Ah, nu, nu-mi era frică de moarte, îl asigură Dumbledore, ca răspuns la expresia întrebătoare a lui Harry. Nu de ce mi-ar fi putut face cu bagheta. Ştiam că eram egali, poate că eu eram puţin mai priceput. îmi era teamă de adevăr. Vezi tu, eu nu am ştiut niciodată care dintre noi a aruncat de fapt blestemul care a ucis-o pe sora mea, când cu lupta cea de pe urmă. Ai putea să spui că sunt laş şi ai avea dreptate. Harry, cel mai mult mă îngrozea ideea că eu fusesem responsabil pentru moartea ei, nu doar prin aroganţa şi prostia mea, ci că eu aruncasem vraja care îi luase viaţa. Cred că o ştia şi el, cred că ştia că mă temeam de asta. Am amânat să îl înfrunt, până când ar fi fost deja prea ruşinos să continui să îl evit. Oamenii mureau şi el părea de neoprit - a trebuit să fac tot ce îmi stătea în putere. Ei bine, după aceea ştii ce s-a întâmplat. Am câştigat duelul. Am câştigat bagheta.
Se lăsă din nou tăcerea. Harry nu întrebă dacă Dumbledore
aflase cine o omorâse pe Ariana. Nu voia să ştie şi mai mult decât
atât, nu voia ca Dumbledore să fie nevoit să îi spună. Până la urmă,
ştia ce trebuia să fi văzut Dumbledore când se uitase în Oglinda lui
Erised şi de ce Dumbledore înţelesese atât de bine fascinaţia pe care
ea o exercita asupra lui Harry.
Păstrară tăcerea mai multă vreme şi scâncetele fiinţei din spatele lor abia dacă îl mai deranjau pe Harry.
Până la urmă, zise:
- Grindelwald a încercat să îl împiedice pe Cap-de-Mort să găsească bagheta. L-a minţit, ştiţi, a zis că nu a avut-o niciodată.
Dumbledore încuviinţă din cap, uitându-se în jos, unde lacrimile îi sclipeau încă pe nasul încovoiat.
- Se spune că, spre sfârşit, a avut remuşcări, singur în celula din
Nurmengard. Sper să fie adevărat. Mi-ar plăcea să cred că a simţit
cât de groaznic şi ruşinos fusese ce a făcut. Poate că l-a minţit pe
Cap-de-Mort, încercând să îşi îndrepte greşelile... să îl împiedice
pe acesta să ia Talismanul...
- ... sau poate să îl împiedice să vă profaneze mormântul? sugeră
Harry şi Dumbledore se şterse la ochi.
După încă o scurtă pauză, Harry spuse:
- Aţi încercat să folosiţi Piatra învierii.
Dumbledore făcu semn din cap că da.
- Harry, m-am pierdut cu firea când am descoperit-o după atâţia
ani, îngropată în casa abandonată a familiei Gaunt - era Talismanul pe care mi-l dorisem cel mai mult dintre toate... Deşi, când eram tânăr, îl dorisem din cu totul alte motive. Am uitat complet că acum era un Horcrux, că, în mod sigur, inelul trebuia să fie blestemat. L-am ridicat şi, pentru o clipă, mi-am imaginat că aveam să o văd pe Ariana, pe mama şi pe tatăl meu, şi să le spun cât de rău îmi părea... Am fost atât de nesăbuit, Harry. După atâţia ani, nu învăţasem nimic. Nu meritam să unesc Talismanele Morţii, o dovedisem de nenumărate ori şi aceasta era dovada finală.
- De ce? spuse Harry. A fost firesc! Aţi vrut să-i revedeţi. Ce
este greşit în asta?
- Poate doar un om dintr-un milion ar fi putut uni Talismanele,
Harry. Eu eram potrivit doar pentru a-l avea pe cel mai crunt dintre
ele, pe cel mai puţin ieşit din comun. Am fost potrivit pentru a
avea Bagheta din Soc, cu care să nu mă fălesc şi cu care să nu ucid.
Mi s-a permis să o supun şi să o folosesc, pentru că am luat-o nu
pentru propriul câştig, ci pentru a-i servi pe alţii cu puterea ei.
Dar pelerina am luat-o din pură curiozitate, aşa că nu a funcţionat niciodată la fel de bine pentru mine cum a funcţionat pentru tine, posesorul ei de drept. Piatra aş fi folosit-o pentru a încerca să îi aduc cu forţa pe cei care îşi găsiseră liniştea, în loc să îmi facilitez propriul sacrificiu, aşa cum ai făcut tu. Tu eşti posesorul de drept al Talismanelor.
Dumbledore îl bătu uşor pe Harry pe mână şi Harry ridică privirea, se uită la bătrân şi zâmbi; nu se putu abţine să nu zâmbească.
Cum ar mai fi putut să fie supărat pe Dumbledore?
- De ce a trebuit să faceţi totul atât de dificil?
Dumbledore surâse trist.
- Mă tem că m-am bazat pe domnişoara Granger să te încetinească, Harry. Mi-a fost teamă ca firea ta impulsivă să nu domine inima bună pe care o ai. M-am temut că, dacă ţi-aş fi prezentat în mod direct datele despre acele obiecte tentante, ai fi putut lua Talismanele aşa cum o făcusem eu, la momentul nepotrivit, pentru motivele nepotrivite. Dacă aveai să pui mâna pe ele, voiam să le ai fără riscuri. Tu eşti adevăratul stăpân al morţii, pentru că adevăratul stăpân nu vrea să fugă de moarte. Acceptă că trebuie să moară şi înţelege că în viaţă există lucruri cu mult mai rele decât moartea.
- Şi Cap-de-Mort nu a ştiut niciodată de Talismane?
- Cred că nu, pentru că nu a recunoscut Piatra învierii, pe care
a transformat-o în Horcrux. Dar, Harry, chiar dacă ar fi ştiut, mă
îndoiesc că l-ar fi interesat, în afară de primul dintre ele. Nu cred
că ar fi avut nevoie de pelerină, cât despre piatră... pe cine să fi vrut
el să aducă înapoi din morţi? îi este teamă de morţi. Nu iubeşte.
- Dar v-aţi aşteptat să caute bagheta?
- Am fost sigur că va încerca, din clipa în care bagheta ta a
biruit-o pe a sa, în cimitirul din Little Hangleton. La început, s-a
temut că îl învinseseşi pentru că erai mai priceput. Insă, după ce l-a
răpit pe Ollivander, a aflat de existenţa miezurilor gemene. A
crezut că asta explica totul. Totuşi, bagheta împrumutată a fost de
asemenea inferioară baghetei tale! Aşa că Lordul Cap-de-Mort, în
loc să se întrebe ce calitate din tine făcuse ca bagheta ta să fie atât
de puternică, ce talent aveai care lui îi lipsea, a pornit, bineînţeles,
în căutarea singurei baghete despre care se spunea că le învingea pe
toate celelalte. Pentru el, Bagheta din Soc devenise o obsesie egală
cu cea pentru tine. Credea că Bagheta din Soc îi va alunga ultima
slăbiciune şi îl va face cu adevărat invincibil. Bietul Severus...
- Dacă v-aţi plănuit moartea cu Plesneală, aţi vrut ca Bagheta
din Soc să ajungă la el, nu-i aşa?
- Recunosc că asta am intenţionat, spuse Dumbledore, dar nu
s-a întâmplat cum am vrut, nu-i aşa?
- Nu, spuse Harry. Nu şi în privinţa baghetei.
Fiinţa din spatele lor se zvârcolea şi gemea, iar Harry şi Dumbledore păstrară tăcerea pentru ceva mai mult timp decât până atunci.
Treptat, pe parcursul lungilor minute, Harry începu să realizeze ce
avea să se întâmple mai departe - înţelegerea se aşternu asupra lui
asemenea unor fulgi diafani de zăpadă.
- Trebuie să mă întorc, nu-i aşa?
- Depinde de tine.
- Am de ales?
- O, da! îi zâmbi Dumbledore. Ziceai că suntem la King's Cross,
nu? Cred că dacă ai hotărî să nu te mai întorci, ai putea să... te urci
într-un tren, ca să zic aşa.
- Şi unde m-ar duce?
- Mai departe, răspunse Dumbledore scurt.
Se lăsă din nou tăcerea.
- Bagheta din Soc e la Cap-de-Mort.
- Aşa este. Bagheta din Soc este la Cap-de-Mort.
- Dar dumneavoastră vreţi să mă duc înapoi?
- Cred, spuse Dumbledore, că, dacă vei alege să te duci înapoi,
e posibil ca el să fie distrus pentru totdeauna. Nu pot să promit că
va fi aşa. Dar, Harry, să ştii că tu ai mult mai puţine de care să te
temi, dacă te vei întoarce aici, decât el.
Harry aruncă din nou o privire spre fiinţa jupuită care tremura
şi scâncea în umbră, sub scaunul de mai departe.
- Harry, să nu îţi fie milă de morţi. Să îţi fie milă de cei vii şi
mai ales de cei care trăiesc fără iubire. Dacă te-ai duce înapoi, te-ai
putea asigura că vor fi mutilate mai puţine suflete, că vor fi distruse
mai puţine familii. Dacă acesta ţi se pare un ţel demn de a fi urmat,
atunci ne luăm la revedere pentru moment.
Harry încuviinţă din cap şi oftă. Părăsirea acestui loc nu avea să
fie nici pe departe atât de dificilă cum fusese intrarea în Pădurea
Interzisă, dar aici era cald, lumină şi linişte şi ştia că se întorcea la
durere şi la teama altor pierderi. Se ridică şi Dumbledore, se ridică
şi el, privindu-se unul pe celălalt timp de câteva clipe lungi.
- Spune-ţi-mi un ultim lucru, i se adresă Harry. Sunt toate astea
adevărate? Sau s-au întâmplat doar în mintea mea?
Dumbledore îi zâmbi cu toată faţa şi Harry îi auzi vocea răspicată şi clară, chiar dacă ceaţa luminoasă se lăsa din nou, învăluindu-l.
- Bineînţeles că se întâmplă în mintea ta, Harry, dar, pentru numele lui Dumnezeu, de ce ar însemna asta că nu este şi adevărat?
Capitolul 36
Fisura din plan
Era întins din nou cu faţa în jos, pe pământ. Mirosul pădurii îi
inunda nările. Simţea pământul tare sub obraz şi rama ochelarilor
îi apăsa tâmpla; îi căzuseră într-o parte când se prăbuşise. Îl durea
fiecare părticică din corp, iar locul unde lovise blestemul fatal arăta ca o vânătaie lăsată de un pumn de oţel. Nu se mişcă, ci rămase exact unde căzuse, cu braţul stâng întins într-un unghi nefiresc şi cu gura deschisă.
Se aşteptase să audă urale şi jubilaţii triumfătoare la moartea sa,
dar, în schimb, auzi paşi grăbiţi, şuşoteli şi şoapte rugătoare.
- Stăpâne... Stăpâne...
Era vocea lui Bellatrix, părea să îi vorbească iubitului ei. Harry nu îndrăzni să deschidă ochii, dar încercă să evalueze situaţia dificilă în care se afla cu ajutorul celorlalte simţuri. Ştia că bagheta se afla în continuare în interiorul robei, pentru că o simţea presată între pieptul lui şi pământ. O mică umflătură ca o pernuţă, din jurul stomacului, îi dădu de înţeles că Pelerina Invizibilă era şi ea ascunsă acolo.
- Stăpâne...
- Ajunge, spuse vocea lui Cap-de-Mort.
Se auziră din nou paşi: mai mulţi oameni se dădeau înapoi din
acelaşi loc. Dorindu-şi cu disperare să vadă ce se întâmpla şi de ce,
Harry deschise ochii doar cu un milimetru.
Cap-de-Mort părea să se ridice în picioare. Mai mulţi Devoratori ai Morţii se îndepărtau repede de el, întorcându-se în rândul mulţimii de la marginea poieniţei. Bellatrix era singura care rămăsese în urmă, îngenunchind lângă Cap-de-Mort.
Harry închise ochii din nou şi cântări situaţia. Devoratorii Morţii se strânseseră în jurul lui Cap-de-Mort, care părea să se fi prăbuşit la pământ. Se întâmplase ceva când lovise pe Harry cu blestemul fatal. Oare leşinase şi Cap-de-Mort? Aşa se părea. Amândoi căzuseră şi îşi pierduseră cunoştinţa pentru câteva clipe şi, acum, îşi reveniseră amândoi în acelaşi timp.
- Stăpâne, dă-mi voie să...
- Nu am nevoie de ajutor, spuse Cap-de-Mort pe un ton glacial
şi, cu toate că nu putea să o vadă, Harry şi-o imagină pe Bellatrix
retrăgându-şi mâna întinsă. Băiatul... a murit?
Poieniţa se cufundă într-o tăcere desăvârşită. Nimeni nu se apropie de Harry, dar le simţi privirile aţintite asupra lui; păreau să adâncească şi mai mult în pământ şi era îngrozit că i-ar fi putut zvâcni o pleoapă sau un deget.
- Tu, spuse Cap-de-Mort şi imediat se auzi o bufnitură şi un mic
ţipăt de durere. Examinează-l! Spune-mi dacă a murit. Harry nu ştia pe cine trimisese să verifice. Nu putea decât să zacă acolo, cu bătăile repezi ale inimii care trădau, şi să aştepte să fie examinat, dar, în acelaşi timp, o mică alinare era faptul că lui Cap-de-Mort îi era teamă să se apropie de el, suspectând că nu decursese totul conform planului, însă acest lucru nu prea avea darul să încurajeze.
Chipul lui Harry fu atins de nişte mâini mult mai catifelate decât se aşteptase, îi ridicară o pleoapă şi se strecurară sub cămaşă, pe piept, până în dreptul inimii. Auzi respiraţia rapidă a femeii şi părul ei lung gâdila pe faţă. Ştiu că aceasta simţea bătăile regulate pulsând în pieptul lui.
- Draco e în viaţă? E în castel?
Abia dacă auzi şoaptele; avea buzele la doi centimetri de urechea lui, era aplecată atât de mult, încât părul ei îi proteja faţa de privitori.
- Da, răspunse el în şoaptă.
Simţi cum mâna de pe pieptul lui se încordează, înfigându-i
unghiile în piele. Apoi se retrase şi femeia se ridică.
- Este mort! le strigă Narcissa Reacredinţă celor care aveau
privirile aţintite asupra ei.
De-abia acum începură să strige, izbucniră în urale şi tropăiră
din picioare şi Harry văzu printre gene scântei roşii şi argintii
ţâşnind în sus, în semn de sărbătoare.
Jucând în continuare rolul mortului pe pământ, Harry înţelese.
Narcissa ştia că singurul mod în care ar fi putut intra în Hogwarts,
pentru a-şi găsi fiul, era să facă parte din tabăra învingătorilor.
Narcissei nu îi mai păsa dacă învinsese Cap-de-Mort.
- Vedeţi? strigă Cap-de-Mort cu o voce stridentă, acoperind hărmălaia. L-am ucis cu mâna mea pe Harry Potter şi acum nu mai există nimeni pe faţa pământului care să fie o ameninţare pentru mine! Priviţi! Crucio!
Harry se aşteptase la asta: ştia că trupul său nu avea să fie lăsat să zacă pe pământ; trebuia să fie batjocorit, pentru a sublinia victoria lui Cap-de-Mort. Fu ridicat în aer şi avu nevoie de toată hotărârea pentru a rămâne fără vlagă, şi totuşi nu simţi durerea la care se aştepta. Fu aruncat în aer o dată, de două ori, de trei ori; ochelarii îi zburară
şi bagheta îi alunecă un pic în interiorul robei, dar el rămase moale şi
lipsit de viaţă şi, în momentul când căzu pentru ultima dată pe
pământ, în poieniţă răsunară strigăte de batjocură şi hohote de râs.
- Acum, spuse Cap-de-Mort, să mergem la castel şi să le arătăm
ce s-a ales de eroul lor. Cine va târî corpul? Nu! Aşteptaţi!
Izbucniră din nou în râs şi, câteva clipe mai târziu, Harry simţi
pământul tremurând sub el.
- Du-l tu, spuse Cap-de-Mort. Va fi uşor de reperat în braţele
tale, nu-i aşa? Ridică-ţi micuţul prieten, Hagrid. Şi ochelarii...
pune-i ochelarii, trebuie să-l recunoască uşor.
Cineva îi puse lui Harry ochelarii pe nas cu forţa, dar mâinile enorme care ridicară erau deosebit de delicate. Harry simţi cum lui Hagrid îi tremurau braţele, pentru că se zguduia de plâns; lacrimi imense se rostogoleau peste el, în timp ce Hagrid legăna în braţe, şi Harry nu îndrăzni să îi dea niciun semn acestuia că nu era încă totul pierdut.
- Mişcă, spuse Cap-de-Mort şi Hagrid înainta, poticnindu-se, croindu-şi drum printre copacii care creşteau la mică distanţă unii de alţii, spre marginea pădurii.
Părul şi roba lui Harry se agăţară de crengi, dar el rămase nemişcat, cu gura întredeschisă, ochii închişi şi cufundaţi în întuneric, în timp ce Devoratorii Morţii jubilau în jurul lor şi Hagrid nu mai vedea
clar din cauza lacrimilor. Nimeni nu se uita să vadă dacă sângele
pulsa în gâtul descoperit al lui Harry Potter...
Cei doi uriaşi veneau furtunos în urma Devoratorilor Morţii.
Harry auzi copacii trosnind şi prăbuşindu-se în calea lor, cu o gălăgie atât de infernală, încât păsările se avântară în înalturi ţipând, acoperind până şi uralele Devoratorilor Morţii. Cortegiul victorios mărşăluia spre câmp deschis şi, după puţin timp, Harry îşi dădu seama că pomii erau din ce în ce mai rari, după întunericul pe care sesiza mai puţin intens, prin pleoapele sale închise.
- Bane!
Răcnetul neaşteptat al lui Hagrid aproape că făcu pe Harry să deschidă ochii.
- Acum eşti fericit, hmm, eşti fericit că n-aţi luptat, gloabe laşe ce sunteţi? Vă bucuraţi că Harry Potter a m-murit... ?
Hagrid nu putu să continue, izbucnind din nou în lacrimi. Harry
se întrebă câţi centauri priveau procesiunea, dar nu îndrăzni să
deschidă ochii, ca să afle. Unii dintre Devoratorii Morţii le strigară
insulte centaurilor şi plecară mai departe. Puţin mai târziu, Harry
simţi, după aerul mai curat, că ajunseseră la marginea pădurii.
- Opreşte-te!
Harry se gândi că Hagrid fusese obligat să urmeze ordinul lui
Cap-de-Mort, pentru că se smuci un pic când se opri. Acum fură
învăluiţi de un aer glacial şi Harry auzea răsuflarea hârşâită a Dementorilor, care patrulau pe lângă copacii de la margine. Nu mai
puteau afecta. Faptul că reuşise să supravieţuiască ardea pe dinăuntru, ca o amuletă împotriva lor, ca şi când cerbul tatălui său stătea de pază în inima lui.
Cineva trecu aproape de Harry şi îşi dădu seama că fusese chiar
Cap-de-Mort, pentru că vocea amplificată în mod magic, pentru a
răsuna peste domeniu, se auzi imediat după aceea, spărgându-i lui
Harry timpanele:
- Harry Potter a murit! A fost ucis în timp ce fugea, încercând să se salveze în timp ce voi vă dădeaţi viaţa pentru el. Vă aducem trupul lui ca dovadă a faptului că eroul vostru nu mai este. Am câştigat bătălia! Aţi pierdut jumătate din luptători. Devoratorii Morţii v-au depăşit numeric şi Băiatul care a Supravieţuit e mort. Războiul trebuie să înceteze. Toţi cei care se vor opune de-acum înainte, fie ei bărbaţi, femei sau copii, vor fi ucişi, la fel ca şi toţi membrii familiilor lor. Ieşiţi din castel, în clipa asta, îngenuncheaţi în faţa mea şi veţi fi cruţaţi. Părinţii şi copiii voştri, fraţii şi surorile voastre vor trăi şi vor fi iertaţi, iar voi vă veţi alătura mie, în lumea nouă pe care o vom construi împreună.
Domeniul şi castelul erau cufundate în tăcere. Cap-de-Mort era atât de aproape de el, încât Harry nu îndrăznea să deschidă iarăşi ochii.
- Haideţi, spuse Cap-de-Mort şi Harry auzi cum o luă înainte;
Hagrid fu obligat să urmeze.
Acum, Harry deschise ochii cu un milimetru şi văzu pe Cap-de-Mort mergând cu paşi mari în faţa lor, cu şarpele încolăcit în jurul umerilor. Nagini fusese eliberat din cuşca fermecată. Dar Harry nu avea cum să scoată bagheta ascunsă în interiorul robei fără să observe Devoratorii Morţii, care mărşăluiau de o parte şi de alta a lui, în întunericul din ce în ce mai limpede...
- Harry, plânse Hagrid. Vai, Harry... Harry...
Harry închise ochii din nou. Ştia că se apropiau de castel şi ciuli urechile, pentru a distinge semne de viaţă de la cei dinăuntru, în ciuda glasurilor vesele şi ale tropăiturilor provocate de către Devoratorii Morţii.
- Opriţi-vă!
Devoratorii Morţii se opriră brusc. Harry îi auzi cum se răspândiră şi formară un şir în faţa uşilor deschise de la intrarea în şcoală.
Chiar şi prin pleoapele închise văzu strălucirea roşiatică, ceea ce
însemna că lumina din holul de intrare se revărsa asupra lui.
Aşteptă. Din clipă în clipă, cei pentru care încercase să îşi dea viaţa
aveau să vadă în braţele lui Hagrid, aparent fără suflare.
-NU!
Strigătul fu cu atât mai îngrozitor cu cât Harry nu bănuise niciodată că profesoara McGonagall ar fi putut scoate aşa ceva. Auzi o altă voce de femeie râzând în apropiere şi înţelese că Bellatrix se bucura de disperarea lui McGonagall. Se uită din nou printre gene, pentru o secundă, şi văzu pragul plin de oameni, în timp ce supravieţuitorii luptei ieşeau pe treptele de la intrare, pentru a se confrunta cu cei care îi învinseseră, pentru a vedea cu ochii lor dacă Harry murise cu adevărat. Văzu pe Cap-de-Mort, care stătea puţin mai în faţa lui, mângâindu-l pe cap pe Nagini, cu un deget alb. închise ochii din nou.
- Nu! Nu!
- Harry! HARRY!
Vocile lui Ron, Hermione şi Ginny fură şi mai teribile decât a
lui McGonagall şi tot ce îşi dorea era să strige înapoi, dar Harry făcu
eforturi să tacă şi strigătele lor fură ca un semnal, mulţimea de supravieţuitori susţinu cauza pentru care luptaseră, strigând şi ţipând
injurii către Devoratorii Morţii, până când...
- Linişte! strigă Cap-de-Mort şi imediat se auzi o bufnitură şi o
străfulgerare de lumină şi toţi fură reduşi la tăcere. S-a terminat!
Hagrid, pune-l la picioarele mele, acolo unde-i e locul!
Harry simţi cum fu depus pe iarbă.
- Vedeţi? continuă Cap-de-Mort şi Harry simţi plimbându-se
înainte şi înapoi, chiar pe lângă locul unde era întins el. Harry
Potter a murit! Acum înţelegeţi cât de mult v-aţi amăgit? Niciodată
nu a fost nimic mai mult decât un băiat care s-a bazat că alţii se vor
sacrifica pentru el!
- Te-a învins! strigă Ron şi vraja se ridică.
Apărătorii castelului Hogwarts strigau şi ţipau din nou, până când
vocile li se stinseră iar, în urma unei a doua bufnituri, şi mai puternice.
- A fost ucis în timp ce încerca să se furişeze de pe domeniile
castelului, spuse Cap-de-Mort - şi în vocea lui se simţea cât de mult
savura minciuna -, ucis în timp ce încerca să îşi salveze pielea!
Dar Cap-de-Mort se întrerupse. Harry auzi un zgomot şi un ţipăt,
apoi iar o bufnitură, o străfulgerare şi un geamăt de durere, aşa că deschise ochii foarte puţin. Cineva se desprinsese din mulţime şi atacase pe Cap-de-Mort: Harry văzu cum silueta se prăbuşi, dezarmată, şi pe Cap-de-Mort aruncând într-o parte bagheta celui care atacase.
- Pe cine avem aici? spuse el, şuierând încet, ca un şarpe. Cine
s-a oferit să demonstreze ce păţesc cei care încă mai luptă după ce
au pierdut bătălia?
Bellatrix râse încântată.
- Este Neville Poponeaţă, Stăpâne! Băiatul care le-a făcut probleme fraţilor Carrow! Fiul Aurorilor, mai ţii minte?
- A, da, îmi aduc aminte, spuse Cap-de-Mort, uitându-se la Neviile, care încerca să se ridice, dezarmat şi descoperit, stând în spaţiul dintre supravieţuitori şi Devoratorii Morţii. Dar tu ai sânge pur, nu-i aşa, curajosule? întrebă Cap-de-Mort pe Neville, care stătea cu faţa spre el, cu pumnii strânşi.
- Şi ce dacă am? spuse Neville răspicat.
- Dai dovadă de determinare şi curaj şi te tragi dintr-o spiţă nobilă. Vei fi un Devorator al Morţii foarte valoros. Avem nevoie de oameni ca tine, Neville Poponeaţă.
- O să mă alătur vouă la paştele cailor, spuse Neville. Armata lui Dumbledore! strigă el şi mulţimea răspunse cu urale, părând să
risipească farmecele lui Cap-de-Mort.
- În ordine, spuse Cap-de-Mort, şi Harry distinse în vocea sa mieroasă mai mult pericol decât în cel mai puternic blestem. Dacă acesta este alegerea ta, Poponeaţă, vom reveni la planul iniţial. Vei plăti, spuse el încet.
Privind în continuare printre gene, Harry văzu pe Cap-de-Mort fluturându-şi bagheta. Câteva secunde mai târziu, de pe una dintre ferestrele sparte ale castelului zbură ceva prin semiîntuneric.
Semăna cu o pasăre zburlită şi ateriza acum în mâna lui Cap-de-Mort. Acesta scutură de capăt obiectul ponosit, gol şi jerpelit: era Jobenul Magic.
- Nu va mai avea loc nicio sortare la Şcoala Hogwarts, spuse
Cap-de-Mort. Nu vor mai exista case. Emblema, blazonul şi culorile
nobilului meu strămoş, Salazar Viperin, vor fi de ajuns pentru toţi,
nu-i aşa, Neville Poponeaţă?
Îşi îndreptă bagheta spre Neville, care rămase rigid şi nemişcat,
apoi îi îndesă cu forţa pe cap Jobenul Magic, făcându-l să-i alunece
până sub ochi. Se auzi forfotă dinspre mulţimea care privea din faţa
castelului şi Devoratorii Morţii îşi ridicară baghetele odată,
ţinându-i la distanţă pe luptătorii de la Hogwarts.
- Neville, aici de faţă, o să ne arate acum ce păţesc cei care sunt
atât de nesăbuiţi încât să mi se opună în continuare, spuse Cap-de-
Mort, şfichiuind bagheta şi dând foc Jobenului Magic.
Zorile fură străpunse de ţipete - Neville luă foc, pironit în locul
acela, fără a fi în stare să se mişte, şi Harry nu mai putu să suporte.
Trebuia să facă ceva...
Şi atunci se întâmplară mai multe lucruri în acelaşi timp.
Auziră zgomote dinspre hotarul îndepărtat al domeniului, ce păreau să anunţe apropierea a sute de oameni care escaladau zidurile şi goneau spre castel, urlând răsunător, a război. In acelaşi timp, Grawp apăru clătinându-se de după un colţ al castelului şi strigă:
Dostları ilə paylaş: |