Harry Potter şi Talismanele Morţii

- Hagrid!

Uriaşii lui Cap-de-Mort răspunseră răcnetului său şi se năpustiră

spre Grawp ca nişte elefanţi, făcând pământul să se cutremure.

Apoi, se auzi tropot de copite şi arcuri încordate, iar peste Devoratorii Morţii se revărsă dintr-odată o ploaie de săgeţi, făcându-i să spargă rândurile, îngroziţi şi luaţi pe nepregătite. Harry scoase Pelerina Invizibilă din interiorul robei, o aruncă peste el şi sări în picioare şi Neville se mişcă şi el în acelaşi timp. Cu o mişcare fulgerătoare

şi lină, Neville scăpă de blestemul de legare corporală, pălăria în

flăcări îi căzu de pe cap şi scoase din ea ceva argintiu, cu un mâner

scânteietor cu rubine.

Lovitura lamei argintii nu se auzi, din cauza gălăgiei mulţimii care se apropia, a urletelor uriaşilor care se ciocneau sau a centaurilor care galopau, dar păru să atragă atenţia tuturor. Neville tăie capul imensului şarpe dintr-o singură lovitură, iar capul zbură cât colo, învârtindu-se în aer, strălucind în lumina care se revărsa din holul de intrare. Cap-de-Mort rămase cu gura deschisă, într-un strigăt de furie neauzit de nimeni, şi corpul şarpelui căzu bufnind la picioarele sale.

Ascuns sub Pelerina Invizibilă, Harry aruncă o Vrajă Scut între

Neville şi Cap-de-Mort, înainte ca cel din urmă să apuce să ridice

bagheta. Apoi, peste ţipetele, răcnetele şi tropăiturile furtunoase

ale uriaşilor, strigătul lui Hagrid se auzi mai tare decât toate:

- Harry! Harry... unde e Harry?

Domnea haosul. Centaurii atacau, împrăştiindu-i pe Devoratorii Morţii, toată lumea fugea din calea picioarelor uriaşilor şi întăririle care nu se ştia de unde apăruseră se apropiau din ce în ce mai tare, cu un vuiet asurzitor; Harry văzu nişte fiinţe mari înaripate zburând în jurul capetelor uriaşilor lui Cap-de-Mort; Thestralii şi hipogriful Buckbeak îi zgâriau pe ochi, în timp ce Grawp îi bătea, lovindu-i cu pumnii; atât vrăjitorii, apărătorii castelului Hogwarts, cât şi Devoratorii lui Cap-de-Mort erau acum împinşi cu forţa înapoi în şcoală. Harry arunca blesteme şi vrăji spre toţi Devoratorii Morţii care îi apăreau în faţa ochilor şi aceştia se prăbuşeau, fără să ştie ce sau cine îi lovise, fiind călcaţi în picioare de mulţimea care se retrăgea de-a valma.

Ascuns în continuare sub Pelerina Invizibilă, Harry fu înghiontit şi el în holul de intrare. Îl căuta pe Cap-de-Mort şi văzu în partea cealaltă a camerei, aruncând vrăji cu bagheta; în timp ce intra cu spatele în Marea Sală, le striga în continuare instrucţiuni oamenilor săi, iar pe de altă parte nu uita să trimită blesteme în stânga şi-n dreapta. Harry aruncă alte Vrăji Scut şi posibilele victime ale lui Cap-de-Mort, Seamus Finnigan şi Hannah Abbott, trecură în fugă pe lângă el în Marea Sală, unde se alăturară bătăliei care se încinsese acolo.

Acum veneau şi mai mulţi oameni în fugă dinspre treptele de la

intrare şi Harry văzu pe Charlie Weasley depăşindu-l pe Horace

Slughorn, care era îmbrăcat cu aceeaşi pijama verde smarald.

Păreau să fi venit în fruntea familiilor şi prietenilor tuturor elevilor

de la Hogwarts care rămăseseră să lupte, împreună cu proprietarii

de magazine şi locuitorii din Hogsmeade.

Centaurii Bane, Ronan şi Magorian năvăliră în holul de la intrare, cu tropote răsunătoare, în timp ce uşa care ducea spre bucătării fu aruncată în aer, în spatele lui Harry.

Spiriduşii de casă de la Hogwarts se învălmăşiră în hol, strigând

şi fluturând cuţite şi satâre de bucătărie, iar în fruntea lor stătea

Kreacher, căruia îi atârna pe piept medalionul lui Regulus Black, iar

vocea hârşâită acoperea fără eforturi toată hărmălaia:

- La atac! La atac! Luptaţi pentru stăpânul meu, apărătorul spiriduşilor de casă! Luptaţi împotriva Lordului întunecat, în numele viteazului Regulus! La atac!

Îi tăiau şi-i înjunghiau pe Devoratorii Morţii în gambe şi-n glezne, iar chipurile lor micuţe purtau însemnul unor expresii absolut furioase; oriunde se uita, Harry vedea Devoratori ai Morţii care cedau pur şi simplu în faţa superiorităţii numerice, învinşi de vrăji, scoţându-şi săgeţi din răni sau pur şi simplu încercând să scape, dar fiind înghiţiţi de hoarda care năvălea înspre ei.

Dar încă nu se terminase: Harry fugi printre duelişti, pe lângă

prizonieri care se zbăteau, şi intră în Marea Sală.

Cap-de-Mort era în mijlocul luptei, atacând şi lovind cu toată forţa. Harry nu avea cum să nimerească de acolo, aşa că îşi croi drum spre el, încă invizibil, şi Marea Sală se aglomera din ce în ce mai tare, în timp ce toţi cei care puteau să se ţină pe picioare se năpusteau şi ei înăuntru.

Harry văzu cum George şi Lee Jordan doborâră pe Yaxley, cum

Dolohov slobozi un strigăt, în timp ce cădea din cauza unei vrăji a lui Flitwick, cum Walden Macnair fu aruncat în partea cealaltă a camerei de către Hagrid, lovindu-se de peretele de vizavi şi alunecând pe podea. Ii văzu pe Ron şi Neville doborându-l pe Fenrir Greyback, pe Aberforth Impietrindu-l pe Rookwood, cum Arthur şi Percy trântiră la pământ pe Thicknesse, şi pe Lucius şi Narcissa Reacredinţă fugind prin mulţime, fără să încerce măcar să lupte, strigând după fiul lor.

Cap-de-Mort se duela acum cu McGonagall, Slughorn şi Kingsssley în acelaşi timp, având întipărită pe chip o expresie glacială plină

de ură, în timp ce ei se fereau şi se aplecau în jurul lui, nereuşind

să-l doboare.

Bellatrix se lupta şi ea, la patruzeci de metri de Cap-de-Mort, şi, la fel ca şi stăpânul ei, se duela cu trei persoane odată: cu Hermione, Ginny şi Luna. Toţi se luptau din răsputeri, dar Bellatrix le ţinea piept. Lui Harry, atenţia îi fu distrasă de un blestem fatal care trecu atât de aproape de Ginny, încât fusese la doar doi centimetri de moarte.

Harry îşi schimbă direcţia, fugind spre Bellatrix, şi nu spre Cap-

de-Mort, dar apucă să facă doar câţiva paşi, când fu împins la o parte.

- Nu pe fiica mea, nenorocito!

Doamna Weasley îşi dădu jos pelerina în fugă, eliberându-şi

braţele. Bellatrix se întoarse pe călcâie, râzând în hohote la vederea

noului adversar.

- Daţi-vă la o parte! le strigă doamna Weasley celor trei fete şi, fluturându-şi bagheta, începu să se dueleze.

Harry urmări îngrozit şi încântat totodată felul în care bagheta lui

Molly Weasley se roti şi începu să împungă, iar lui Bellatrix Lestrange

zâmbetul îi pieri, transformându-se într-un rânjet batjocoritor. Din

ambele baghete ţâşniră jeturi de lumină, iar podeaua din jurul picioarelor celor două vrăjitoare se încinse şi se fisură. Amândouă luptau pe viaţă şi pe moarte.

- Nu! strigă doamna Weasley, când câţiva elevi fugiră spre ea,

încercând să îi vină în ajutor. înapoi! înapoi! E a mea!

Sute de oameni erau acum strânşi pe lângă pereţi, privind la cele

două lupte - Cap-de-Mort împotriva celor trei adversari ai săi şi

Bellatrix contra lui Molly -, iar Harry stătea, invizibil, sfâşiat, între

cele două, dorind să atace şi totuşi să apere, fără a fi sigur că nu-l va

lovi din greşeală pe unul dintre cei nevinovaţi.

- Ce o să se aleagă de copiii tăi după ce o să te omor? o tachina

Bellatrix, la fel de mânioasă ca şi stăpânul ei, făcând salturi într-o

parte şi-n alta, în vreme ce blestemele lui Molly zburau în jurul ei.

Cum o să fie când mami o să moară, la fel ca Freddie?

- Nu o să te mai atingi niciodată de copiii noştri! strigă doamna

Weasley.

Bellatrix râse la fel de bine dispusă ca şi vărul ei Sirius, când căzuse dincolo de văl şi, dintr-odată, Harry ştiu ce avea să se întânple înainte să se fi petrecut: blestemul lui Molly zbură pe sub braţul întins al lui Bellatrix şi o lovi direct în piept, chiar deasupra inimii.

Lui Bellatrix, zâmbetul satisfăcut şi răutăcios îi îngheţă, ochii

părând să-i iasă din orbite: pentru o fracţiune de secundă, îşi dădu

seama ce se întâmplase şi apoi se prăbuşi. Mulţimea din jur izbucni

în urale şi Cap-de-Mort slobozi un ţipăt.

Harry avu senzaţia că se întoarse cu încetinitorul, îi văzu pe McGonagall, Kingsley şi Slughorn aruncaţi pe spate, fluturând din

mâini şi zvârcolindu-se în aer, în timp ce furia lui Cap-de-Mort, stârnită de căderea ultimului şi celui mai bun locotenent al său, explodă cu puterea unei bombe. Cap-de-Mort ridică bagheta şi o îndreptă spre Molly Weasley.

- Protego.' tună Harry şi Vraja Scut se întinse în mijlocul sălii,

iar Cap-de-Mort se uită în jur, după sursă, în timp ce Harry în sfârşit

îşi dădu jos Pelerina Invizibilă.

Ţipetele de şoc, ovaţiile, strigătele din toate părţile: „Harry!

Trăieşte!" amuţiră brusc. Mulţimea se temea. Tăcerea totală se

aşternu subit, în timp ce Cap-de-Mort şi Harry îşi aruncară priviri

unul altuia, începând să îşi dea ocol.

- Nu vreau să încerce să mă ajute nimeni! spuse Harry răspicat

şi, în liniştea desăvârşită, vocea sa răsună cu puterea unui corn.

Trebuie să fie aşa! Trebuie să o fac eu!

Cap-de-Mort vorbi cu o voce şuierătoare:

- Potter nu crede ce spune, zise el, cu ochii roşii măriţi. Nu e asta metoda lui, nu-i aşa? Pe cine o să mai foloseşti ca pavăză de data asta, Potter?

- Pe nimeni, răspunse Harry scurt. Nu mai există Horcruxuri.

Suntem doar noi doi. Niciunul nu poate trăi în timp ce celălalt

supravieţuieşte, şi unul dintre noi o să plece pentru totdeauna...

- Unul dintre noi? spuse Cap-de-Mort batjocoritor.

Era încordat din cap până în picioare şi ochii roşii nu clipeau;

semăna cu un şarpe pe punctul de a ataca.

- Crezi că tu vei fi acela, băiatul care a supravieţuit din întâmplare şi pentru că a tras sforile Dumbledore?

- Adică mama a murit ca să mă salveze din întâmplare, nu?

întrebă Harry.

Amândoi se mişcau în aceeaşi direcţie în continuare, într-un

cerc perfect, păstrând aceeaşi distanţă între ei. Pentru Harry nu mai

exista niciun alt chip în afară de cel al lui Cap-de-Mort.

- Din întâmplare am ales să lupt în cimitirul acela? Din întâmplare nu m-am apărat în noaptea asta şi totuşi am supravieţuit şi m-am întors să lupt din nou?

- Din întâmplare! strigă Cap-de-Mort, dar nu porni încă la atac.

Mulţimea care privea părea încremenită, iar din sutele de oameni din Sală parcă nu respirau decât ei doi.

- Din greşeală, din întâmplare şi din cauza faptului că te-ai

ascuns, smiorcăindu-te, sub fustele unor oameni mai buni decât

tine... Şi pentru că m-ai lăsat să îi ucid pentru a ajunge la tine!

- Nu o să mai ucizi pe nimeni în noaptea asta! spuse Harry.

- Îşi tot dădeau ocol în continuare, privindu-se ochi în ochi, cei

verzi în cei roşii.

- Nu o să mai poţi omorî pe niciunul dintre ei, nu înţelegi? Am

fost pregătit să mor, ca să te împiedic să le mai faci rău.

- Dar nu ai murit!

- Am vrut să mor şi asta am făcut. Am făcut exact ce a făcut mama.

I-am protejat de tine. Nu ai observat cum nu a funcţionat nici una dintre vrăjile pe care le-ai aruncat asupra lor? Nu îi poţi tortura.

Nu te poţi atinge de ei. Nu înveţi din greşeli, Cruplud, nu-i aşa?

- Cum îndrăzneşti...

- îndrăznesc! spuse Harry. Ştiu lucruri pe care tu nu le ştii, Tom

Cruplud. Ştiu o grămadă de lucruri importante despre care tu n-ai

habar. Vrei să auzi câteva, înainte să mai faci încă o mare greşeală?

Cap-de-Mort tăcu, desenând în continuare cercul cu paşi mici,

şi Harry ştiu că, pentru moment, intrigase şi ţinea la distanţă,

aproape paralizat de infima posibilitate ca Harry să cunoască,

într-adevăr, un ultim secret...

- Iar e iubirea? spuse Cap-de-Mort, cu o expresie batjocoritoare pe chipul de reptilă. Asta era soluţia preferată a lui Dumbledore, iubirea, care pretindea că era mai presus decât moartea, deşi iubirea nu l-a împiedicat să cadă din turn şi să se facă fărâme, ca o veche statuie din ceară, nu? Iubirea, care nu m-a împiedicat s-o strivesc pe mama ta Sânge-Mâl ca pe un gândac, Potter - şi se pare că, de data asta, nu pare să te iubească nimeni de ajuns ca să preia blestemul meu. Atunci, ce o să te mai împiedice să mori când voi lovi?

- Un singur lucru, spuse Harry în timp ce ei îşi dădeau ocol în

continuare, absorbiţi unul de altul, despărţiţi doar de un ultim secret.

- Dacă nu o să te salveze iubirea, spuse Cap-de-Mort, înseamnă

că trebuie să crezi că ai abilităţi magice pe care eu nu le-am sau

poate o armă mai puternică decât a mea...

- Le cred pe amândouă, spuse Harry şi văzu o expresie de şoc

fulgerând chipul ca de şarpe al lui Cap-de-Mort, cu toate că dispăru

instantaneu.

Cap-de-Mort începu să râdă şi râsul său era mai înspăimântător

decât strigătele lui, era sec şi nebunesc, răsunând în întreaga sală

cufundată în tăcere:

- Crezi că tu ai abilităţi magice mai presus de ale mele? întrebă

el. Decât mine, Lordul Cap-de-Mort, care am făcut vrăji la care

Dumbledore nici măcar nu a visat?

- Ah, a visat la ele, spuse Harry, dar a ştiut mai multe decât tine,

a ştiut destul cât să nu facă ce ai făcut tu.

- Adică a fost slab! strigă Cap-de-Mort. Prea slab ca să îndrăznească, prea slab ca să ia ce ar fi putut să fie al lui, ce va fi al meu!

- Nu, a fost mai deştept decât tine, spuse Harry, un vrăjitor mai

bun, un om mai bun.

- Eu am orchestrat moartea lui Albus Dumbledore!

- Aşa ai crezut, spuse Harry, dar te-ai înşelat.

Pentru prima dată, mulţimea din jur se foi, în timp ce sutele de

oameni de pe lângă pereţi traseră aer în piept la unison.

- Dumbledore a murit!

Cap-de-Mort îi aruncă aceste cuvinte lui Harry de parcă ar fi

crezut că aveau să îi provoace o durere insuportabilă. Trupul său se

descompune în mormântul din marmură de pe domeniu - l-am

văzut, Potter, şi n-o să se mai întoarcă!

- Da, Dumbledore a murit, spuse Harry calm, dar nu l-ai omorât

tu. El a ales cum avea să moară, a ales-o cu luni întregi înainte să

moară, a aranjat totul cu cel pe care tu l-ai considerat servitorul tău.

- Ce vis copilăresc mai e şi ăsta? spuse Cap-de-Mort nedumerit,

dar încă nu lovi şi ochii roşii îi rămaseră aţintiţi asupra lui Harry.

- Severus Plesneală nu a fost al tău, zise Harry. Plesneală a fost

al lui Dumbledore - al lui Dumbledore din clipa în care ai început

să o hăituieşti pe mama mea. Şi nu ţi-ai dat niciodată seama de asta,

pentru că e ceva ce tu nu poţi înţelege. Nu l-ai văzut niciodată pe

Plesneală creând un Patronus, nu-i aşa, Cruplud?

Cap-de-Mort nu răspunse. Se plimbară în continuare unul în

jurul celuilalt, ca nişte lupi pe cale să se sfâşie între ei.

- Patronusul lui Plesneală era o căprioară, spuse Harry. La fel ca

al mamei mele, pentru că a iubit-o aproape toată viaţa, de când erau

copii. Ar fi trebuit să îţi dai seama de asta, spuse el - şi văzu cum nările lui Cap-de-Mort se dilatară -, doar te-a rugat să îi cruţi viaţa, nu?

- O dorea, atâta tot, spuse Cap-de-Mort batjocoritor, dar, după

ce a murit, a fost de acord că mai existau şi alte femei, şi cu sânge

mai pur, mai demne de el...

- Bineînţeles că aşa ţi-a spus, zise Harry, dar a fost spionul lui

Dumbledore din clipa în care ai ameninţat-o şi, începând de

atunci, a lucrat mereu împotriva ta! Dumbledore era deja pe moarte

când i-a dat Plesneală lovitura de graţie.

- Nu contează! strigă Cap-de-Mort, care sorbise fiecare cuvânt, dar acum râdea pe înfundate, ca un nebun. Nu contează dacă Plesneală a fost al meu sau al lui Dumbledore ori ce obstacole neînsemnate au încercat să pună în calea mea! I-am strivit cum am strivit-o şi pe maică-ta, aşa-zisa mare iubire a lui Plesneală! A, dar e perfect logic, Potter, şi în moduri pe care tu nu le înţelegi! Dumbledore încerca să facă în aşa fel încât Bagheta din Soc să nu ajungă la mine! A vrut ca Plesneală să fie adevăratul stăpân al baghetei! Dar ţi-am luat-o înainte, băieţaş... am ajuns la baghetă înainte ca tu să pui mâna pe ea, am înţeles adevărul înainte să-ţi dai tu seama ce se întâmplă. L-am omorât pe Severus Plesneală acum trei ore şi Bagheta din Soc, Vergeaua Morţii, Bagheta Destinului este cu adevărat a mea! Ultimul plan al lui Dumbledore a dat greş, Harry Potter!

- Da, aşa e, spuse Harry. Ai dreptate. Dar, înainte să încerci să

mă omori, te sfătuiesc să te gândeşti la ce ai făcut... Gândeşte-te şi

încearcă să ai un pic de remuşcări, Cruplud...

- Despre ce vorbeşti?

Dintre toate lucrurile pe care i le spusese Harry, nicio tachinare şi nicio dezvăluire nu şocase într-o asemenea măsură pe Cap-de-Mort. Harry văzu cum pupilele îi deveniră nişte linii verticale şi pielea din jurul ochilor i se albi.

- Este ultima ta şansă, spuse Harry, tot ce ţi-a mai rămas... am

văzut ce o să devii în caz contrar... fii bărbat... încearcă... încearcă

să te căieşti măcar puţin...

- Cum îndrăzneşti?! spuse Cap-de-Mort din nou.

- Da, îndrăznesc, zise Harry, pentru că ultimul plan al lui Dumbledore nu a funcţionat deloc împotriva mea. Ci împotriva ta, Cruplud.

Lui Cap-de-Mort îi tremura mâna în care ţinea Bagheta din Soc

şi Harry ţinea foarte strâns bagheta lui Draco. Ştia că mai erau doar

câteva secunde până când avea să se întâmple.

- Bagheta tot nu funcţionează cum trebuie pentru tine, pentru că nu ai ucis pe cine trebuie. Severus Plesneală nu a fost niciodată adevăratul stăpân al Baghetei din Soc. Nu l-a învins niciodată pe Dumbledore.

- L-a ucis...

- Nu auzi bine? Plesneală nu la învins niciodată pe Dumbledore!

Moartea lui Dumbledore a fost plănuită de ei doi! Dumbledore a intenţionat să moară neînvins, ultimul stăpân adevărat al baghetei!

Dacă totul ar fi mers conform planului, puterea baghetei ar fi trebuit

să moară odată cu el, pentru că nu îi fusese niciodată luată prin luptă!

- Dar atunci, Potter, e ca şi când Dumbledore mi-ar fi dat bagheta cu mâna lui!

Cap-de-Mort era cuprins de o încântare răutăcioasă, care îi imprimă vocii sale un tremur.

- Eu am furat bagheta din mormântul ultimului său stăpân! Am luat-o împotriva dorinţelor ultimului său stăpân! Puterea ei este a mea!

- Cruplud, tot nu ai înţeles, nu-i aşa? Nu este de ajuns să ai bagheta! Faptul că o ţii în mână, că o foloseşti, nu o face să fie cu adevărat a ta. Nu ai auzit ce ţi-a spus Ollivander? Bagheta alege vrăjitorul... Bagheta din Soc a recunoscut un nou stăpân înainte să moară Dumbledore, cineva care nu pusese niciodată mâna pe ea. Noul stăpân a luat bagheta de la Dumbledore împotriva dorinţei sale, fără să îşi dea seama niciodată că o făcuse sau că cea mai periculoasă baghetă din lume alesese să servească pe el...

Cap-de-Mort respira adânc şi Harry simţi cum se apropia blestemul, simţea acumulându-se în bagheta îndreptată spre chipul lui.

- Adevăratul stăpân al Baghetei din Soc a fost Draco Reacredinţă.

Pe chipul lui Cap-de-Mort apăru o expresie de şoc desăvârşit

pentru o clipă, dar apoi dispăru.

- Şi ce contează? spuse el încet. Chiar dacă ai dreptate, Potter,

asta nu are nicio importanţă pentru noi doi. Nu mai ai bagheta cu

miez din pană de phoenix: ne duelăm folosindu-ne doar priceperea...

Şi, după ce o să te omor, o să mă ocup şi de Draco Reacredinţă...

- Dar e prea târziu, spuse Harry. Ai ratat ocazia. Ţi-am luat-o înainte. L-am învins pe Draco cu săptămâni în urmă. I-am luat bagheta.

Harry şfichiui aerul cu bagheta din lemn de păducel şi simţi privirile tuturor celor din sală aţintite asupra ei.

- Deci totul se reduce la asta, nu-i aşa? şopti Harry. Oare bagheta

din mâna ta ştie că ultimul său stăpân a fost dezarmat? Pentru că dacă

o ştie... înseamnă că eu sunt adevăratul stăpân al Baghetei din Soc.

O strălucire roşiatică şi cu irizări aurii izbucni dintr-odată peste

cerul fermecat de deasupra lor şi marginea soarelui orbitor apăru peste

pervazul celei mai apropiate ferestre. Lumina atinse feţele amândurora în acelaşi timp, transformându-l pe Cap-de-Mort dintr-odată într-un abur înflăcărat. Harry auzi vocea stridentă, în timp ce şi el îşi înălţă ultima sa speranţă spre ceruri, îndreptând bagheta lui Draco:

- Abracadabra

- Expeliarmus!

Bufnitura fu ca o detunătură şi flăcările aurii care ţâşniră între ei, chiar în mijlocul cercului pe care trasaseră, marcară locul unde li se ciocniseră vrăjile. Harry văzu cum jetul verde al lui Cap-de-Mort întâlni propria sa vrajă, cum Bagheta din Soc zbură până sus, prefigurându-se pe fundalul răsăritului, învârtindu-se sub tavanul

vrăjit, asemenea capului lui Nagini, îndreptându-se prin aer spre

stăpânul pe care refuză să-l ucidă, care venise să o ia în sfârşit în

posesie. Şi Harry, cu priceperea incontestabilă a unui căutător,

prinse bagheta cu mâna liberă, în timp ce Cap-de-Mort căzu pe

spate, cu braţele desfăcute, dându-şi peste cap ochii roşii, cu pupile

verticale. Tom Cruplud se prăbuşi într-un mod incontestabil lumesc, cu trupul fragil şi chircit, mâinile albe goale, chipul ca de reptilă, lipsit de expresie, şi fără să îşi dea seama ce se întâmplase. Cap-de-Mort murise, fusese ucis de propriul blestem, care se întorsese împotriva lui, şi Harry stătea cu două baghete în mână, privind trupul lipsit de suflare al duşmanului său.

Urmă o secundă cutremurătoare de tăcere, şocul momentului opri

totul în loc şi apoi în jurul lui Harry izbucni agitaţia, cu zeci de strigăte,

urale şi ovaţii ale privitorilor umplând sala. Soarele fierbinte inundă

ferestrele, în timp ce toţi se năpustiră spre el. Primii care ajunseseră au

fost Ron şi Hermione, ale lor fură braţele care strânseră şi tot ale lor

strigătele nedesluşite care asurziră. Apoi veniră Ginny, Neville şi

Luna, toată familia Weasley şi Hagrid, Kingsley, McGonagall, Flitwick şi Lăstar. Harry nu mai reuşi să audă nimic din ce se striga, nici

să îşi dea seama cine bătea pe spate, cine trăgea, încercând să îmbrăţişeze o cât de mică părticică din el; sute de oameni se înghesuiau,

dorindu-şi cu toţii să atingă cu orice preţ pe Băiatul care Supravieţuise, motivul pentru care, în sfârşit, se încheiase totul...

Soarele se înălţa în continuare peste Hogwarts, iar Marea Sală

radia de viaţă şi lumină. Harry era o parte integrantă a amestecului

de izbucniri de bucurie şi jale, de suferinţă şi sărbătoare. Voiau să

stea acolo cu ei, liderul şi simbolul lor, salvatorul şi îndrumătorul

lor, dar nimănui nu păru să îi treacă prin minte că era nedormit, că

dorea să fie doar cu câţiva dintre ei. Trebuia să le vorbească celor

care îşi jeleau morţii, să dea mâna cu ei, să fie martorul lacrimilor

pe care le vărsau, să le primească mulţumirile, să asculte veştile care

se auzeau din toate părţile, în timp ce orele dimineţii se scurgeau;

cei aflaţi sub puterea blestemului Imperius, din toate colţurile ţării,

îşi reveneau în fire, Devoratorii Morţii fugeau sau erau prinşi, nevinovaţii din Azkaban erau eliberaţi chiar în clipa aceea şi, pentru

moment, Kingsley Shacklebolt fusese numit ministru al Magiei.

Trupul neînsufleţit al lui Cap-de-Mort fu mutat într-o cameră

de lângă Marea Sală, departe de Fred, Tonks, Lupin, Colin Creevey

şi încă cincizeci de persoane care muriseră luptând împotriva lui.

McGonagall pusese la loc mesele caselor, dar nimeni nu mai ţinea

cont de organizarea acestora: erau amestecaţi cu toţii, profesori şi

elevi, fantome şi părinţi, centauri şi spiriduşi de casă. Firenze se refăcea într-un colţ, iar Grawp se uita printr-o fereastră spartă şi oamenii îi aruncau mâncare în gura zâmbitoare. După o vreme, Harry