Harry Potter şi Talismanele Morţii

înclină un pic capul într-o parte, cântărindu-l pe băiatul care stătea

în faţa lui, iar pe gura fără buze i se înfiripă un zâmbet necruţător.

- Harry Potter, spuse el foarte încet, iar vocea lui se putea

confunda uşor cu trosnetul focului. Băiatul care a Supravieţuit.

Nici unul dintre Devoratorii Morţii nu făcu nicio mişcare.

Toată lumea era în aşteptare. Hagrid se zbătea şi Bellatrix gâfâia, iar

Harry se gândi în mod inexplicabil la Ginny, la expresia ei înflăcărată şi la atingerea buzelor ei.

Cap-de-Mort ridicase bagheta. Ţinea în continuare capul înclinat într-o parte, asemenea unui copil curios, întrebându-se ce avea să se întâmple dacă va continua. Harry privi fix în ochii roşii şi îşi dori să se întâmple acum, repede, cât încă mai putea rezista, înainte să îşi piardă controlul, înainte să arate că se teme.

Văzu gura fără buze mişcându-se, apoi o străfulgerare de lumină

verde şi totul dispăru.

Capitolul 35

King’s Cross
Stătea întins cu faţa în jos, atent la liniştea din jurul lui. Era com-

plet singur. Nu se uita nimeni la el. Nu mai era nimeni acolo. Nici

măcar el nu era foarte sigur că se afla acolo.

Mult mai târziu - sau poate chiar imediat după aceea -, îi trecu

prin minte că trebuia să existe, că trebuia să fie mai mult decât un

gând imaterial, pentru că nu avea nicio îndoială că stătea întins pe

o suprafaţă. Aşadar, avea încă simţul pipăitului, iar suprafaţa pe

care stătea întins exista şi ea.

Aproape imediat ce ajunse la această concluzie, Harry îşi dădu

seama că era gol. Convins că era absolut singur, nu îşi făcu griji din

această cauză, dar fu uşor intrigat. Se întreba dacă va fi în stare să şi

vadă, dacă tot putea să simtă. Făcu un efort să-şi deschidă ochii şi

descoperi că funcţionau.

Stătea într-o ceaţă strălucitoare, diferită de orice altă ceaţă pe care o văzuse până atunci. Lucrurile din jur nu erau ascunse de nori de vapori, ci, mai degrabă, aceşti nori de vapori nu formaseră încă spaţiul din jur. Podeaua pe care se afla părea albă; nu era nici caldă, nici rece, ci se afla pur şi simplu acolo, o suprafaţă plată şi goală pe care să stai. Se ridică în genunchi. Părea nevătămat. îşi atinse faţa. Nu mai purta ochelari. Atunci, un zgomot ajunse la el din neantul lipsit încă de formă dimprejur - uşoare bufnituri ca nişte fâlfâieli din aripi, ca nişte lovituri de bici, ca nişte încercări disperate de a se elibera din ceva. Era un zgomot care stârnea mila, însă necuviincios. Avu sentimentul neplăcut că asculta ceva ce nu se cuvenea, pe furiş.

Pentru prima dată, îşi dori să fi fost îmbrăcat.

Abia ce-şi exprimă dorinţa în gând, că şi apăru o robă, la mică distanţă de el. O luă şi se îmbrăcă - era moale, curată şi călduroasă. Incredibil cum apăruse pur şi simplu, în secunda în care o dorise. Se ridică şi privi în jur. Oare era într-o mare Cameră a Necesităţii? Cu cât se uita mai mult, cu atât erau mai multe de văzut. Un acoperiş mare din sticlă cu cupolă scânteia în lumina soarelui, mult deasupra lui. Poate că era un palat. Nu se auzea şi nu se mişca nimic, în afara acelor bufnituri şi scâncete care se auzeau de undeva din apropiere, din ceaţă.

Harry se întoarse încet pe loc şi spaţiul din jur păru să se inventeze sub ochii lui. Era un spaţiu mare deschis, luminos şi curat, o sală mult mai încăpătoare decât Marea Sală, cu tavanul acela luminos, cu cupolă şi din sticlă. Era goală. El era singura persoană de acolo, cu excepţia...

Se dădu înapoi scârbit. Zărise chestia care făcea zgomotele acelea: avea forma unui copil mic, dezbrăcat, ghemuit pe podea, cu pielea aspră şi parcă jupuită, tremurând sub un scaun, acolo unde fusese abandonat, nedorit, ascuns, făcând eforturi mari să respire. Nu se temea de el. Cu toate că era mic, fragil şi rănit, nu dorea să se apropie de el. Se duse totuşi din ce în ce mai lângă el, fiind pregătit să se dea înapoi în orice clipă. Cât de curând, ajunse destul de aproape cât să îl atingă, dar nu putu să o facă. Se simţea ca un laş. Ar fi trebuit să îl liniştească, dar îl scârbea.

- Nu ai cum să-l ajuţi.

Se întoarse pe călcâie. Albus Dumbledore venea spre el, vioi şi drept, purtând roba sa de noapte bleumarin.

- Harry!

îşi deschise larg braţele şi ambele mâini îi erau întregi, albe şi nevătămate.

- Eşti un băiat minunat! Un om deosebit, deosebit de curajos.

Hai să ne plimbăm!

Uimit, Harry îl urmă pe Dumbledore, care se îndepărtă de locul

unde scâncea copilul jupuit, conducându-l spre două scaune pe care

Harry nu le observase până atunci. Acestea erau mai departe, tot

sub tavanul înalt şi strălucitor. Dumbledore se aşeză pe unul dintre

ele şi Harry se prăbuşi pe celălalt, holbându-se la chipul fostului său

director. Părul lung şi barba argintie ale lui Dumbledore, ochii

albaştri pătrunzători din spatele ochelarilor cu lentile în formă de

semilună, nasul strâmb - totul era aşa cum îşi amintea. Şi totuşi...

- Dar sunteţi mort, spuse Harry.

- O, da, aprobă Dumbledore pe un ton categoric.

- Atunci... şi eu sunt mort?

- Ah! făcu Dumbledore, zâmbind şi mai larg. Aceasta este

întrebarea-cheie, nu-i aşa? In ansamblu, dragă băiete, eu cred că nu.

Se uitară unul la celălalt, bătrânul zâmbindu-i în continuare.

- Nu? repetă Harry.

- Nu, zise Dumbledore.

-Dar...

Harry duse mâna instinctiv la cicatricea în formă de fulger.

Părea să-i fi dispărut.

- Dar trebuia să fiu mort, nu m-am apărat! Am vrut să îl las să

mă omoare!

- Şi asta a schimbat, cred, totul, spuse Dumbledore.

Dumbledore părea să radieze fericire, asemenea unei surse de lumină, asemenea unui foc. Harry nu îl mai văzuse niciodată atât de mulţumit.

- Explicaţi-mi! îl rugă Harry.

- Dar ştii deja, spuse Dumbledore.

Se juca, rotindu-şi degetele.

- L-am lăsat să mă omoare, spuse Harry. Nu?

- Da-da, spuse Dumbledore, încuviinţând din cap. Continuă!

- Deci partea din sufletul lui care era în mine...

Dumbledore încuviinţă din cap şi mai entuziasmat, îndemnându-l pe Harry să vorbească în continuare, cu un zâmbet încurajator.

- ... a dispărut?

- O, da! răspunse Dumbledore. Da, a distrus-o. Harry, acum, sufletul tău este întreg şi îţi aparţine numai şi numai ţie.

- Dar atunci...

Harry se uită peste umăr, înspre locul în care mica fiinţă rănită

tremura sub scaun.

- Ce este acolo, domnule profesor?

- Ceva pe care noi nu putem să-l ajutăm, spuse Dumbledore.

- Dar dacă Lordul Cap-de-Mort a folosit blestemul fatal, îşi continuă Harry raţionamentul, şi nu a murit nimeni pentru mine, de data aceasta, cum aş putea să mai fiu încă în viaţă?

- Cred că ştii, spuse Dumbledore. Gândeşte-te la trecut. Adu-ţi

aminte ce a făcut, în ignoranţa lui, în lăcomia şi cruzimea lui.

Harry se gândi. învălui cu privirea spaţiul din jur. Dacă chiar se aflau într-un palat, atunci era unul ciudat, cu scaune aşezate în rânduri mici şi porţiuni de bare metalice din loc în loc, iar el, Dumbledore şi fiinţa rănită de sub scaun erau în continuare singurele persoane de acolo. Apoi, răspunsul îi veni uşor pe buze, fără niciun efort.

- Mi-a luat sângele, spuse Harry.

- Intocmai! aprobă Dumbledore. Ţi-a luat sângele şi şi-a reconstruit trupul cu el! Sângele tău în venele lui, Harry, protecţia lui Lily în amândoi! Te-a legat de viaţă atâta timp cât trăieşte el!

- Eu trăiesc... atâta timp cât trăieşte el? Dar credeam că...

credeam că era invers! Nu trebuia să murim amândoi? Sau e acelaşi

lucru?

Îi distraseră atenţia scâncetele şi bufniturile fiinţei care agoniza

în spatele lor şi se uită din nou în direcţia aceea.

- Sunteţi sigur că nu putem face nimic?

- Nu poate fi ajutat.

- Atunci, explicaţi-mi mai departe, spuse Harry şi Dumbledore zâmbi.

- Tu ai fost al şaptelea Horcrux, Harry. Horcruxul pe care nu a

intenţionat niciodată să îl creeze. Şi-a adus sufletul într-o stare atât

de puţin stabilă, încât, atunci când a comis actele acelea de o

cruzime inimaginabilă - uciderea părinţilor tăi, încercarea de a lua

viaţa unui copil -, s-a făcut fărâme. Dar ceea ce a scăpat din camera

aceea a fost chiar mai puţin decât a conştientizat el. Şi-a lăsat în

urmă ceva mai mult decât trupul. A lăsat o parte din el în tine,

potenţiala victimă care supravieţuise.

Şi cunoştinţele lui au rămas cu teribil de multe lacune, Harry!

Cap-de-Mort nu face niciun efort pentru a înţelege ceea ce nu

preţuieşte. Cap-de-Mort nu ştie şi nu înţelege nimic despre spiriduşi

de casă şi poveşti pentru copii, iubire, loialitate şi nevinovăţie. Nimic.

Faptul că acestea au cu toate o putere mai presus de a sa, o putere mai

presus de orice vrajă este un adevăr pe care nu l-a perceput niciodată.

Ţi-a luat sângele, crezând că avea să îl întărească. A luat în

corpul său o mică parte din vraja pe care mama ta a aruncat-o

asupra ta, când a murit ca să te salveze. Trupul său menţine în viaţă

sacrificiul ei şi, atâta timp cât vraja supravieţuieşte, supravieţuieşti

şi tu, la fel ca şi ultima speranţă a lui Cap-de-Mort.

Dumbledore îi zâmbi şi Harry se holbă la el.

- Şi aţi ştiut asta? Aţi ştiut tot timpul?

- Am bănuit. Şi, de obicei, bănuielile mele s-au dovedit corecte, spuse Dumbledore fericit.

Rămaseră tăcuţi parcă pentru multă vreme, în timp ce fiinţa din

spatele lor scâncea şi tremura în continuare.

- Mai este ceva, spuse Harry. încă ceva... De ce bagheta mea i-a rupt bagheta pe care o împrumutase?

- In privinţa asta, nu pot fi sigur.

- Atunci spuneţi-mi ce bănuiţi, îl rugă Harry şi Dumbledore râse.

- Harry, ce trebuie tu să înţelegi este că tu şi Cap-de-Mort aţi ajuns împreună în sfere ale magiei până acum necunoscute şi neverificate. Dar iată ce cred că s-a întâmplat şi nu există precedent – şi cred că niciun creator de baghete nu ar fi putut să prevadă sau să-I explice lui Cap-de-Mort. După cum ştii, Cap-de-Mort a dublat fără să vrea legătura dintre voi, când a revenit la înfăţişarea sa umană. O parte din sufletul său era încă ataşată de al tău şi, crezând că avea să devină mai puternic, a luat asupra lui o parte din sacrificiul mamei tale. Dacă ar fi înţeles puterea teribilă şi precisă a acelui sacrificiu, poate că nu ar fi îndrăznit să se atingă de sângele tău... Dar atunci, dacă ar fi fost capabil să înţeleagă asta, n-ar mai fi putut să fie Lordul Cap-de-Mort şi poate că nu ar fi ucis niciodată. După ce a dublat această dublă legătură, după ce şi-a unit destinul lui de al tău mai strâns decât ale oricăror alţi doi vrăjitori din istorie, Cap-de-Mort te-a atacat cu o baghetă care avea acelaşi miez cu al baghetei tale. Şi s-a petrecut ceva ciudat, aşa cum bine ştim. Miezurile au reacţionat într-un mod în care Lordul Cap-de-Mort nu se aşteptase niciodată, neştiind că bagheta ta era geamănă cu a lui. Harry, în noaptea aceea, lui i-a fost mai frică decât ţi-a fost ţie.

Tu acceptaseşi posibilitatea morţii, ceva ce Lordul Cap-de-Mort nu

a putut face niciodată. Curajul tău a câştigat, bagheta ta a biruit-o

pe a lui. Şi când a biruit-o, s-a întâmplat ceva între baghetele voastre, ceva care a reflectat relaţia dintre stăpânii lor. Cred că, în noaptea aceea, bagheta s-a îmbibat cu o parte din puterea şi calităţile baghetei lui Cap-de-Mort; cu alte cuvinte, a preluat o părticică din Cap-de-Mort însuşi. Aşa că bagheta ta l-a recunoscut când te-a urmărit, l-a recunoscut pe cel care îi era deopotrivă rudă şi duşman şi a aruncat o parte din propria lui magie, o magie mai puternică decât orice vrajă pe care o făcuse vreodată bagheta lui Lucius. Acum, bagheta ta conţinea puterea curajului tău nespus şi a priceperii ucigaşe a lui Cap-de-Mort. Ce şanse putea să aibă în faţa ei biata vergea a lui Lucius Reacredinţă?

- Dar dacă bagheta mea era atât de puternică, cum de a putut să

o frângă Hermione? întrebă Harry.

- Dragul meu, efectele sale remarcabile erau direcţionate doar către Cap-de-Mort, care violase atât de nesăbuit cele mai profunde legi magice. Bagheta aceea era deosebit de puternică doar faţă de el.

În rest, era o baghetă ca oricare alta... însă una bună, fără îndoială,

încheie Dumbledore cu blândeţe.

Harry rămase cufundat în gânduri pentru mult timp sau poate

doar pentru câteva secunde. Aici îi era foarte greu să fie sigur de

noţiuni precum cea a trecerii timpului.

- M-a omorât cu bagheta dumneavoastră.

- Nu a reuşit să te omoare cu bagheta mea, îl corectă Dumbledore pe Harry. Cred că suntem de acord că nu ai murit. Deşi, bineînţeles, adăugă el, parcă temându-se că spusese o impoliteţe, nu îţi

minimalizez suferinţa, care sunt sigur că a fost cumplită.

- Dar acum mă simt minunat, spuse Harry, uitându-se în jos, la

mâinile sale curate şi fără răni. Unde suntem, mai exact?

- Păi, asta voiam să te întreb şi eu, spuse Dumbledore, uitându-se în jur. Tu unde crezi că suntem?

Harry nu ştiuse până să întrebe Dumbledore. Insă acum descoperi că avea răspunsul potrivit.

- Pare să fie, spuse el încet, gara King's Cross. Doar că este mult

mai curată şi pustie şi, din câte văd eu, nu există niciun tren.

- Gara King's Cross!

Dumbledore râdea pe înfundate, fără să se sinchisească de nimic:

- Vai de mine, chiar aşa?

- Păi, dumneavoastră unde credeţi că suntem? întrebă Harry.

- Dragul meu băiat, nu am nici cea mai mică idee. Ca să zic aşa,

aceasta este petrecerea ta.

Harry habar nu avu despre ce vorbea Dumbledore - directorul îl

scotea din minţi. Se uită urât la el, apoi îşi aminti o întrebare mult

mai importantă decât localizarea punctului în care se aflau.

- Talismanele Morţii, spuse Harry şi se bucură să vadă cum cuvintele alungară zâmbetul de pe chipul lui Dumbledore.

- A, da, spuse el.

Părea chiar un pic îngrijorat.

- Ei bine?

Pentru prima dată de când îl întâlnise pe Dumbledore, acesta nu

mai părea un bătrân. Câteva secunde, semăna cu un băieţel prins

cu mâţa-n sac.

- Mă poţi ierta? întrebă el. Mă poţi ierta pentru că nu am avut

încredere în tine? Pentru că nu ţi-am spus? Harry, mi-a fost teamă

că aveai să eşuezi, la fel ca şi mine. Mi-a fost groază să nu repeţi

greşelile mele. Harry, te rog să mă ierţi. Ştiu, de ceva vreme, că tu

eşti cel mai bun dintre noi doi.

- Despre ce vorbiţi? se impacientă Harry, alarmat de tonul lui

Dumbledore, de lacrimile care apăruseră brusc în ochii acestuia.

- Despre Talismane, despre Talismane, murmură Dumbledore.

Visul unui om disperat!

- Dar există cu adevărat!

- Există şi sunt periculoase... o momeală pentru nesăbuiţi, spuse

Dumbledore. Şi eu am fost un astfel de nesăbuit. Dar o ştii, nu-i aşa?

Nu mai am niciun secret faţă de tine. Ştii...

- Ce să ştiu?

Dumbledore se întoarse cu tot corpul spre Harry, iar lacrimile îi

sclipeau în continuare în ochii albaştri.

- Stăpânul morţii, Harry, stăpânul morţii! Până la urmă, oare chiar am fost mai bun decât Cap-de-Mort?

- Sigur că da, spuse Harry. Sigur că da... Cum puteţi să vă gândiţi

la aşa ceva? Nu aţi omorât pe nimeni, decât când aţi fost nevoit!

- Aşa este, aşa este, spuse Dumbledore, semănând cu un copil care căuta sprijin. Totuşi şi eu am căutat un mod de a birui moartea, Harry.

- Nu aşa cum l-a căutat el, zise Harry.

După cât de furios fusese pe Dumbledore, era foarte ciudat să

stea acolo, sub tavanul înalt cu cupolă, şi să îl apere pe Dumbledore

de el însuşi.

- Talismane, nu Horcruxuri.

- Talismane, murmură Dumbledore, nu Horcruxuri. Exact.

Urmă o pauză. Fiinţa din spatele lor scânci, dar Harry nu se mai

uită peste umăr.

- Le căuta şi Grindelwald? întrebă el.

Dumbledore închise ochii pentru o clipă şi încuviinţă din cap.

- A fost ceea ce ne-a unit, mai mult decât orice altceva, spuse

el încet. Doi băieţi isteţi, plini de ei, care aveau aceeaşi obsesie. A

vrut să vină în Peştera lui Godric, din cauza mormântului lui

Ignotus Peverell, aşa cum bănuiesc că trebuie să fi ghicit şi tu. A

vrut să cerceteze locul unde murise al treilea frate.

- Deci este adevărat? întrebă Harry. Totul? Fraţii Peverell...

- ... au fost cei trei fraţi din poveste, spuse Dumbledore,

încuviinţând din cap. O, da, eu aşa cred. Cât despre cum au întâlnit

moartea pe un drum neumblat... cred mai degrabă că fraţii Peverell

au fost pur şi simplu nişte vrăjitori talentaţi şi periculoşi, care au

reuşit să creeze acele obiecte puternice. Povestea potrivit căreia

Talismanele aparţin morţii mi se pare genul de legendă care s-ar fi

putut inventa în jurul unor astfel de obiecte.

După cum ştii, pelerina a fost transmisă din generaţie în

generaţie în decursul secolelor, din tată în fiu, din mamă în fiică,

până la ultimul descendent în viaţă al lui Ignotus, care s-a născut,

la fel ca şi Ignotus, în satul Peştera lui Godric.

Dumbledore îi zâmbi lui Harry.

-Eu?

- Tu. Ştiu că ai ghicit de ce pelerina era la mine în noaptea în

care au murit părinţii tăi. James mi-o arătase cu doar câteva zile înainte. Era o explicaţie pentru mare parte din şiretlicurile nedetectate pe care le făcuse în şcoală. Abia dacă mi-a venit să-mi cred ochilor. I-am cerut-o cu împrumut, pentru a o examina. Renunţasem cu mult timp în urmă la visul de a uni Talismanele, dar nu m-am putut abţine... nu m-am putut abţine să o privesc îndeaproape... Era o pelerină cum nu mai văzusem niciodată, nespus de veche, perfectă din toate punctele de vedere... Apoi tatăl tău a murit şi, în sfârşit, am avut două Talismane doar ale mele!

Tonul lui era plin de amărăciune.

- Însă pelerina nu i-ar fi putut ajuta să supravieţuiască, spuse Harry repede. Cap-de-Mort ştia unde erau părinţii mei. Pelerina nu i-ar fi protejat de blestem.

- Aşa este, oftă Dumbledore. Aşa este...

Harry aşteptă, dar Dumbledore nu vorbi, aşa că îl îndemnă să continue.

- Deci aţi renunţat să mai căutaţi Talismanele când aţi văzut pelerina?

- O, da, spuse Dumbledore cu o voce stinsă.

Păru să facă un efort pentru a-l privi pe Harry în ochi.

- Ştii ce s-a întâmplat. Ştii. Nu mă poţi dispreţui mai mult decât

mă dispreţuiesc eu însumi.

- Dar nu vă dispreţuiesc...

- Atunci, ar trebui să o faci, spuse Dumbledore.

Trase aer în piept.

- Cunoşti secretul afecţiunilor de care a suferit sora mea, ştii ce i-au făcut încuiaţii aceia, ce a ajuns. Ştii cum s-a răzbunat bietul meu tată şi cum a plătit pentru asta, murind în Azkaban. Ştii cum mama şi-a dedicat viaţa îngrijirii Arianei. Nu mi-a convenit nimic din toate astea, Harry. Dumbledore o afirmă simplu, cu răceală. Acum privea în depărtare, peste creştetul lui Harry.

- Eram talentat, eram strălucit. Voiam să evadez. Voiam să strălucesc. Voiam glorie. Nu mă înţelege greşit, spuse el şi trăsăturile îi fură umbrite de suferinţă, ceea ce îl făcu să pară din nou foarte bătrân. I-am iubit. Mi-am iubit părinţii, mi-am iubit fratele şi sora, dar eram egoist, Harry, mai egoist decât ţi-ai putea imagina tu, care eşti un om extraordinar de altruist.

Aşa că, atunci când a murit mama şi am preluat responsabilitatea unei surori bolnave şi a unui frate rebel, m-am întors în sat furios şi plin de amărăciune. Îl vedeam ca pe o închisoare unde avea să mi se risipească talentul! Şi atunci, a venit el, bineînţeles...

Dumbledore îl privi din nou pe Harry, drept în ochi.

- Grindelwald. Harry, nu îţi poţi imagina cum m-au fascinat

ideile lui, cum m-au înflăcărat. Subordonarea încuiaţilor cu forţa.

Triumful nostru, al vrăjitorilor. Grindelwald şi cu mine, tinerii

lideri glorioşi ai revoluţiei.

O, aveam puţine scrupule. îmi alinam conştiinţa cu vorbe goale.

Totul avea să fie pentru binele majorităţii şi posibilele pagube le-ar

fi adus beneficii înzecite vrăjitorilor. Oare, în adâncul sufletului

meu, ştiam cine era Gellert Gtindelwald? Cred că da, dar am închis

ochii. Dacă planurile pe care le făceam aveau să dea roade, toate

visele mi s-ar fi împlinit.

Şi, în miezul planurilor noastre, erau Talismanele Morţii! Era complet fascinat de ele - amândoi eram! Bagheta imbatabilă, arma cu care aveam să ajungem la putere! Piatra învierii... pentru el însemna o armată de Inferi, deşi m-am prefăcut că nu ştiam asta!

Pentru mine, recunosc că însemna întoarcerea părinţilor mei şi

ridicarea tuturor responsabilităţilor de pe umerii mei. Iar pelerina... Harry, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar nu am discutat niciodată despre pelerină. Amândoi ne puteam ascunde destul de bine şi fără pelerină. Bineînţeles, adevărata ei putere magică ar consta în aceea că poate fi folosită pentru a-i proteja şi pe alţii, în afară de proprietarul ei. Credeam că, dacă o vom găsi vreodată, aş fi putut s-o folosesc pentru a o ascunde pe Ariana, dar noi eram interesaţi de pelerină în primul rând pentru că făcea parte din trio; potrivit legendei, cel care unea cele trei obiecte ar fi fost cu adevărat stăpânul morţii, iar noi am interpretat că asta însemna că va fi invincibil. Grindelwald şi Dumbledore, stăpânii invincibili ai morţii! Au fost două luni de nebunie, de vise crude, în care i-am neglijat pe singurii membri ai familiei pe care îi mai aveam.

Apoi... ştii ce s-a întâmplat. Realitatea a revenit, sub înfăţişarea fratelui meu necizelat, fără ştiinţă de carte şi de o mie de ori mai demn de admirat decât mine. Nu am vrut să aud adevărurile pe care mi le-a strigat. Nu am vrut să aud că nu puteam să plec în căutarea

Talismanelor cu o soră fragilă şi cu psihicul instabil după mine.

Cearta s-a transformat în încăierare. Grindelwald şi-a pierdut

controlul. Atunci a ieşit la suprafaţă ceea ce presimţisem mereu că

era în adâncul lui, deşi mă prefăcusem că nu ştiam. Şi Ariana... în

ciuda grijii şi precauţiilor mamei mele... zăcea fără suflare pe podea.

Dumbledore rămase pentru o fracţiune de secundă cu respiraţia

tăiată şi începu să plângă în hohote. Harry întinse mâna şi se bucură să vadă că putea să îl atingă; îl ţinu strâns de braţ şi Dumbledore îşi recapătă încet controlul.

- Ei bine, Grindelwald a fugit, aşa cum ar fi bănuit oricine în afară de mine. A dispărut, odată cu visurile sale despre Talismanele Morţii, visuri în legătură cu care l-am încurajat şi l-am ajutat. A fugit, în timp ce eu am rămas să îmi îngrop sora şi să învăţ să trăiesc cu un sentiment de vinovăţie şi o durere cruntă, cu preţul ruşinii mele. Anii au trecut. Umblau zvonuri despre el. Se spunea că pusese mâna pe o baghetă nespus de puternică. între timp, mie mi s-a oferit postul de ministru al Magiei, nu o dată, ci de mai multe ori. Fireşte, am refuzat. învăţasem că nu eram potrivit să fiu la putere.

- Dar aţi fi fost mult, mult mai bun decât Fudge sau Scrimgeour!

izbucni Harry.

- Oare? întrebă Dumbledore cu greutate. Eu nu sunt atât de sigur. Se dovedise, când eram tânăr, că puterea era slăbiciunea şi ispita mea. Este ciudat, Harry, dar poate cei mai potriviţi pentru a fi la putere sunt cei care nu şi-au dorit-o niciodată. Cei ca tine, care sunt forţaţi să accepte rolul de lider şi îl acceptă pentru că nu au de ales, descoperind, spre uimirea lor, că îl îndeplinesc cu succes. Eram mai în siguranţa la Hogwarts cred că am fost un profesor bun.

- Aţi fost cel mai bun!

- Eşti foarte amabil, Harry. Dar, în timp ce eu mă ocupam cu educarea tinerilor vrăjitori, Grindelwald strângea o armată. Se spune că se temea de mine, dar cred că mai puţin decât mă temeam eu de el...