Harry Potter şi Talismanele Morţii

- Hagrid?

Grawp apăru clătinându-se de după colţul castelului; abia acum

observă Harry că Grawp era, într-adevăr, un uriaş mai mic. Monstrul care încerca să-i strivească pe oamenii de la etajele superioare întoarse privirea şi scoase un răget. Treptele de piatră se cutremurară în timp ce începu să tropăie în direcţia rubedeniei sale mai mici; Grawp rămase cu gura căscată şi strâmbă, dezvelindu-şi dinţii galbeni, ca nişte jumătăţi de cărămizi. Imediat, se năpustiră unul spre celălalt, cu sălbăticia unor lei fioroşi.

- Fugiţi! urlă Harry.

Noaptea era plină de ţipete şi bubuituri înfiorătoare în timpul luptei uriaşilor. Harry o înşfacă de mână pe Hermione şi coborî în fugă treptele spre domeniu, cu Ron ţinându-se după ei. Nu renunţase la speranţa de a-l găsi şi de a-l salva pe Hagrid; alerga atât de repede, încât, până să se oprească să-şi tragă sufletul, ajunseră deja la jumătatea distanţei până la pădure.

Aerul din jurul lor îngheţase; lui Harry i se opri respiraţia. În întuneric se mişcau forme nedesluşite, siluete învolburate de beznă densă, asemenea unui val imens care se revărsa spre castel, cu feţele

ascunse sub glugi şi cu răsuflarea hârşâită.

Ron şi Hermione se apropiară de el în timp ce zgomotele bătăliei se stinseră dintr-odată, înăbuşite, noaptea fiind învăluită de o tăcere pe care nu o puteau aduce decât Dementorii.

- Hai, Harry! spuse Hermione de la mare depărtare. Patronuşii,

Harry, hai!

Harry ridică bagheta, dar o deznădejde surdă punea stăpânire pe

el. Fred murise şi Hagrid mai mult ca sigur că murea sau murise şi

el deja. Oare câţi alţii muriseră, despre care el încă nu aflase? Se

simţea ca şi când sufletul i-ar fi părăsit deja corpul.

- Harry, haide! strigă Hermione.

O sută de Dementori se apropiau plutind de ei, venind din ce în

ce mai repede, spre disperarea lui Harry, care îşi imagina deja ce

festin va reprezenta pentru ei.

Văzu terrierul argintiu al lui Ron ţâşnind în aer, pâlpâind uşor şi

dispărând, văzu vidra Hermionei cum se învârti şi apoi se stinse şi

ea, iar propria lui baghetă îi tremura în mână şi atunci aproape că primi bucuros uitarea, promisiunea vidului, a dispariţiei oricărui sentiment...

În clipa aceea, un iepure argintiu de câmp, un mistreţ şi o vulpe

zburară peste capetele lui Harry, Ron şi Hermione - Dementorii se

dădură înapoi din faţa animalelor. Trei oameni apăruseră din întuneric şi veniseră lângă ei, cu baghetele întinse, creând în continuare Patronuşi: Luna, Ernie şi Seamus.

- Bravo, spuse Luna încurajator, de parcă ar mai fi fost încă în Camera Necesităţii şi aceea ar fi fost doar o vrajă pe care trebuia să o exerseze pentru A.D. Bravo, Harry... hai, gândeşte-te la ceva frumos...

- Ceva frumos? spuse el, cu vocea lipsită de orice expresie.

- Suntem cu toţii aici, şopti ea, luptăm în continuare. Haide...

Apăru o scânteie argintie, apoi o lumină pâlpâitoare şi, în cele

din urmă, cu cel mai mare efort pe care-l făcuse până atunci, cerbul

ţâşni din vârful baghetei lui Harry. înainta în trap uşor şi Dementorii se împrăştiară acum cu adevărat, iar noaptea se însenină pe dată. Zgomotele bătăliei din jur răsunau iarăşi, asurzitoare, în urechile lui Harry.

- Nu am cuvinte să vă mulţumesc, spuse Ron tulburat, întorcându-se spre Luna, Ernie şi Seamus, tocmai ne-aţi salvat...

Se auzi o bubuitură şi pământul se cutremură când un alt uriaş

ieşi clătinându-se din întuneric, din direcţia pădurii, fluturând o

bâtă mai mare decât a oricăruia dintre ei.

- Fugiţi! strigă Harry din nou, dar nici nu mai era nevoie să le-o

spună, căci ceilalţi se împrăştiară ca potârnichile, exact la ţanc, cât

să se ferească de piciorul imens, care căzu tocmai în locul unde

fuseseră ei. Harry se uită în jur: Ron şi Hermione veneau în urma

lui, dar ceilalţi trei dispăruseră înapoi, în mijlocul luptei.

- Hai să ieşim din raza lui! strigă Ron, în timp ce uriaşul îşi

flutură din nou bâta şi răcnetele sale răsunară în noapte, peste

domeniul unde străfulgerările de lumină roşie şi verde continuau să

strălucească în întuneric.

- Salcia Bătăuşă, spuse Harry. Hai!

Fără să ştie cum, reuşi să-şi zidească totul în minte, înghesuind toate detaliile într-un spaţiu mic, în care acum nu se putea uita: gândul la Fred şi la Hagrid, groaza pentru toţi cei pe care îi iubea, împrăştiaţi înăuntrul şi în afara castelului, toate trebuiau să aştepte, pentru că acum erau nevoiţi să fugă, să ajungă la şarpe şi la Cap-de-Mort, acesta fiind, aşa cum spusese şi Hermione, singurul mod de a-i pune capăt. Alerga, aproape crezând că se putea distanţa de moarte, ignorând jeturile de lumină care zburau prin beznă, peste tot în jurul lui, zgomotul lacului care se învolbura ca marea şi trosnetele din Pădurea Interzisă, deşi vântul nu bătea deloc în noaptea aceea. Pe domeniul care părea să se fi răsculat şi el, fugi încă şi mai repede, mai repede decât se mişcase vreodată în viaţa lui. El fu primul care văzu copacul mare, salcia care-şi proteja secretul de la rădăcini cu nişte ramuri violente, ca nişte bice.

Abia trăgându-şi sufletul, reuşi să încetinească, ocolind ramurile

mişcătoare ale sălciei, cercetându-i trunchiul gros prin întuneric,

încercând să desluşească singurul nod de pe scoarţa copacului

bătrân care îl putea paraliza. Ron şi Hermione îl ajunseră din urmă;

Hermione era atât de stoarsă, încât nu putea rosti niciun cuvânt.

- Cum o să intrăm? gâfâi Ron. Văd locul... dacă l-am avea din

nou pe Şmecherilă...

- Pe Şmecherilă? şuieră Hermione, aplecată, apăsându-şi cu

mâna pe piept. Eşti vrăjitor sau nu?

- A, da, aşa e...

Ron se uită în jur, apoi îndreptă bagheta spre o rămurică de pe

pământ şi spuse: „Hocus-Pocus Preparatus!". Rămurica se ridică de

pe jos, se roti în aer, de parcă ar fi fost purtată de o pală de vânt, şi

apoi zbură direct spre trunchi, printre crengile sălciei care se mişcau

ameninţător. Se lovi cu putere de un locuşor din apropierea

rădăcinii şi copacul care se zbătea deveni instantaneu inert.

- Perfect! aprobă Hermione cu respiraţia întretăiată.

- Aşteptaţi!

Pentru o fracţiune de secundă, Harry ezită, timp în care zgomotele şi bubuiturile luptei umpleau în continuare văzduhul. Cap-de-Mort dorise ca el să facă asta, dorise să vină... oare îi conducea pe Ron şi pe Hermione spre o capcană?

Dar cruda realitate părea să-l încolţească: singurul mod de a continua era să omoare şarpele, iar şarpele era acolo unde era Cap-de-Mort şi Cap-de-Mort era la capătul acelui tunel...

- Harry, venim, intră odată! spuse Ron, împingându-l înainte.

Harry se strecură în tunelul din pământ, ascuns în rădăcinile

copacului. Se deplasau mai greu decât ultima dată când intraseră în

el. Tunelul avea tavanul foarte jos; cu aproape patru ani în urmă,

trebuiseră să se aplece de la mijloc, ca să meargă prin el, acum nu

puteau decât să se târască. Harry intră primul, cu bagheta aprinsă,

aşteptându-se să întâlnească obstacole în orice clipă, dar nu se ivi

nimic. Se mişcau în tăcere, iar ochii lui Harry erau aţintiţi asupra

razei mişcătoare a baghetei.

În sfârşit, tunelul începu să urmeze o pantă ascendentă şi Harry

văzu o luminiţă pâlpâind în faţa lor. Hermione îl trase de gleznă.

- Pelerina! şopti ea. Pune-ţi pelerina!

El îşi întinse mâna în spate, pipăind aerul, şi Hermione îi îndesă

ghemul de material alunecos. Harry trase pelerina peste el cu

greutate, murmurând „Nox", pentru a stinge bagheta, şi se târî mai

departe în mâini şi pe genunchi, încercând să facă zgomot cât mai

puţin cu putinţă, păstrându-şi toate simţurile în alertă şi aşteptându-se ori să fie descoperit în orice clipă, ori să audă o voce clară, ori să vadă vreo străfulgerare de lumină verde.

Atunci, auzi nişte voci venind dinspre camera care se afla chiar

în faţa lor; erau puţin înăbuşite, din cauza faptului că deschiderea

din capătul tunelului fusese baricadată cu o ladă veche. Abia

îndrăznind să respire, Harry se duse lângă deschidere şi se uită prin

spaţiul infim rămas între ladă şi perete.

Camera de dincolo de tunel era slab luminată, dar îl văzu pe

Nagini, învârtindu-se şi încolăcindu-se; se simţea în siguranţă în

sfera lui înstelată şi vrăjită, care plutea în aer fără a fi susţinută de

nimic altceva. Văzu marginea unei mese şi o mână albă, cu degete

prelungi, jucându-se cu o baghetă. Apoi se auzi vocea lui Plesneală

şi lui Harry îi rămase inima în loc: Plesneală era la doar câţiva

centimetri de locul unde stătea el ghemuit, ascunzându-se.

- ... Stăpâne, nu vor mai rezista mult...

- Şi asta, fără ajutorul tău, spuse Cap-de-Mort, cu vocea lui stridentă şi clară. Severus, cu toate că eşti un vrăjitor priceput, nu cred că ar mai conta dacă te-ai duce să lupţi. Aproape că am reuşit... aproape.

- Lasă-mă să-l găsesc pe băiat. Lăsă-mă să ţi-l aduc pe Potter.

Ştiu că pot să-l găsesc, Stăpâne. Te rog!

Plesneală trecu prin faţa spaţiului liber şi Harry se dădu un pic

înapoi, fixându-l cu privirea pe Nagini, întrebându-se dacă exista

vreo vrajă care să poată pătrunde prin măsurile de protecţie din

jurul lui, dar nu îi veni niciuna în minte. O singură încercare eşuată

i-ar fi dat de gol poziţia...

Cap-de-Mort se ridică în picioare. Acum Harry îi văzu chipul,

ochii roşii, trăsăturile aplatizate ca de reptilă şi pielea albă care

strălucea puţin în semiîntuneric.

- Am o problemă, Severus, spuse Cap-de-Mort cu blândeţe.

- Ce anume, Stăpâne? se interesă Plesneală.

Cap-de-Mort ridică Bagheta din Soc, ţinând-o la fel de delicat

şi de precis ca pe o baghetă de dirijor.

- De ce nu funcţionează cum trebuie pentru mine, Severus?

Se lăsă un moment de tăcere şi Harry crezu că aude şarpele

şuierând uşor, în timp ce se încolăcea şi se descolăcea - sau oare fu

doar ecoul oftatului lui Cap-de-Mort, plutind în aer?

- Stă-stăpâne? spuse Plesneală inexpresiv. Nu înţeleg. Aţi... aţi

făcut vrăji extraordinare cu bagheta aceasta.

- Nu, spuse Cap-de-Mort. Am făcut vrăjile pe care le fac de

obicei. Eu am puteri extraordinare, dar bagheta aceasta... nu. Nu

mi-a dezvăluit minunile promise. Nu simt nicio diferenţă între

bagheta aceasta şi cea pe care am cumpărat-o de la Ollivander cu

atât de mulţi ani în urmă.

Tonul lui Cap-de-Mort era meditativ, calm, dar cicatricea lui

Harry începuse să zvâcnească şi să pulseze: durerea i se acumula în

frunte la fel cum simţea sentimentul acela de furie controlată

acumulându-se în interiorul lui Cap-de-Mort.

- Nicio diferenţă, repetă Cap-de-Mort.

Plesneală tăcu. Harry nu îi putea vedea faţa; se întreba dacă Plesneală intuise pericolul, dacă încerca să găsească cuvintele potrivite pentru a-şi linişti stăpânul.

Cap-de-Mort începu să se plimbe prin cameră; Harry îl pierdu din ochi pentru câteva secunde, în timp ce mergea şi vorbea cu aceeaşi voce măsurată, iar durerea şi furia puneau stăpânire pe Harry.

- Severus, m-am gândit mult şi bine... Ştii de ce te-am chemat

din mijlocul bătăliei?

Pentru o clipă, Harry văzu profilul lui Plesneală - avea ochii

aţintiţi asupra şarpelui care se încolăcea în cuşca sa fermecată.

- Nu, Stăpâne, dar te rog cu umilinţă să mă laşi să mă întorc.

Lasă-mă să îl găsesc pe Potter.

- Parcă ai fi Lucius. Niciunul dintre voi nu îl înţelegeţi pe Potter

aşa cum îl înţeleg eu. Nu este nevoie de forţă. Potter va veni la

mine. Îi cunosc slăbiciunea, ştii, marele său defect. Nu va suporta

să vadă cum sunt ucişi cei din jurul lui, ştiind că totul se întâmplă

din cauza lui. Va vrea să îi pună capăt cu orice preţ. Va veni.

- Dar, Stăpâne, ar putea fi ucis din greşeală de altcineva.

- Le-am dat Devoratorilor Morţii instrucţiuni foarte precise: să-l

prindă pe Potter, să îi omoare prietenii - cu cât mai mulţi, cu atât

mai bine -, dar să nu îl ucidă! Dar, continuă Cap-de-Mort, despre

tine voiam să vorbim, Severus, nu despre Harry Potter. Ai fost

foarte preţios pentru mine. Foarte preţios...

- Stăpâne, ştii că nu vreau altceva decât să te servesc. Dar...

lasă-mă să plec şi să-l găsesc pe băiat, Stăpâne. Lasă-mă să ţi-l aduc.

Ştiu că îl pot...

- Ţi-am spus că nu! se răsti Cap-de-Mort şi, în clipa în care se întoarse din nou, Harry zări o sclipire roşie în ochii acestuia şi pelerina îi foşni ca un şarpe; totodată, simţi nerăbdarea lui Cap-de-Mort în cicatricea care îl ardea. Severus, pentru moment, grija mea este ce se va întâmpla atunci când voi ajunge, în sfârşit, faţă în faţă cu băiatul!

- Stăpâne, nu există nicio îndoială, cu siguranţă...

- ... dar există o îndoială, Severus. Există...

Cap-de-Mort se opri şi Harry îl văzu limpede, încă o dată, în timp ce învârtea Bagheta din Soc între degetele albe, holbându-se la Plesneală.

- De ce ambele baghete pe care le-am folosit nu au funcţionat

când le-am îndreptat împotriva lui Harry Potter?

- Nu-nu îţi pot da un răspuns, Stăpâne.

- Nu poţi?!

Accesul de furie pătrunse ca o suliţă în capul lui Harry; îşi muşcă

pumnul, ca să nu urle de durere. închise ochii şi deveni dintr-odată

Cap-de-Mort, uitându-se la chipul palid al lui Plesneală.

- Bagheta mea din lemn de tisă a făcut tot ce i-am cerut,

Severus, în afară de a-lucide pe Harry Potter. A eşuat de două ori.

Ollivander mi-a spus, sub tortură, despre miezurile gemene, mi-a

spus să folosesc bagheta altcuiva. Am făcut întocmai, dar bagheta

lui Lucius s-a sfărâmat când s-a încrucişat cu a lui Potter.

- Nu-nu am nicio explicaţie, Stăpâne.

Plesneală nu se uita la Cap-de-Mort. Ochii săi negri erau fixaţi în

continuare asupra şarpelui care se încolăcea în sfera sa protectoare.

- Am căutat o a treia baghetă, Severus. Bagheta din Soc,

Bagheta Destinului, Vergeaua Morţii. Am luat-o de la fostul său

stăpân. Am luat-o din mormântul lui Albus Dumbledore.

Acum, Plesneală îl privea pe Cap-de-Mort şi chipul îi semăna

cu o mască mortuară. Era alb ca marmura şi atât de nemişcat, încât,

când vorbi, fu aproape un şoc faptul că, dincolo de privirea în gol,

era o persoană în viaţă.

- Stăpâne, lasă-mă să aduc băiatul!

- În această noapte lungă, când victoria mea este atât de

aproape, am stat aici - zise Cap-de-Mort şi vocea lui suna doar

puţin mai tare decât o şoaptă - şi m-am întrebat... m-am întrebat

de ce Bagheta din Soc refuză să fie ce ar trebui să fie, de ce refuză să

se comporte aşa cum legenda spune că ar trebui să se comporte în

mâinile posesorului de drept... Şi cred că am găsit răspunsul.

Plesneală tăcu.

- Poate îl ştii deja? Eşti un om inteligent, totuşi, Severus. M-ai servit cum se cuvine, mi-ai fost credincios şi regret ce trebuie să se întâmple.

- Stăpâne...

- Bagheta din Soc nu mă poate servi cum trebuie, Severus, pentru că nu eu sunt stăpânul său de drept. Bagheta din Soc îi aparţine vrăjitorului care l-a ucis pe ultimul posesor. Tu l-ai ucis pe Albus Dumbledore. Severus, Bagheta din Soc nu poate fi cu adevărat a mea cât timp tu eşti în viaţă. - Stăpâne! protestă Plesneală, ridicând bagheta.

- Este singura cale, spuse Cap-de-Mort. Trebuie să fiu stăpânul baghetei, Severus. Dacă bagheta va fi a mea, îl voi avea în sfârşit pe Potter.

Cap-de-Mort şfichiui aerul cu Bagheta din Soc. Plesneală nu păţi nimic şi, pentru o fracţiune de secundă, păru să creadă că fusese graţiat; dar atunci fu limpede ce intenţiona Cap-de-Mort. Cuşca şarpelui se rostogolea prin aer şi Plesneală nu apucă decât să ţipe înainte ca aceasta să îi cuprindă capul şi umerii. Cap-de-Mort porunci în reptomită:

- omoarăl.

Se auzi un ţipăt sfâşietor. Harry văzu cum lui Plesneală îi pieri

din obraji puţina culoare pe care o mai avea şi se făcu alb ca hârtia;

ochii negri i se măriră când colţii şarpelui i se înfipseră în gât, nu

reuşi să urnească sfera fermecată de peste el, îi cedară genunchii şi

se prăbuşi la pământ.

- Regret, spuse Cap-de-Mort cu răceală.

Se întoarse cu spatele; nu simţea nicio urmă de tristeţe sau de remuşcare. Era timpul să părăsească coliba aceea şi să preia controlul, cu o baghetă care acum avea să îl asculte fără să crâcnească. O îndreptă spre cuşca înstelată în care era şarpele, o ridică, eliberându-l astfel pe Plesneală, care se prăbuşi pe o parte pe podea, cu sângele şiroindu-i din rănile de la gât. Cap-de-Mort ieşi plutind din cameră, fără să se uite înapoi, şi fu urmat de către şarpele uriaş, suspendat în sfera protectoare.

Întorcându-se în tunel şi în propria lui minte, Harry deschise ochii; îi dăduse sângele când îşi muşcase pumnul, pentru a se abţine să nu ţipe de durere. Acum se uita prin spaţiul infim dintre ladă şi perete şi vedea un picior încălţat cu un bocanc negru, tremurând pe podea.

- Harry! şopti Hermione în spatele lui.

Dar Harry îşi îndreptase deja bagheta spre lada care îi limita câmpul vizual. Aceasta se ridică în aer cu doi-trei centimetri şi se dădu la o parte, plutind silenţios. Harry ieşi din tunel cât putu de încet. Nu ştia de ce o făcea, de ce se apropia de muribund; nu ştia ce simţea când văzu chipul alb al lui Plesneală şi degetele care încer cau să oprească sângerarea de la gât. Harry îşi dădu jos Pelerina Invizibilă şi se uită la omul pe care îl ura, ai cărui ochi negri dădură de Harry în timp ce încerca să vorbească. Harry se aplecă peste el, iar Plesneală îl apucă de robă şi îl trase mai aproape.

Din gâtul lui Plesneală se auzi un sunet hârşâit înfiorător, ca un gâlgâit.

-Ia-l... Ia-l...

Din Plesneală curgea şi altceva în afară de sânge. Era o substanţă

albăstrui-argintie, nici gaz, nici lichid, îi şiroia pe gură, pe urechi şi

pe ochi. Harry ştia ce era, dar nu şi ce să facă.

Hermione îi aruncă un termos creat chiar în clipa aceea. Harry

ridică substanţa argintie cu bagheta şi o turnă în termos. Când

recipientul fu plin ochi şi Plesneală părea să-şi fi pierdut tot sângele

din corp, acesta îşi slăbi strânsoarea din jurul robei lui Harry.

-Uită-te... la... mine... şopti el.

Ochii verzi se ciocniră de cei negri, dar, în secunda următoare,

din adâncurile celor negri ceva păru să dispară, lăsându-i ficşi,

pustiiţi şi privind în gol. Mâna care îl ţinea pe Harry căzu cu o

bufnitură pe podea şi Plesneală încremeni pe veci.

Capitolul 33

Povestea Prinţului

Harry rămase în genunchi lângă Plesneală, privindu-l cu ochi mari,

până când o voce stridentă şi clară se auzi dintr-odată atât de aproape de ei, încât Harry sări în picioare, ţinând strâns termosul. Crezuse că Lordul Cap-de-Mort se întorsese în cameră.

Vocea lui Cap-de-Mort reverberă în ziduri şi în podele şi Harry

realiză că le vorbea celor din castel şi de peste tot din jurul acestuia,

în aşa fel încât locuitorii din Hogsmeade şi toţi cei care încă se

luptau în castel să îl audă la fel de limpede ca şi când ar fi stat lângă

ei, suflându-le în ceafă, capabil să le dea oricând lovitura fatală.

- Aţi luptat vitejeşte, spunea vocea stridentă şi glacială. Lordul

Cap-de-Mort ştie să preţuiască vitejia. Aţi suferit totuşi mari pierderi. Dacă vă veţi opune în continuare, veţi muri cu toţii, unul câte

unul. Nu îmi doresc să fie aşa. Fiecare picătură de sânge magic vărsat

este o pierdere şi o risipă. Lordul Cap-de-Mort este milostiv. Le ordon

oamenilor mei să se retragă în clipa asta! Aveţi o oră. Jeliţi-vă morţii

cu demnitate! îngrijiţi-vă răniţii!

Harry Potter, acum vorbesc cu tine! Ai permis ca prietenii tăi să

moară pentru tine, în loc să apari tu însuţi în faţa mea. O să te aştept

în Pădurea Interzisă timp de o oră. Dacă nu vei veni la mine până la

sfârşitul orei pe care v-am dat-o, dacă nu te vei preda, atunci va începe din nou bătălia. De data aceasta, o să iau eu însumi parte la luptă,

Harry Potter, o să te găsesc şi o să pedepsesc fiecare bărbat, femeie sau

copil care a încercat să te ascundă de mine. Ai o oră la dispoziţie...

Ai o oră... Ron şi Hermione clătinară amândoi din cap disperaţi, uitându-se la Harry.

- Nu îl asculta, spuse Ron.

- O să fie bine, adăugă şi Hermione, înnebunită. Hai, hai să ne

întoarcem la castel! Dacă s-a dus în Pădurea Interzisă, trebuie să ne

gândim la un alt plan! Aruncă o privire spre trupul neînsufleţit al lui Plesneală, apoi se duse repede spre intrarea în tunel. Ron o urmă. Harry îşi luă Pelerina Invizibilă şi apoi se uită în jos, la Plesneală,nu ştia ce să simtă, era şocat de modul în care fusese ucis Plesneală şi de motivul pentru care murise.

Se târâră înapoi de-a lungul tunelului, în tăcere; Harry se întreba dacă Ron şi Hermione mai auzeau încă vocea lui Cap-de-Mort răsunându-le în minte la fel cum o auzea el.

Ai permis ca prietenii tăi să moară pentru tine, în loc să apari tu

însuţi în faţa mea. O să te aştept în Pădurea Interzisă timp de o oră...

Ai o oră la dispoziţie...

Peluza din faţa castelului era plină de un fel de grămăjoare. Ar

fi trebuit să se crape de ziuă peste vreo două ore, însă încă mai era

întuneric beznă. Cei trei fugiră spre treptele din piatră. În faţa acestora era un sabot abandonat, de mărimea unei bărci mici. Nu era

nici urmă de Grawp sau de cel care îl atacase.

Castelul era cufundat într-o tăcere neobişnuită. Acum nu mai

era nicio străfulgerare de lumină, nici bubuituri, nici ţipete sau urlete. Dalele din holul de la intrare părăsit erau pătate de sânge.

Smaraldele încă mai erau împrăştiate peste tot pe podea, printre

bucăţi de marmură şi aşchii de lemn. O parte din balustradă fusese

aruncată în aer.

- Unde e toată lumea? şopti Hermione.

Ron îi conduse spre Marea Sală. Harry se opri în prag.

Mesele caselor dispăruseră şi camera era plină de oameni. Supravieţuitorii erau strânşi în grupuri, iar unii se îmbrăţişau. Pe platforma ridicată, Madam Pomfrey îi îngrijea pe răniţi, împreună cu un

grup care o ajuta. Printre cei răniţi era şi Firenze; sângele îi şiroia din

crupă şi stătea întins, tremurând, incapabil să se ridice în picioare.

Morţii erau înşiruiţi în mijlocul sălii. Harry nu putu să nu observe trupul neînsufleţit al lui Fred, dat fiind că era înconjurat de

familia acestuia. George stătea în genunchi la capul lui Fred, doamna Weasley era întinsă peste pieptul lui, tremurând, iar domnul

Weasley o mângâia pe păr şi lacrimile îi şiroiau pe obraji.

Ron şi Hermione plecară de lângă Harry, fără să spună nimic. O

văzu pe Hermione apropiindu-se de Ginny şi îmbrăţişând-o; Ginny avea ochii umflaţi şi era roşie la faţă. Ron se duse lângă Bill, Fleur

şi Percy, care îl luă pe Ron pe după umeri. In timp ce Ginny şi

Hermione se apropiară de ceilalţi membri ai familiei, Harry văzu ale

cui erau trupurile neînsufleţite de lângă Fred — ale lui Remus şi

Tonks: erau palizi, încremeniţi şi păreau liniştiţi, ca şi când ar fi

dormit sub tavanul fermecat şi întunecat.

Marea Sală păru să se îndepărteze, să devină mai mică, mai

îngustă, în timp ce Harry se dădu înapoi, clătinându-se. Nu putea

respira. Nu era în stare să se mai uite la celelalte trupuri, să vadă

cine altcineva mai murise pentru el. Nu era în stare să se alăture

familiei Weasley, să se uite în ochii lor, ştiind că, dacă s-ar fi predat,