Harry Potter şi Talismanele Morţii

de cineva şi tu ai înţeles din greşeală că se referea la tine.

- Am înţeles exact ce mi-a spus, răspunse Harry scurt. Trebuie

s-o fac eu.

îi dădu înapoi şoseta cu un model din două fire de papură aurii,

pe care se presupunea că ar fi trebuit să o identifice.

- Şi nu este a mea, eu nu ţin cu Puddlemere United.

- A, da, bineînţeles, spuse doamna Weasley, revenind dintr-odată,

într-un mod destul de enervant, la tonul de dinainte. Trebuia să-mi dau seama. Ei bine, Harry, dacă tot eşti aici, nu-i aşa că o să ne ajuţi cu pregătirile pentru nunta lui Bill şi Fleur? Mai sunt încă o mulţime de lucruri de făcut.

- Ba da... sigur că da, spuse Harry, derutat de această trecere
rapidă la un alt subiect.

- Ce drăguţ din partea ta, răspunse ea şi ieşi din spălătorie zâmbind.

Din acea clipă, doamna Weasley avu grijă ca Harry, Ron şi Hermione să fie atât de ocupaţi cu pregătirile pentru nuntă, încât abia dacă mai avură timp să gândească. Cea mai inofensivă explicaţie a comportamentului doamnei Weasley era că voia să îi facă să nu-şi mai
amintească de Ochi-Nebun Moody şi de grozăviile recentei călătorii.
Însă după două zile de lustruire neîntreruptă a tacâmurilor, de asortare a fundiţelor şi a florilor, de dezpiticire a grădinii şi de ajutor dat doamnei Weasley la pregătirea unor cantităţi enorme de tartine, Harry începu să suspecteze că motivul era altul. Toate însărcinările pe care
le dădea păreau să îi ţină pe Harry, Ron şi Hermione departe unul de
altul; nu avusese ocazia să vorbească singur cu ei din seara în care sosise, când le povestise cum Cap-de-Mort îl torturase pe Olivander.

- Cred că mama are impresia că, dacă poate să vă împiedice să

vorbiţi şi să faceţi planuri, o să reuşească să vă facă să amânaţi plecarea, îi şopti Ginny lui Harry, în timp ce puneau masa pentru cină,
în a treia noapte a şederii lui acolo.

- Şi ce crede că se va întâmpla după aceea? murmură Harry.

Crede că altcineva o să-l omoare pe Cap-de-Mort, în timp ce ea ne
ţine aici, ca să facem poale-n-brâu?

Vorbise fără să gândească şi o văzu pe Ginny cum se albeşte.

- Deci e adevărat? spuse ea. Asta vreţi să faceţi?

- A, nu... glumeam, spuse Harry pe un ton evaziv.

Se uitară lung unul la celălalt şi în expresia lui Ginny era ceva mai mult decât şoc. Deodată, Harry îşi dădu seama că era pentru prima dată singur cu ea de când petrecuseră orele acelea furate în colţuri ascunse ale domeniilor de la Hogwarts. Era sigur că şi ea îşi amintea de ele. Amândoi tresăriră când uşa se deschise şi înăuntru intrară domnul Weasley, Kingsley şi Bill. În ultima vreme, şi alţi membri ai Ordinului veneau destul de des la cină, pentru că, în locul Casei Cumplite, numărul doisprezece, Vizuina devenise noul sediu. Domnul Weasley le explicase că, după moartea lui Dumbledore, Păstrătorul Secretului, fiecare dintre cei cărora Dumbledore le încredinţase adresa Casei Cumplite deve- nise la rândul său un Păstrător al Secretului.

- Dat fiind că suntem douăzeci, Vraja Fidelius este mult mai

puţin puternică decât înainte. Devoratorii Morţii au de douăzeci de
ori mai multe ocazii pentru a obţine secretul de la cineva. Nu ne
putem aştepta să mai reziste mult.

- Dar, în mod sigur, Plesneală trebuie să le fi dat deja adresa

Devoratorilor Morţii, nu-i aşa? întrebă Harry.

- Ei bine, Ochi-Nebun a aruncat câteva blesteme împotriva lui

Plesneală, în cazul în care se va mai întoarce acolo. Sperăm că vor
fi destul de puternice pentru a-l împiedica să intre şi pentru a-i lega
limba, dacă încearcă să spună cuiva de locul acela, dar nu putem şti
sigur. Ar fi fost o nebunie să folosim în continuare casa ca sediu,
acum, când protecţia ei este atât de vulnerabilă.

Bucătăria era atât de aglomerată în seara aceea, încât le era greu

să manevreze furculiţele şi cuţitele. Harry se trezi înghesuit lângă
Ginny; lucrurile nespuse dintre ei îl făceau să-şi dorească să mai fi
fost câteva persoane care să-i despartă. încerca atât de atent să nu-i
atingă braţul, încât abia dacă era în stare să-şi taie puiul din farfurie.

- Nicio veste despre Ochi-Nebun? îl întrebă Harry pe Bill.

- Nimic, răspunse Bill.

Nu putuseră să îl înmormânteze pe Moody, pentru că Bill şi Lupin

nu reuşiseră să îi recupereze trupul. Fusese greu să-şi dea seama
unde ar fi putut cădea, din cauza întunericului şi a luptei năucitoare.

- În Profetul zilei nu s-a scris nimic despre moartea lui sau despre

găsirea corpului neînsufleţit, continuă Bill. Dar asta nu prea
contează. Mai nou, Profetul zilei trece multe sub tăcere.

- Şi încă n-au convocat o audiere pentru toate vrăjile pe care

le-am folosit fiind încă minor, când am scăpat de Devoratorii Morţii? îi strigă Harry peste masă domnului Weasley, care clătină din
cap. Pentru că ştiu că nu am avut de ales sau pentru că nu vor să
spun lumii că am fost atacat de Cap-de-Mort?

- A doua variantă, zic eu. Scrimgeour nu vrea să recunoască că

Şt im-Noi-Cine are o putere atât de mare şi nici că a avut loc o
evadare în masă din Azkaban.

- Oare de ce le-ar spune oamenilor adevărul? întrebă Harry, strângând cuţitul atât de tare, încât vechile cicatrice de pe mână îi ieşiră

în evidenţă, mai albe decât restul pielii: Nu am voie să spun minciuni.

- Chiar nu e nimeni la minister, care să fie pregătit să se opună?

întrebă Ron furios.

- Ba da, Ron, dar oamenii sunt îngroziţi, răspunse domnul

Weasley. îngroziţi că ei ar putea fi următorii care să dispară sau că ar putea să le fie atacaţi copiii! Umblă nişte zvonuri foarte îngrijorătoare; eu, unul, nu cred că profesoara de Studii despre Încuiaţi de la Hogwarts şi-a dat demisia. Nu a mai fost văzută deja de câteva săptămâni. Între timp, Scrimgeour stă toată ziua închis în biroul lui tot ce sper este că pune la cale un plan.

Urmă o pauză, în timpul căreia doamna Weasley dădu la o parte

prin farmec farfuriile goale şi servi tartă cu mere.

- Arrry, trrrebuie să hotărrrâm cum vei fi deghizat, spuse Fleur

in momentul în care toată lumea începu să mănânce budincă,
pentrrru nuntă, adăugă ea, văzând expresia confuză a lui Harry.
Bineînţeles, nu avem niciun Devorrrator al Morrrţii prrrintrrre
invitaţi, darrr nu putem garrranta că unii dintrrre ei nu vorrr lăsa să
le scape câte ceva după câteva paharrre de şampanie.

Harry deduse că Fleur încă îl suspecta pe Hagrid.

- Da, bună idee, spuse doamna Weasley din capul mesei, unde
stătea, cu ochelarii pe vârful nasului, parcurgând o listă de lucruri
de îndeplinit, scrisă pe o bucată foarte lungă de pergament. Acum,
Ron, ţi-ai făcut curat în cameră?

- De ce? exclamă Ron şi trânti lingura pe masă, uitându-se urât

la mama lui. De ce trebuie să-mi fac curat în cameră? Pe Harry şi pe
mine nu ne deranjează deloc să rămână aşa cum e!

- Tinere, nunta fratelui tău va avea loc aici, peste câteva zile...

- Şi se căsătoresc cumva în camera mea? întrebă Ron mânios.
Nu! Şi atunci de ce, în numele părţilor sensibile ale lui Meri...

- Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu mama ta? spuse domnul

Weasley cu fermitate. Şi fă cum ţi se spune!

Ron îşi privi încruntat părinţii, apoi îşi luă lingura şi se năpusti

asupra ultimelor îmbucături de tartă cu mere.

- Pot să ajut şi eu, o parte din dezordine e şi din vina mea, îi

spuse Harry lui Ron, dar doamna Weasley îl întrerupse.

- Nu, Harry, dragul meu, aş prefera să îl ajuţi pe Arthur să cureţe

coteţul găinilor şi, Hermione, ţi-aş fi tare recunoscătoare dacă ai
schimba cearşafurile pentru domnul şi doamna Delacour. După
cum ştii, sosesc mâine dimineaţă, la ora unsprezece.

Se dovedi că nu erau prea multe lucruri de făcut în coteţul puilor.

- Ăă... nu e nevoie să-i spui lui Molly, îl rugă domnul Weasley
pe Harry, împiedicându-l să ajungă la coteţ, dar, ăăă... Ted Tonks
mi-a trimis cam tot ce a mai rămas din motocicleta lui Sirius şi...
ăă... le-am ascuns, adică depozitat, aici. Sunt fantastice: e un tub
de eşapament, cred că aşa îi spune, o baterie absolut extraordinară
şi o să pot afla cum funcţionează frânele. O să încerc să o repar când
n-o să fie Molly... adică... atunci când o să am timp.

Când se întoarseră în casă, doamna Weasley nu era de găsit, aşa

că Harry se strecură până la camera lui Ron de la mansardă.

- Mă ocup, mă ocup... ! A, tu erai, spuse Ron uşurat, când Harry intră în cameră.

Ron se întinse la loc pe pat, fiind evident că tocmai se ridicase.
Camera era la fel de dezordonată ca în restul săptămânii, singura
schimbare fiind că Hermione stătea în colţul mai îndepărtat, cu
pisica ei pufoasă, Şmecherilă, la picioare, sortând cărţi, printre care
Harry recunoscu şi câteva ale lui, în două grămezi mari.

- Bună, Harry, spuse ea, în timp ce Harry se aşeză pe patul său suprapus.

Tu cum ai reuşit să scapi?

A, mama lui Ron a uitat că ne-a rugat pe mine şi pe Ginny să schimbăm aşternuturile şi ieri, spuse Hermione. Aruncă Numerologia şi gramatica pe o grămadă şi înflorirea şi decăderea Magiei Negre,

pe cealaltă.

- Tocmai vorbeam de Ochi-Nebun Moody, îi spuse Ron lui Harry.

Eu zic că trebuie să fi supravieţuit.

Dar Bill l-a văzut când a fost lovit de blestemul fatal, spuse Harry.

Da, dar şi Bill era atacat, zise Ron. Cum poate fi sigur de ce a văzut?

- Chiar dacă nu l-a nimerit blestemul fatal, Ochi-Nebun a căzut de la sute de metri înălţime, spuse Hermione, cântărind în mână

Echipele de vâjthaţ ale Marii Britanii şi Irlandei.

- Ar fi putut folosi o Vrajă Scut...

- Fleur a spus că i-a zburat bagheta din mână, zise Harry.

- Mă rog, în ordine, dacă nu vreţi să fi supravieţuit, spuse Ron morocănos, aranjându-şi perna cu pumnul, într-o poziţie mai comodă.

- Bineînţeles că vrem să fi supravieţuit! spuse Hermione, arătându-se şocată. Este îngrozitor că a murit, dar suntem realişti!

Pentru prima dată, Harry îşi imagină cadavrul contorsionat al

lui Ochi-Nebun, aşa cum fusese în cazul lui Dumbledore, cu un ochi învârtindu-se încă în orbită. I se părea revoltător şi totuşi simţea o dorinţă ciudată de a râde.

- Probabil că Devoratorii Morţii au făcut curat după ei, de-asta

nu l-a găsit nimeni, spuse Ron cu înţelepciune.

- Da, răspunse Harry. La fel ca şi cu Barty Crouch, l-au transformat într-un os şi l-au îngropat în grădina din faţă a lui Hagrid.

Probabil că l-au Transfigurat pe Moody şi l-au împăiat...

- Termină! chiţăi Hermione.

Speriat, Harry se uită peste umăr tocmai când Hermione izbucni
în lacrimi, cu Silabarul Vrăjitorului în braţe.

- A, nu, spuse Harry, chinuindu-se să se ridice de pe patul vechi

suprapus. Hermione, nu voiam să te supăr...

Dar Ron ţâşni de pe pat cu un scârţâit de arcuri ruginite şi ajunse

la ea înaintea lui. Cu o mână în jurul Hermionei, iar cu cealaltă
căutând în buzunarul de la blugi, scoase de acolo o batistă oribilă,

pe care o folosise mai devreme la curăţatul cuptorului. îşi scoase repede bagheta, o îndreptă spre batistă şi zise: „Tergeo". Bagheta

îndepărtă cea mai mare parte din grăsime. Arătând foarte mulţumit
de el, Ron îi dădu Hermionei batista din care ieşea un pic de fum.

- A... mersi, Ron... îmi pare rău... îşi suflă nasul şi sughiţă.

Doar că e atât de groaznic, nu-i aşa? Im-mediat după Dumbledore...
Pur şi sim-plu, nu-mi imaginasem niciodată că ar fi putut să
moară Moo-dy, părea atât de rezistent!

- Da, ştiu, spuse Ron, strângând-o în braţe. Dar ştii ce ne-ar

spune, dacă ar fi aici, cu noi?

- Vigilenţă continuă, răspunse Hermione, ştergându-se la ochi.

- Exact, zise Ron, încuviinţând din cap. Ne-ar spune să învăţăm
din ce i s-a întâmplat lui. Iar eu am învăţat să nu am încredere în
piticul ăla nemernic de Mundungus.

Hermione râse un pic şi se aplecă să ridice alte două cărţi. în

clipa următoare, Ron îşi retrase repede mâna din jurul umerilor ei,
iar Hermionei îi căzu Cartea monstruoasă a monştrilor pe piciorul lui.
Cartea scăpase din cureaua cu care era legată şi încerca să muşte
fioroasă din glezna lui Ron.

- Iartă-mă, iartă-mă! strigă Hermione, în timp ce Harry smulse

cartea de pe piciorul lui Ron şi o legă la loc.

- Dar ce faci cu toate cărţile astea? întrebă Ron, şchiopătând

înapoi spre pat.

- Încerc să hotărăsc pe care să le luăm cu noi, spuse Hermione.

Când o să căutăm Horcruxurile.

- A da, bineînţeles, spuse Ron, plesnindu-se peste frunte. Uitasem că o să mergem pe urmele lui Cap-de-Mort într-o bibliotecă mobilă.

- Ha, ha! făcu Hermione, uitându-se la Silabarul Vrăjitorului.
Credeţi că o să avem de tradus rune? E posibil... cred că ar fi mai
bine să o luăm, pentru orice siguranţă. Dădu drumul Silabarului peste grămada mai mare şi ridică Hogwarts: o istorie.

- Fiţi atenţi, spuse Harry.

Se îndreptase. Ron şi Hermione îl priveau cu nişte feţe având
expresii similare, resemnate şi sfidătoare.

- Ştiu că după înmormântarea lui Dumbledore aţi spus că voiaţi să veniţi cu mine, începu Harry.

- Iar o ia de la capăt, îi spuse Ron lui Hermione, dându-şi ochii

peste cap.

- Aşa cum ne aşteptam, oftă Hermione, întorcându-se la cărţi.
Ştiţi, cred că o să iau totuşi Hogwarts: o istorie. Chiar dacă nu ne
mai întoarcem acolo, nu cred că s-ar cădea să nu o avem la noi...

- Fiţi atenţi! spuse Harry din nou.

- Nu, Harry, fii tu atent, îi luă Hermione vorba din gură. Venim cu
tine. Am hotărât asta de luni de zile - ba nu, de ani de zile.

-Dar...

- Taci, îl sfătui Ron.

- ... sunteţi siguri că v-aţi gândit bine? insistă Harry.

- Păi, să vedem, zise Hermione, trântind „La braţ cu un căpcăun”
peste grămada de cărţi date la o parte, cu o privire crîncenă. împachetez de zile întregi, ca să putem pleca în orice clipă, ceea ce,
pentru informaţia ta, să ştii că a implicat nişte vrăji destul de complicate, ca să nu mai vorbesc de şterpelirea tuturor proviziilor de
PoliPoţiune ale lui Ochi-Nebun, chiar pe sub nasul mamei lui Ron.
În plus, le-am modificat amintirile părinţilor mei, ca să fie convinşi
că de fapt îi cheamă Wendell şi Monica Wilkins şi că ambiţia vieţii
lor este să se mute în Australia, ceea ce au şi făcut. Asta ca să-i fie
mai greu lui Cap-de-Mort să îi găsească şi să-i interogheze în egătură cu mine - sau cu tine, pentru că, din păcate, le-am spus destul de multe în ce te priveşte. Presupunând că voi supravieţui căutării Horcruxurilor, îi voi găsi pe mama şi pe tata şi voi ridica vraja. Dacă nu voi supravieţui - ei bine, cred că am făcut o vrajă destul de bună ca să rămână fericiţi şi în siguranţă. Vezi tu, Wendell şi Monica Wilkins nu ştiu că au o fiică. Hermionei i se umplură din nou ochii de lacrimi. Ron se dădu iar jos din pat, îşi puse mâna în jurul ei, încruntându-se la Harry şi reproşându-i parcă lipsa de tact. Lui Harry nu îi trecu prin minte ce ar fi putut să spună, poate şi din cauza faptului că era foarte ciudat ca Ron să dea cuiva lecţii de tact.

- Hermione, îmi pare rău, nu am vrut să...

- Nu ţi-ai dat seama că Ron şi cu mine ştim foarte bine ce s-ar putea întâmpla dacă venim cu tine? Ei bine, ştim. Ron, arată-i lui Harry ce ai făcut.

- Lasă, de-abia a mâncat, spuse Ron.

- Haide, trebuie să ştie!

- Of, bine. Harry, vino aici!

Pentru a doua oară, Ron îşi desprinse braţul din jurul Hermionei
şi şchiopătă spre uşă.
-Hai!

- De ce? întrebă Harry, urmându-l pe Ron în holul micuţ.

- Descendo! bolborosi Ron, îndreptându-şi bagheta către tavanul jos.

Se deschise o trapă, chiar deasupra capetelor lor, şi o scară alunecă până în dreptul picioarelor lui Harry şi Ron. Prin gaura neagră se auzi un zgomot groaznic, ceva între un gâfâit şi un geamăt, amestecat cu un zgomot foarte neplăcut, ca de canal.

- E vârcolacul vostru, nu? întrebă Harry, care nu mai întâlnise
până atunci creatura care făcea câteodată gălăgie noaptea.

- Da, el e, spuse Ron, urcând pe scară. Vino să-l vezi.

Harry urcă după Ron cele câteva trepte care dădeau în podul
mic. Intră până la umeri, înainte să zărească fiinţa ghemuită la
câţiva metri de el, dormind în întuneric, cu gura larg deschisă.

- Dar... arată... E normal ca vârcolacii să poarte pijama?

- Nu, spuse Ron. Şi nici nu au părul roşcat, şi nici atâtea pustule.

Harry contemplă creatura, uşor scârbit. Avea forma şi mărimea

unui om şi, după ce ochii lui Harry se obişnuiră cu întunericul, văzu
că purta o pijama veche de-a lui Ron. De asemenea, era sigur şi că
vârcolacii erau de obicei destul de murdari şi chei, mai degrabă
decât cu părul roşcat şi des şi acoperiţi cu băşici roşii.

- El este... eu, înţelegi? spuse Ron.

- Nu, făcu Harry. Nu înţeleg.

- O să-ţi explic în camera mea, începe să mi se facă rău de la

miros, spuse Ron.

Coborâră şi Ron ridică scara înapoi în tavan, apoi se întoarseră

la Hermione, care sorta cărţi în continuare.

- Când vom pleca, vârcolacul o să vină şi o să stea aici, în camera mea, spuse Ron. Cred că de-abia aşteaptă... Mă rog, e greu de spus, pentru că nu face altceva decât să geamă şi să saliveze şi să încuviinţeze din cap entuziasmat când aude de asta. în orice caz, o să fie varianta mea cu vintre-stropită. E bine, hm?

Harry părea complet derutat.

- E foarte bine! spuse Ron, în mod evident frustrat că Harry nu sesizase cât de strălucit era planul. Uite, când niciunul dintre noi trei nu se va mai întoarce la Hogwarts, toată lumea o să creadă că Hermione şi cu mine trebuie să fim cu tine, nu? Ceea ce înseamnă că Devoratorii Morţii se vor duce direct la familiile noastre, pentru a vedea dacă ştiu unde eşti.

- Dar sperăm să pară că eu am plecat cu părinţii mei. Mulţi
sânge-mâli au de gând să se ascundă în momentul ăsta, spuse Hermione.

- Nu putem să ascundem întreaga mea familie, ar fi prea suspect

şi nu pot să-şi dea cu toţii demisia, spuse Ron. Aşa că o să
răspândim povestea că eu sunt grav bolnav de vintre-stropită şi că,
din cauza asta, nu pot merge la şcoală. Dacă vine cineva să facă
investigaţii, mama sau tata pot să le arate vârcolacul din patul meu,
care e plin de pustule din cap până-n picioare. Vintrea-stropită este
foarte contagioasă, aşa că nu va vrea nimeni să se apropie de el. Şi
nu contează că nu o să poată spune nimic, pentru că se pare că
oricum nu poţi vorbi după ce ciuperca se extinde până în gât.

- Şi părinţii tăi ştiu şi ei de planul ăsta? întrebă Harry.

- Tata ştie. l-a ajutat pe Fred şi pe George să transforme
vârcolacul. Mama... mă rog, ai văzut şi tu cum e. Nu o să accepte
că o să plecăm până ce nu vom fi deja plecaţi.

Se lăsă tăcerea în cameră, singurele zgomote fiind nişte bufnituri

uşoare, în timp ce Hermione arunca în continuare cărţi peste cele
două grămezi. Ron stătea şi se uita la ea, iar Harry îi privea când pe
unul, când pe altul, fără să poată spune nimic. Măsurile pe care le
luaseră pentru a-şi proteja familiile îl făcură să îşi dea seama, mai clar
decât ar fi putut-o face orice altceva, că aveau să vină cu el şi că ştiau
exact cât de periculos putea fi. Voia să le spună cât de mult însemna
asta pentru el, dar, pur şi simplu, nu fu în stare să găsească nişte cuvinte destul de importante. In tăcerea care se lăsase, se auzea
vocea înăbuşită a doamnei Weasley, strigând cu patru etaje mai jos.

- Probabil că Ginny a lăsat o urmă de praf pe cine ştie ce inel de şervet de masă, spuse Ron. Nu-mi dau seama de ce familia

Delacour trebuie să vină cu două zile înainte de nuntă.

- Sora lui Fleur este domnişoară de onoare, trebuie să fie aici la

repetiţie şi este prea mică pentru a veni singură, spuse Hermione,
uitându-se nehotărâtă la Cum să scapi de strigoi.

- Ei bine, sosirea musafirilor o va face pe mama să fie şi mai

stresată, spuse Ron.

- Ceea ce trebuie să decidem, spuse Hermione, aruncând fără

ezitare Teoria defensivei magice direct în coşul de gunoi şi ridicând
Evaluarea educaţiei magice în Europa, este unde vom merge când
vom pleca de aici. Harry, ştiu că ai zis că vrei să mergi întâi la
Peştera lui Godric şi înţeleg de ce, dar... ăă... nu ar fi mai bine ca
prioritatea noastră să fie Horcruxurile?

- Aş fi de acord cu tine, dacă am şti unde sunt Horcruxurile,

spuse Harry, care nu credea că Hermione înţelegea cu adevărat dorinţa sa de a se întoarce la Peştera lui Godric. Mormintele părinţilor săi reprezentau doar unul dintre motive: avea un sentiment puternic, însă inexplicabil, că în locul acela avea să găsească nişte răspunsuri. Poate că era doar pentru că acolo supravieţuise blestemului fatal al lui

Cap-de-Mort; pentru că acum era provocat să repete această vitejie, Harry se simţea atras de locul unde se întâmplase, dorindu-şi să înţeleagă.

- Nu credeţi că e posibil ca Peştera lui Godric să fie supravegheată de Cap-de-Mort? întrebă Hermione. Nu s-ar putea aştepta să vrei să te întorci acolo, ca să vizitezi mormintele părinţilor tăi, odată ce vei fi liber să te duci unde vrei?

Harry nu se gândise la asta. In timp ce se chinuia să găsească un

contraargument, Ron vorbi şi el, urmându-şi, în mod evident,
propriul şir al gândurilor.

- Persoana asta, R.A.B., spuse el. Ştiţi voi, cel care a furat ade-

văratul medalion...

Hermione încuviinţă din cap.

- A scris în bilet că avea de gând să îl distrugă, nu-i aşa?

Harry îşi trase rucsacul mai aproape şi scoase Horcruxul în care

mai era încă biletul împăturit al lui R.A.B.

- Am furat adevăratul Horcrux şi intenţionez să-l distrug cât mai

curând, citi Harry cu voce tare.

- Dar dacă el nu l-a distrus? întrebă Ron.

- Sau ea, interveni Hermione.

- Nu contează, spuse Ron, ar însemna că am avea un lucru în

minus de rezolvat!

- Da, dar tot va trebui să încercăm să găsim medalionul adevărat, nu-i aşa? spuse Hermione. Să aflăm dacă a fost sau nu distrus.

- Şi, odată ce-l vom găsi, cum se poate distruge un Horcrux?

întrebă Ron.

- Păi, spuse Hermione, am făcut nişte cercetări în legătură cu asta.

- Cum? întrebă Harry. Parcă nu erau cărţi despre Horcruxuri la

bibliotecă, nu?

- Nu mai erau, spuse Hermione, roşind. Dumbledore le-a scos

pe toate, dar... dar nu le-a distrus.

Ron se îndreptă, făcând ochii mari.

- Pentru numele izmenelor lui Merlin, cum ai reuşit să pui mâna
pe cărţile acelea despre Horcruxuri?

- Nu-nu le-am furat! spuse Hermione, uitându-se oarecum disperată când la Harry, când la Ron. încă mai erau cărţi din bibliotecă, chiar dacă Dumbledore le luase de pe raft. în orice caz, dacă chiar ar fi vrut să nu mai ajungă nimeni la ele, sunt sigură că ar fi făcut în aşa fel încât să fie mult mai dificil...

- Treci la subiect! spuse Ron.

- Păi... a fost uşor, spuse Hermione cu o voce de-abia auzită.

Am făcut doar o Vrajă de Chemare. Ştiţi voi - Acio. Şi... şi au
zburat afară, pe fereastra din biroul lui Dumbledore direct în dormitorul fetelor.

- Dar când ai făcut asta? întrebă Harry, privind-o pe Hermione

cu un amestec de îndoială şi admiraţie.

- Imediat după înmormântarea lui Dumbledore, spuse Hermione, aproape în şoaptă. Imediat după ce am hotărât că vom renunţa

la şcoală şi vom pleca în căutarea Horcruxurilor. Când m-am întors
să-mi iau lucrurile, mi-a trecut pur şi simplu prin minte că, până la

urmă, cu cât ştiam mai multe despre ele, cu atât avea să fie mai