Harry Potter şi Talismanele Morţii

Harry acceleră după Ron, Hermione şi Goyle, prin norii din ce

în ce mai denşi de fum negru, de-abia reuşind să respire, şi, peste tot

în jurul lor, ultimele obiecte nearse de flăcările mistuitoare fură

azvârlite în aer, în timp ce creaturile focului blestemat aruncau în

sus, triumfător, cupe şi scuturi, un colier scânteietor şi o tiară veche,

decolorată.

- Ce faci, ce faci uşa e în partea aia! strigă Reacredinţă, dar

Harry viră din scurt şi se avântă în jos.

Diadema părea să cadă cu încetinitorul, rotindu-se într-o spirală

scânteietoare, spre gura larg deschisă a unui şarpe, dar în cele din

urmă o prinse, o prinse în jurul încheieturii.

Harry luă un nou viraj, în timp ce şarpele se năpusti spre el, se

înălţă şi se îndreptă direct spre locul unde se ruga să fie uşa deschisă:

Ron, Hermione şi Goyle dispăruseră, Reacredinţă ţipa şi îl ţinea

atât de strâns pe Harry, încât îl dureau coastele. Atunci, Harry văzu

prin fum o bucată dreptunghiulară de perete şi îndreptă mătura spre

ea; câteva clipe mai târziu, plămânii i se umplură cu aer curat şi ei

se izbiră de zidul de pe coridorul din spatele acesteia.

Reacredinţă căzu de pe mătură cu faţa în jos, gâfâind, tuşind şi

vomitând. Harry se rostogoli şi se ridică în capul oaselor. Uşa

Camerei Necesităţii dispăruse, iar Ron şi Hermione, cu respiraţia

tăiată, stăteau pe podea lângă Goyle, care era încă inconştient.

- C... Crabbe! strigă Reacredinţă înecându-se, imediat ce putu

să vorbească. C... Crabbe...

- A murit, spuse Ron cu asprime.

În afara respiraţiilor întretăiate şi a acceselor de tuse, nu se mai auzea nimic altceva. Apoi, nişte bubuituri răsunătoare cutremurară castelul şi o cavalcadă de siluete transparente trecu în galop pe lângă ei, capetele pe care le ţineau la subraţ strigând însetate de sânge. După ce trecu „Clubul Decapitaţilor", Harry reuşi să se ridice şi se uită în jur - bătălia încă se desfăşura peste tot în jurul lui. Auzi mai multe ţipete decât cele ale fantomelor care se îndepărtau. Fu cuprins de panică.

- Unde e Ginny? spuse el tăios. Era aici. Trebuia să se întoarcă

în Camera Necesităţii.

- La naiba, tu chiar crezi că o să mai funcţioneze după incendiul

ăsta? întrebă Ron, dar şi el se ridică, frecându-şi pieptul şi uitându-

se în stânga şi în dreapta. Să ne despărţim şi să o căutăm?

- Nu, spuse Hermione, ridicându-se şi ea în picioare.

Reacredinţă şi Goyle rămaseră deznădăjduiţi, grămadă pe

podea, amândoi dezarmaţi.

- Hai să rămânem împreună. Eu zic să mergem. Harry, ce ai pe mână?

-Cum? A, da...

îşi dădu jos diadema de pe încheietură şi o ridică. Era încă fierbinte, înnegrită de cenuşă, dar, când se uită la ea cu atenţie, reuşi totuşi să desluşească cuvintele cu litere mici gravate pe ea: „Mintea să-ţi fie bine pregătită pentru carte şi ştiinţă". Din diademă părea să curgă

un lichid ca sângele, negru şi cu consistenţa smoalei. Dintr-odată, Harry simţi obiectul vibrând cu putere, apoi se sfărâmă în mâinile lui

şi, în momentul acela, lui Harry i se păru că aude un ţipăt de durere

extrem de slab, foarte îndepărtat, răsunând nu de pe domeniu sau

din castel, ci din obiectul ce tocmai i se fărâmase în mâini.

- Trebuie să fi fost Foc-Demonic! spuse Hermione pe un ton

plângăreţ, uitându-se la fărâme.

- Cum?

- Foc-Demonic - sau foc blestemat - este una dintre substanţele

care distrug Horcruxuri, dar este atât de periculos, încât nu aş fi

îndrăznit niciodată, absolut niciodată să îl folosesc. De unde a ştiut

Crabbe cum să...

- Probabil că a învăţat de la fraţii Carrow, spuse Harry pe un ton sumbru.

- Păi, păcat că n-a fost atent când au zis cum să îl facă să înceteze, spuse Ron, care avea părul pârlit, la fel ca şi Hermione, şi chipul plin de funingine. Dacă nu ar fi încercat să ne omoare pe toţi, aproape că mi-ar părea rău că a murit.

- Dar nu vă daţi seama? şopti Hermione. Asta înseamnă că dacă

am reuşi să ajungem la şarpe...

Dar se întrerupse când coridorul se umplu de ţipete şi de zgomotele inconfundabile ale unor dueluri. Harry se uită în jur şi aproape

îi stătu inima în loc: Devoratorii Morţii pătrunseseră în Hogwarts.

Fred şi Percy tocmai apăruseră în câmpul lui vizual, mergând cu spatele şi duelându-se amândoi cu bărbaţi mascaţi şi cu glugi.

Harry, Ron şi Hermione fugiră spre ei, să îi ajute; jeturi de lumină

zburară în toate părţile şi bărbatul cu care se duela Percy se dădu îna-poi repede, gluga îi alunecă şi văzură o frunte înaltă şi păr înspicat.

- Bună seara, domnule ministru! strigă Percy, trimiţând un blestem direct spre Thicknesse, care dădu drumul baghetei şi îşi zgârie roba în dreptul pieptului, părând foarte tulburat. A, şi să ştiţi că îmi dau demisia!

- Glumeşti, Percy! strigă Fred, în timp ce Devoratorul Morţii cu

care se lupta se prăbuşi sub trei Vrăji de împietrire combinate.

Thicknesse căzuse pe jos, iar pe tot corpul, prin piele îi ieşeau

mici spini, părând că se transformă într-un fel de arici de mare. Fred

se uită la Percy cu bucurie.

- Percy, tu chiar glumeşti... cred că ultima dată când te-am

auzit glumind aveai...

Se auzi o explozie. Harry, Ron, Hermione, Fred şi Percy, cei doi Devoratori ai Morţii de la picioarele lor, unul împietrit, celălalt Transfigurat, fuseseră grupaţi împreună şi, în fracţiunea aceea de secundă, când păreau să fie în siguranţă, lumea se despică în două. Harry simţi cum zbura prin aer şi nu putu decât să ţină strâns băţul acela subţire din lemn, singura lui armă, şi să îşi apere capul cu mâinile. Ii auzi pe tovarăşii săi ţipând şi strigând, dar nu ştia ce păţiseră.

Şi atunci, totul se transformă în durere şi semiobscuritate: era

îngropat pe jumătate sub dărâmăturile unui coridor supus unui atac

teribil, aerul rece îl făcu să înţeleagă că zidul castelului fusese

spulberat, iar lichidul cald şi lipicios de pe obraz - că sângera

abundent. Apoi auzi un strigăt îngrozitor de tulburător, expresie a

unei agonii pe care n-ar fi putut-o provoca nici flăcările şi nici

blestemele. Se ridică, şovăielnic, mai speriat decât fusese în ziua

aceea, poate mai speriat decât fusese vreodată în viaţa lui...

Hermione încerca şi ea să se ridice dintre dărâmături; trei bărbaţi roşcaţi stăteau unul lângă altul pe podea, în locul unde fusese

aruncat în aer zidul. Harry o apucă de mână pe Hermione şi porniră, poticnindu-se de bucăţi de piatră şi lemn.

- Nu, nu, nu! striga cineva. Nu! Fred! Nu!

Percy îşi scutura fratele şi Ron stătea în genunchi lângă ei. Fred

avea ochii larg deschişi, dar nu vedea, având încă zugrăvită pe chip

umbra celui din urmă zâmbet al său.

Capitolul 32

Bagheta de soc

Lumea se sfârşise... Atunci de ce nu încetase bătălia, de ce nu se cufundase în tăcere castelul, de ce nu depuseseră armele toţi luptătorii? Mintea lui Harry era în cădere liberă, necontrolată, incapabilă să

asimileze imposibilul, pentru că nu se putea ca Fred Weasley să fi

murit. Ceea ce îi dovedeau toate simţurile trebuia să fie o minciună.

Şi atunci, un corp căzu prin dreptul găurii din zidul şcolii Blesteme ţâşniră din noapte, zburând spre ei şi lovind peretele din spatele capetelor lor.

- La pământ! strigă Harry, în timp ce alte blesteme zburară din întuneric.

El şi Ron o înşfăcară amândoi pe Hermione şi o traseră spre

podea, dar Percy stătea aplecat peste cadavrul lui Fred, protejându-l

de alte lovituri. Când Harry strigă: „Percy, hai, trebuie să mergem!",

acesta clătină din cap.

Harry văzu şiroaie de lacrimi pe chipul plin de funingine al lui

Ron, când acesta îşi apucă de umeri fratele mai mare şi îl trase, dar

Percy refuza să se clintească.

- Percy, nu poţi face nimic să îl ajuţi! O să...

Hermione ţipă şi Harry se întoarse, fără a mai fi nevoit să

întrebe de ce. Un păianjen monstruos, de o mărimea considerabilă,

încerca să se caţere prin gaura uriaşă din zid: unul dintre descendenţii lui Aragog venise să participe la luptă.

Ron şi Harry ţipară în acelaşi timp, vrăjile li se încrucişară şi

păianjenul fu aruncat pe spate, cu picioarele zvâcnindu-i îngrozitor,

şi dispăru în noapte.

- A adus şi nişte prieteni cu el! le strigă Harry celorlalţi, privind

peste zidul castelului, prin gaura pe care o creaseră blestemele: alţi

păianjeni uriaşi se căţărau pe zidul şcolii, eliberaţi din Pădurea

Interzisă, în care trebuia să fi pătruns Devoratorii Morţii. Harry aruncă înspre ei, de sus, Vrăji de împietrire, răsturnându-l pe

monstrul din frunte peste tovarăşii săi, făcându-i să se rostogolească

din nou spre pământ, până când dispărură din câmpul lui vizual.

Apoi, alte blesteme trecură atât de aproape peste capul lui Harry,

încât simţi cum părul începu să-i fluture.

- Să mergem, acum!

împingând-o pe Hermione în faţa lui, împreună cu Ron, Harry

se aplecă şi luă de subsuori trupul neînsufleţit al lui Fred. Percy îşi

dădu seama ce încerca să facă Harry, se desprinse de cadavru şi îl

ajută; îl duseră pe Fred împreună la adăpost, stând foarte aplecaţi,

pentru a se feri de blestemele de pe domeniu ţintite către ei.

- Aici, spuse Harry şi îl puseră într-o nişă unde fusese înainte o

armură.

Nu putu să suporte să se uite la Fred nici o secundă mai mult. Se

asigură că trupul era bine ascuns şi apoi fugi după Ron şi Hermione.

Reacredinţă şi Goyle dispăruseră, dar, la capătul coridorului, care

era plin acum de praf şi tencuială căzută, unde nu mai erau de mult

geamuri în ramele ferestrelor, văzu mai mulţi oameni care fugeau

într-o parte şi-n alta. Nu putea să îşi dea seama dacă erau prieteni

sau duşmani. Venind de după colţ, Percy urlă, mugind ca un taur:

- Rookwood! strigă el şi fugi spre un bărbat înalt, care urmărea

nişte elevi.

- Harry, vino! strigă Hermione.

Îl trăsese pe Ron în spatele unei tapiserii. Apoi păreau că se luptă între ei şi, într-o secundă de nebunie, Harry crezu că se îmbrăţişau din nou. Apoi văzu că Hermione încerca să îl reţină pe Ron, să îl împiedice să se ducă după Percy.

- Ascultă-mă! Ascultă-mă, Ron!

- Vreau să ajut, vreau să omor Devoratori ai Morţii!

Avea chipul contorsionat, murdar de praf şi fum şi tremura de

furie şi durere.

- Ron, suntem singurii care îi pot pune capăt! Te rog, Ron, avem nevoie de şarpe, trebuie să ucidem şarpele! spuse Hermione.

Dar Harry ştia ce simţea Ron. Vânarea unui alt Horcrux nu-I putea aduce satisfacţia răzbunării şi el voia să lupte, să îi pedepsească pe cei care îl omorâseră pe Fred şi voia să găsească alţi Weasley, dar, mai presus de orice, să ştie sigur că Ginny nu... dar nu putu să lase gândul acesta să i se strecoare în minte.

- Vom lupta! spuse Hermione. O să trebuiască să luptăm, pentru a ajunge la şarpe! Dar hai să nu uităm ce avem de f-făcut acum!

Numai noi putem să-i punem capăt!

Şi ea plângea şi se ştergea la ochi cu mâneca ruptă şi pârlită, în

timp ce vorbea, dar lua guri mari de aer, pentru a se calma, şi se

întoarse spre Harry, ţinându-l strâns în continuare pe Ron:

- Trebuie să afli unde este Cap-de-Mort, pentru că şarpele

trebuie să fie cu el, nu? Fă-o, Harry, priveşte în mintea lui!

De ce era atât de uşor să o facă? Poate pentru că cicatricea îl

ardea de ore întregi, încercând cu disperare să-i arate gândurile lui

Cap-de-Mort? închise ochii la ordinul ei şi, imediat, strigătele şi

bubuiturile şi toate celelalte zgomote ale bătăliei se estompară până

când le auzi de departe, de parcă ar fi fost la mare distanţă de ele.

Stătea în mijlocul unei camere părăsite, dar ciudat de cunoscute; tapetul de pe pereţi se cojea şi toate ferestrele erau baricadate, cu excepţia uneia singure. Zgomotele atacului asupra castelului erau înăbuşite şi îndepărtate. Dincolo de singura fereastră liberă se vedeau străfulgerări de lumini, în dreptul castelului, dar în încăpere era întuneric. Singura sursă de lumină era o mică lampă cu gaz. Învârtea bagheta printre degete, privind-o, gândindu-se la Camera din castel, la Camera secretă pe care nu o găsise decât el, Camera pe care, la fel ca şi în cazul Camerei Secretelor, trebuia să fii isteţ, şi şiret, şi cercetător, ca să o descoperi... Era convins că băiatul nu avea să găsească diadema... deşi marioneta lui Dumbledore ajunsese mult mai departe decât se aşteptase... prea departe...

- Stăpâne, spuse o voce, disperată şi spartă.

Se întoarse. Lucius Reacredinţă stătea în colţul cel mai întunecat, ponosit şi purtând încă urmele pedepselor pe care le primise după ce scăpase băiatul. Avea un ochi închis şi umflat.

- Stăpâne... te rog... fiul meu...

- Lucius, nu sunt eu de vină dacă a murit fiul tău. Nu a venit să

mi se alăture odată cu ceilalţi Viperini. Poate că a hotărât să fraternizeze cu Potter...

- Nu, niciodată, şopti Reacredinţă.

- Ai face bine să speri că nu.

- Nu... nu te temi, Stăpâne, că Potter ar putea fi ucis de altcineva în afară de tine? întrebă Reacredinţă, cu vocea tremurândă. Nu ar fi... să mă ierţi... mai înţelept să opreşti bătălia, să intri în castel şi să îl cauţi chiar tu?

- Nu te preface, Lucius. Vrei să se sfârşească bătălia ca să poţi afla

ce s-a întâmplat cu fiul tău. Şi nu este cazul să îl caut pe Potter. înainte să se lumineze de ziuă, Potter va veni el însuşi să mă găsească.

Cap-de-Mort îşi coborî din nou privirea asupra baghetei pe care

o avea în mână. Il tulbura... şi lucrurile care îl tulburau pe Lordul

Cap-de-Mort trebuiau remediate...

- Du-te şi adu-l pe Plesneală.

- Pe Plesneală, S-stăpâne?

- Pe Plesneală. Acum. Am nevoie de el. Am nevoie să facă ceva

pentru mine. Du-te!

Lucius plecă, speriat, împiedicându-se puţin prin întuneric.

Cap-de-Mort rămase acolo, învârtind bagheta pe degete, fixând-o

cu privirea.

- Este singura cale, Nagini, şopti el şi se uită în jur, spre şarpele imens, care acum era suspendat în aer, mişcându-se graţios în spaţiul fermecat, protejat, pe care îl crease pentru el - o sferă luminoasă, transparentă, ca un fel de combinaţie între o colivie sclipitoare şi un bazin.

Cu un icnet, Harry se smulse de acolo şi deschise ochii. În aceeaşi clipă, timpanele îi fură asaltate de ţipete şi urlete, de bubuiturile şi zgomotele bătăliei.

- Este în „Urlet în noapte". Şarpele e cu el, are un fel de protecţie magică în jurul lui. Tocmai l-a trimis pe Lucius Reacredinţă să-l

aducă pe Plesneală.

- Cap-de-Mort e în „Urlet în noapte"? spuse Hermione ofensată. Nici... nici măcar nu luptă !

- Nu crede că are de ce să lupte, spuse Harry. Crede că o să vin eu la el.

- Dar de ce?

- Ştie că vânez Horcruxurile. îl ţine pe Nagini aproape de el. E

evident că o să trebuiască să mă duc la el, ca să ajung la animal.

- Da, spuse Ron, îndreptându-şi umerii. Aşa că nu te poţi duce,

asta vrea, la asta se aşteaptă. Rămâi aici şi ai grijă de Hermione şi

mă duc eu şi îl...

Harry îl întrerupse pe Ron.

- Voi doi rămâneţi aici, mă duc sub pelerină şi mă întorc cât pot de...

- Nu, spuse Hermione, e mult mai logic să iau eu pelerina şi...

- Nici măcar să nu-ţi treacă prin cap! se răsti Ron la ea.

Înainte ca Hermione să poată spune altceva decât: „Ron, sunt

la fel de capabilă să….. tapiseria din capătul scării, în spatele căreia

erau, fu dată brusc la o parte.

- Potter!

În faţa lor erau doi Devoratori ai Morţii, dar chiar înainte ca aceştia să fi apucat să ridice de tot baghetele, Hermione strigă:

- Gusseo!

Treptele de sub picioarele lor se aplatizară, devenind un plan

înclinat, şi ea, Harry şi Ron căzură pe el, fără să poată controla

viteza, dar alunecând destul de repede pentru ca Vrăjile de Împietrire ale Devoratorilor Morţii să zboare mult deasupra capetelor lor.

Ţâşniră pe tapiseria ascunsă de la capăt şi alunecară până pe podea,

lovindu-se de peretele de vizavi.

- Duro! strigă Hermione, îndreptându-şi bagheta spre tapiserie.

Ceva crănţăni răsunător, înfiorător, de două ori, în timp ce

tapiseria se transformă în piatră şi Devoratorii Morţii de pe urmele

lor se izbiră de ea, căzând grămadă.

- Daţi-vă la o parte! strigă Ron, iar el, Harry şi Hermione se

lipiră de o uşă, în timp ce o turmă de pupitre trecu zgomotos, în

galop, prin dreptul lor, îndrumate de profesoara McGonagall, care

alerga foarte repede.

Nu păru să îi observe; părul i se desprinsese din coc şi pe obraz

avea o tăietură adâncă. În timp ce ajunse după colţ, o auziră strigând:

- La atac!

- Harry, pune-ţi pelerina! spuse Hermione. Lasă-ne pe noi!

Dar Harry o aruncă peste toţi trei. Deşi erau destul de înalţi, se

îndoi că cineva avea să le vadă picioarele prin norii de praf, pietrele

care se fărâmau şi luminile vrăjilor. Coborâră în fugă pe următoarea scară şi se treziră pe un coridor plin de oameni care se duelau. Portretele de pe ambele părţi ale luptătorilor erau pline de siluete care aruncau sfaturi şi încurajări, în timp ce Devoratori ai Morţii mascaţi şi demascaţi se duelau cu elevi şi profesori. Dean se părea că obţinuse o baghetă, pentru că era faţă în faţă cu Dolohov, iar Parvati lupta contra lui Travers. Harry, Ron şi Hermione ridicară imediat baghetele, pregătiţi să atace, dar luptătorii se mişcau şi se mutau atât de repede, încât riscul de a trimite blesteme şi de a-i răni pe cei din tabăra lor era prea mare. Chiar în timp ce stăteau cu sufletul la gură, aşteptând ocazia de a ataca, se auzi un: „Uuiiiii!" răsunător şi Harry se uită în sus. Îl văzu pe Peeves vâjâind deasupra lor, aruncând păstăi de Snargaluffi peste Devoratorii Morţii, cărora li se acoperiră dintr-odată capetele cu tuberculi veni, mişcători, asemenea unor viermi graşi.

- Argh!

Un pumn de tuberculi căzuse pe pelerină, deasupra capului lui Ron, iar rădăcinile slinoase, verzi, erau suspendate în mod ciudat în aer, în timp ce Ron încerca să le dea jos.

- E cineva invizibil acolo! strigă un Devorator al Morţii mascat,

arătând înspre ei.

Dean profită la maxim de momentul de neatenţie al Devoratorului Morţii, lovindu-l cu o Vrajă de împietrire. Dolohov încercă să

se răzbune şi Parvati aruncă un blestem de legare corporală asupra lui.

- Să mergem! strigă Harry şi împreună cu Ron şi Hermione îşi

strânseră pelerina în jurul lor şi se avântară cu capul în jos, printre

luptători, alunecând puţin în bălţile cu sevă de Snargaluff, îndreptându-se spre capătul scării de marmură care ducea în holul de intrare.

- Sunt Draco Reacredinţă, sunt Draco, sunt de partea voastră!

Draco era pe hol, încercând să îl convingă pe un alt Devorator

al Morţii mascat. Harry îl împietri pe Devorator, când trecură pe

lângă ei. Reacredinţă se uită în jur, zâmbind, căutându-l din ochi

pe cel care îl salvase, şi Ron îi dădu un pumn de sub pelerină.

Reacredinţă căzu pe spate, peste Devorator, complet derutat şi cu

sângele şiroindu-i din gură.

- Asta e a doua oară când ţi-am salvat viaţa în noaptea asta,

nemernic ipocrit ce eşti! strigă Ron.

Pe scări şi în holul de la intrare aveau loc alte dueluri. Harry

văzu Devoratori ai Morţii peste tot: Yaxley, aproape de uşile de la

intrare, se lupta cu Flitwick, iar un Devorator al Morţii mascat se

duela cu Kingsley chiar lângă ei. Elevii fugeau în toate părţile, unii

cărând sau târând prieteni răniţi. Harry ţinti o Vrajă de Împietrire

spre Devoratorul mascat, rată, dar fu cât pe ce să îl nimerească pe

Neville, care apăruse din senin, fluturând o mare Tentaculă Veninoasă, care se înfăşură bucuroasă în jurul celui mai apropiat Devorator al Morţii şi începu să îl strângă cu putere.

Harry, Ron şi Hermione coborâră în goană scara de marmură. în

stânga lor se sparse clepsidra de sticlă a Viperinilor, care înregistrase

punctele casei, şi smaraldele din ea se împrăştiară peste tot, făcându-i pe oameni să alunece şi să îşi piardă echilibrul în timp ce fugeau. Când ajunseră la parter, două trupuri căzură de la balconul de deasupra şi o umbră cenuşie - despre care Harry crezu că era un animal - alerga în patru labe, traversând holul, pentru a-şi înfige colţii într-una dintre victime.

- Nu! urlă Hermione.

Cu o bubuitură răsunătoare generată de bagheta Hermionei,

Fenrir Greyback fu aruncat pe spate de deasupra lui Lavender

Brown, care abia dacă mai mişca. Greyback se izbi de balustrada din

marmură şi se chinui să se ridice în picioare. Un glob de cristal îi

căzu atunci direct în cap, însoţit de o trosnitură şi o străfulgerare de

lumină albă; Greyback căzu grămadă şi rămase nemişcat.

- Mai am vreo câteva! strigă profesoara Trelawney de dincolo

de balustradă. De ajuns pentru oricine doreşte! Na, luaţi!

Scoase din geantă încă o sferă de cristal imensă şi, cu o mişcare

asemănătoare unei serve la tenis, flutură din baghetă şi o trimise în

zbor în partea cealaltă a holului, spulberând o fereastră. în aceeaşi

clipă, uşile masive din lemn se deschiseră la perete şi alţi păianjeni

uriaşi pătrunseră cu forţa în holul de la intrare.

Se auziră strigăte de teroare; luptătorii se împrăştiară, Devoratori ai Morţii şi locuitori de la Hogwarts în egală măsură. Jeturi de lumină roşie şi verde zburară în mijlocul monştrilor care se apropiau, făcându-i să se cutremure şi să se ridice pe picioarele din spate, mai înspăimântători ca niciodată.

- Cum au ieşit? strigă Ron, încercând să acopere ţipetele, dar, înainte ca Harry sau Hermione să îi poată răspunde, fură daţi brutal la o parte.

Hagrid venise tropăind pe scară, fluturându-şi umbrela roz, înflorată.

- Nu le faceţi rău, nu le faceţi rău! strigă el.

- HAGRID, NU!

Harry uită de orice altceva: ţâşni de sub pelerină, fugind la mică

distanţă de pământ, pentru a evita blestemele care luminau întregul hol.

- HAGRID, VINO ÎNAPOI!

Dar nici măcar nu ajunsese la jumătatea distanţei până la Hagrid, când îl văzu dispărând printre păianjeni. Aceştia se retraseră sub atacul vrăjjlor, cu un zumzăit asurzitor, mişunând dezgustător, cu Hagrid îngropat în mijlocul lor.

- Hagrid!

Harry auzi pe cineva strigându-l, dar nu îi păsa dacă îi era prieten sau duşman. Cobora în fugă treptele din faţa castelului, spre domeniul întunecat, şi păianjenii se îndepărtau mişunând cu prada lor, dar nu îl putea zări deloc pe Hagrid.

- Hagrid!

I se păru că vede un braţ enorm făcându-i semne din mijlocul

furnicarului de păianjeni, dar când dădu să fugă după ei, calea îi fu

blocată de un picior impresionant, care apăru din beznă şi făcu

pământul de sub el să se cutremure. Se uită în sus: în faţa lui stătea

un uriaş, de şase metri înălţime, cu capul cufundat în umbră. Lumina care se revărsa pe uşile castelului nu îi atingea decât gambele

păroase, ca nişte trunchiuri de copac. Cu o mişcare brutală, uriaşul

lovi cu pumnul său imens într-o fereastră de la un etaj superior şi

peste Harry se revărsă o ploaie de cioburi, astfel că fu nevoit să-şi

caute adăpost înapoi sub uşă.

- Vai de mine! urlă Hermione, când ea şi Ron îl ajunseră din

urmă pe Harry şi se uitară în sus, la uriaşul care acum încerca să

înşface oameni prin fereastra spartă de la înălţime.

- Nu! strigă Ron, apucând-o de mână când Hermione vru să-şi ridice bagheta. Dacă îl împietreşti, o să dărâme jumătate din castel!