat, tu stai la adăpost, ai grijă. Hai!

le spuse lui Ron şi Hermionei şi cei trei fugiră înapoi spre porţiunea

de perete dincolo de care Camera Necesităţii aştepta să îndeplinească dorinţa următorului vizitator.

Am nevoie de locul unde sunt ascunse toate lucrurile, o imploră Harry în gând şi uşa se materializa când fugiră a treia oară prin dreptul ei.

Rumoarea luptei se stinse în clipa în care trecură pragul şi închiseră uşa după ei; locul era cufundat în tăcere. Erau într-o încăpere de mărimea unei catedrale, care arăta ca un oraş, cu zidurile înalte alcătuite din obiecte ascunse de elevi cu multă vreme în urmă.

- Şi nu şi-a dat niciodată seama că putea să intre oricine, spuse

Ron şi vocea lui răsună în tăcerea dimprejur.

- A crezut că era singurul, spuse Harry. Din păcate pentru el, a

trebuit să ascund şi eu lucruri la vremea mea... Pe aici, adăugă el,

cred că e undeva, aici...

Trecu pe lângă trolul împăiat şi Dulapul Magic pe care Draco

Reacredinţă îl reparase anul trecut, cu urmări deosebit de grave,

apoi ezită, uitându-se în sus şi în jos, de-a lungul culoarului cu

vechituri, nemaiamintindu-şi unde trebuia să meargă.

- Accio diademă, strigă Hermione disperată, dar nu veni nimic

în zbor spre ei.

Se părea că, la fel ca şi depozitul de la Gringotts, camera nu

accepta să renunţe atât de uşor la obiectele sale ascunse.

- Hai să ne despărţim, le spuse Harry celorlalţi doi. Uitaţi-vă

după un bust din piatră al unui bărbat care poartă perucă şi o tiară!

E pe o comodă şi sigur se găseşte pe undeva, prin apropiere.

Fugiră de-a lungul culoarelor alăturate. Harry auzi paşii celorlalţi

răsunând printre munţii de vechituri, sticle, pălării, lăzi, scaune,

cărţi, arme, mături şi lilieci.

- Undeva prin apropiere, bolborosi Harry ca pentru el. Undeva... undeva...

Se adânci din ce în ce mai mult în labirint, căutând obiecte pe care să le recunoască din prima sa incursiune în camera aceea. Işi auzea propria răsuflare, părea că-i tremură până şi sufletul. Şi iată cum, chiar acolo, înaintea lui, se ivi comoda dărăpănată în care îşi ascunsese manualul de Poţiuni şi peste ea bustul din piatră al vrăjitorului ciupit de vărsat de vânt, care purta o perucă veche plină de praf şi ceea ce semăna cu o tiară antică, decolorată. Întinsese deja mâna, deşi era la trei metri depărtare de ea, când o voce din spatele lui spuse:

- Stai aşa, Potter.

Se opri din înaintare şi se întoarse. Crabbe şi Goyle stăteau

chiar în spatele lui, umăr la umăr, cu baghetele îndreptate direct

spre Harry. Harry îl văzu pe Draco Reacredinţă prin spaţiul mic, rămas

între feţele lor batjocoritoare.

- Potter, aia e bagheta mea, spuse Reacredinţă, aţintind-o pe cea

pe care o ţinea prin despărţitura dintre capetele lui Crabbe şi Goyle.

- A fost, gâfâi Harry, apucând şi mai strâns bagheta din lemn de păducel. Aparţine cui o are, Reacredinţă. Cine ţi-a împrumutat-o pe a ta?

- Mama, spuse Draco.

Harry râse, deşi nu era deloc o situaţie amuzantă. Nu îi mai auzea

pe Ron şi Hermione. Se părea că se îndepărtaseră, căutând diadema.

- Deci cum de voi trei nu sunteţi cu Cap-de-Mort? întrebă Harry.

- O să fim răsplătiţi, spuse Crabbe, cu o voce surprinzător de blândă pentru un om atât de masiv.

Harry nu îl mai auzise vorbind până atunci. Crabbe zâmbea ca

un copil căruia i se promisese o pungă mare cu dulciuri. Am rămas

în urmă, Potter.

- Am hotărât să nu plecăm, ca să te dăm pe mâna lui.

- Ce plan bun, spuse Harry pe un ton admirativ şi batjocoritor

în acelaşi timp.

Nu îi venea să creadă că era atât de aproape şi că nu putea ajunge la ea din cauza lui Reacredinţă, Crabbe şi Goyle. începu să se dea încet înapoi spre locul unde Horcruxul era aşezat strâmb, pe capul bustului. Dacă l-ar fi putut înşfăca înainte să înceapă lupta...

- Şi cum aţi intrat aici? întrebă el, încercând să le distragă atenţia.

- Eu aproape că am trăit în Camera Lucrurilor Ascunse tot anul

trecut, spuse Reacredinţă pe un ton certăreţ. Ştiu cum să intru.

- Ne-am ascuns pe holul din faţa ei, mormăi Goyle. Acum ştim

să facem Vrăji de Deziluzionare!

- Şi după aia, rânji prosteşte, ai apărut în faţa noastră, spunând că te duceai după o diademă. Ce e aia o diademă?

- Harry, răsună vocea lui Ron, din partea cealaltă a zidului din dreapta Vorbeşti cu cineva?

Crabbe păru să pocnească din bici, aţintindu-şi bagheta spre muntele de cinsprezece metri înălţime formată din mobilă veche, cufere stricate, cărţi şi robe şi alte lucruri neidentificate şi strigă :

- Descendo!

Zidul de vechituri începu să se clatine şi se prăbuşi pe culoarul alăturat celui pe care era Ron,

- Ron ! urlă Harry, în timp ce Hermione strigă de undeva şi Harry auzi obiecte nenumărate, izbindu-se de podea pe partea cealaltă a zidului care devenise instabil. Îşi îndreptă bagheta spre capătul acestuie, strigând : Finite! Şi astfel îl stabiliză.

- Nu! Strigă Reacredinţă, oprind braţul lui Crabbe când acesta dădu să repete vraja. Dacă distrugi camera, s-ar putea să îngropi diadema asta !

- Şi ce dacă, spuse Crabbe, smulgându-şi braţul. Pe Potter il vrea Lordul Întunecat, cui îi pasă de o diademă?

- Potter a venit aici după asta, spuse Reacredinţă, nereuşind să-şi ascundă nerăbdarea, în faţa gândirii greoaie a colegilor săi, aşa că asta trebuie să însemne…..

- “Trebuie să însemne”?

Crabbe se întoarse spre Reacredinţă cu o sălbăticie nedisimulată.

- Cui îi pasă ce crezi tu. Nu mai primesc ordine de la tine, Draco. Tu şi taică-tău sunteţi terminaţi !

- Harry! strigă Ron din nou de pe partea cealaltă a zidului de vechituri. Ce se întâmplă?

- Harry ? se maimuţări Crabbe, ce se întâmplă — nu, Potter! Crucio!.

Harry se aruncase deja spre tiară. Blestemul lui Crable nu îl nimeri, dar lovi bustul din piatră, se ridică în aer, cu tot cu diademă, şi apoi căzu undeva pe mormanul de obiecte pe care stătuse până atunci bustul.

- Opreşte-te ! îi strigă Reacredinţă lui Crabbe şi ecoul vocii lui se împrăştie în încăperea uriaşă. Lordul Întunecat îl vrea în viaţă!

- Ei şi? Doar nu-l omor, nu ? ţipă Crabe, dând la o parte braţul lui Reacredinţă din faţa lui. Dar o să-l omor, dacă o să pot, şi aşa Lordul Întunecat îl vrea mort ce cont…

Un jet de lumină roşie trecu la câţiva centimetri de Harry; Hermione, venise în fugă de după colţ din spatele lui trimise o Vrajă de Împietrire, direct spre capul lui Crabbe. Rată doar pentru că Reacredinţă îl trase din calea vrăjii.

- Este Sânge-Mâlul ăla! Abracadabra!

Harry o văzu pe Hermione aruncându-se într-o parte şi fu atât de furios pentru că Crabbe ţintise ca să ucidă, încât mintea i se goli de orice alte gânduri. Ţinti o Vrajă de Împietrire spre Crabbe, care se feri brusc, făcândul pe Reacredinţă să dea drumul baghetei; acesta se rostogoli şi dispăru sub un munte de mobilă şi cutii descleiate.

- Nu-l omorâţi, nu-l omorâţi, strigă Reacredinţă către Crabbe şi Goyle, care ţinteau amândoi către Harry.

Fracţiunea de secundă cât ezitară fu exact ce îi trebuia lui Harry:

- Expelliarmus!

Bagheta lui Goyle îi zbură din mână şi dispăru în zidul de obiecte de lângă el, Goyle sări prosteşte pe loc, încercând să o recupereze, Reacredinţă se dădu din calea celei de-a doua Vrăji de Împietrire a Hermionei şi Ron ţinti un Blestem de Legare Corporală direct spre Crabbe, apărând dintr-odată în capătul coluarului şi ratândul cu foarte puţin.

Crabbe se învârti pe loc şi strigă din nou:

- Abracadabra!

Ron sări într-o parte, pentr-u a evita jetul de lumină verde şi dispăru.

Reacredinţă, care era dezarmat se ascunse după un şifonier cu trei picioare, în timp ce Hermione se năpustii înspre ei lovindu-l pe Goyle

în drumul ei cu o Vrajă de Împietrire.

- E undeva pe aici, îi strigă Harry Hermionei, arătând spre mormanul de vechituri pe care căzuse tiara cea veche. Uită-te după ea cât mă duc să îl ajut pe R…

- Harry, strigă ea !

O bubuitură răsunătoare din spatele lui, îl preveni cu doar o clipă înainte să se întâmple. Se întoarse şi îl văzu pe Ron şi pe Crabbe venind în fugă spre ei, cât puteau de repede de-a lungul culoarului.

- Vă place când se încing lucrurile, gunoaielor? răcni Crabbe în timp ce fugea.

Îsă părea să nu poată controla ce făcuse. Erau urmăriţi de nişte

flăcări de dimensiuni neobişnuite, care se ridicau pe zidurile din

vechituri, prefăcute în cenuşă la atingerea focului.

- Aguamenti! strigă Harry, dar jetul de apă care ţâşni din vârful

baghetei sale se evaporă imediat. Fugiţi!

Reacredinţă apucă trupul împietrit al lui Goyle şi îl trase, Crabbe le-o luă înainte tuturor, părând acum îngrozit de-a binelea, iar Harry, Ron şi Hermione fugiră după el, cu focul pe urmele lor. Nu era un foc normal, căci Crabbe folosise un blestem de care Harry nu mai auzise până atunci. Ocoliră pe după un colţ şi flăcările îi urmară de parcă ar fi fost însufleţite, conştiente şi hotărâte să îi ucidă. Acum, focul începuse să sufere nişte mutaţii - se transformă într-o haită imensă de animale din foc: şerpi din flăcări, himere şi dragoni se înălţară şi coborâră, iar grohotişul vechi de secole cu care se hrăneau era azvârlit în aer, direct în gurile lor cu colţi, aruncat în sus de labele cu gheare, înainte de a se mistui în infern. Reacredinţă, Crabbe şi Goyle dispăruseră din câmpul lor vizual. Harry, Ron şi Hermione se opriră brusc - monştri din foc îi încercu- iau, apropiindu-se din ce în ce mai tare, lovind cu ghearele, coarnele şi cozile, iar fierbinţeala devenise ca un zid compact în jurul lor.

- Ce putem face? strigă Hermione peste vuietul asurzitor al

focului. Ce putem face?

- Prindeţi!

Harry înşfacă două mături care păreau destul de grele, din cel

mai apropiat morman de vechituri, şi îi aruncă una lui Ron, care o

trase pe Hermione pe mătură, în spatele lui. Harry îşi aruncă un

picior peste a doua mătură şi lovi cu putere în podea, se ridicară în

aer, ratând cu puţin ciocul cu corn al unei păsări de pradă din

flăcări, gata-gata să-i înghită.

Fumul şi căldura deveneau copleşitoare; dedesubt, focul blestemat mistuia marfa de contrabandă a generaţii întregi de elevi urmăriţi, rezultatele condamnabile a mii de experimente interzise, secretele a nenumărate suflete care se refugiaseră în cameră. Harry nu văzu nicăieri nici urmă de Reacredinţă, Crabbe şi Goyle; coborî cât îndrăzni de jos peste monştrii din flăcări, pentru a-i căuta, dar nu văzu decât foc, ce mod îngrozitor de a muri... nu dorise niciodată să se întâmple aşa ceva...

- Harry, hai să ieşim, hai să ieşim! strigă Ron, deşi, din cauza

fumului negru, era imposibil să îşi dea seama unde era uşa.

Atunci, Harry auzi un strigăt de om, slab şi înduioşător, prin

toată rumoarea îngrozitoare, prin vuietul flăcărilor devoratoare.

- Este prea periculos! urlă Ron, dar Harry viră în aer.

Ochelarii îi protejară cât de cât ochii de fum. Cercetă marea de

foc de dedesubt, căutând un semn de viaţă, o mână sau un chip care

încă nu fusese carbonizat.

Şi iată că îl văzu pe Reacredinţă, ţinându-l în braţe pe Goyle,

care era inconştient, cocoţaţi amândoi pe un turn instabil de scaune carbonizate, şi Harry coborî. Reacredinţă îl văzu venind şi ridică

o mână, dar, imediat ce o prinse, Harry îşi dădu seama că nu avea

ce să facă: Goyle era prea greu şi mâna transpirată a lui Reacredinţă

alunecă imediat dintr-a lui Harry.

- Harry, dacă murim pentru ei, te ucid! urlă Ron, în timp ce spre

ei se năpusti o himeră uriaşă din flăcări.

Ron şi Hermione îl traseră pe Goyle pe mătura lor şi se ridicară

din nou în aer, clătinându-se şi poticnindu-se, în timp ce Reacredinţă se urcă în spatele lui Harry.

- Uşa, să ajungi la uşă, la uşă! îi strigă Reacredinţă în ureche.