Haruki Murakami Cuprins Capitolul 25. 11. 197o Picnicul de miercuri după-amiază Capitolul lulie 1978

ele.

Mi-am petrecut întreaga săptămănă studiin-du-le din toate părţile. Le lipisem pe peretele din faţa biroului şi nu-mi luam privirile de la ele, fie că fumam, beam cafea, măncam sau îmi tăiam unghiile.

După o săptămănă mi-am terminat treaba, dar nu le-am scos de pe perete, pe de o parte, de lene, pe de altă parte, pentru că mă obişnuisem să le privesc zi de zi. De fapt, motivul principal pentru care n-am aruncat fotografiile în fundul vreunui sertar a fost că, într-un anumit sens, urechile respective mă fermecau. Erau nişte urechi de vis, urechi în toată puterea cuvîntului. Nici-odată imaginea mărită a vreunei alte părţi a corpului (inclusiv a organelor genitale) nu avusese asupra mea un ascmenea efect. Mă atrăgeau ca un imens vărtej al destinului- o curbă îndrăz-neaţă, depăşind orice imaginaţie, tăia fotografia pe orizontală; alte curbe, xnici şi delicate, creau umbre imperceptibile, iar altele, ca în frescele antice, povesteau legende din trecut. Lobul cămos şi fraged întrecea însă toate celelalte detalii, de parcă ar fi venit dintr-o altă lume.

Căteva zile mai tărziu i-am telefonat fotogra-fului şi i-am cerut numele şi numărul de telefon al posesoarei urechilor din fotografii.

—La ce-ţi trebuie? m-a întrebat el.

— Sunt curios, pur şi simplu. N-am mai întălnit aşa nişte urechi superbe.

—Bine, dacă doar de urechi e vorba... a mor-măit, nu foarte convins. Persoana nu e cine ştie ce. Dacă vrei să cunoşti pe cineva ţi-o pot prezenta pe fata pe care am pozat-o de curînd în costum de baie.

—Nu, mulţumesc, i-am spus şi am încheiat rapid conversaţia.

* * *

Am tot sunat-o, ba la două, ba la şase, ba la zece, dar n-a răspuns. Probabil că avea şi ea treburile ei.

Am reuşit în sfîrşit s-o găsesc a doua zi. M-am prezentat simplu, i-am spus că aş vrea să stăm de vorbă despre reclama pe care o făcusem şi am invitat-o la cină în oraş.

— Dar mi s-a spus că reclama e gata, a zis ea.

—Aşa este.

Părea uşor dezorientată, însă n-a mai întrebat nimic. Am stabilit să ne întălnim în seara urmă-toare la o ceainărie de pe bulevardul Aoyama.

Am dat telefon la cel mai elegant restaurant franţuzesc pe care-l ştiam şi am rezervat o masă. M-am îmbrăcat cu o cămaşă nou-nouţă, mi-am ales cu grijă o cravată şi mi-am pus un sacou pe care nu-l mai purtasem decît de vreo două ori.

Aşa cum mă avertizase şi fotograful, fata nu era o persoană deosebită. Se îmbrăcase şi se coafase foarte simplu, ca o elevă dintr-un cor de fete de la un colegiu mediocru. Dar pentru mine asta n-avea nici o importanţă. Ceea ce mă dezamăgea era faptul că nu i se vedeau deloc urechile de sub părul lung, desfacut.

—Ţi-ai ascuns urechile, am spus nonşalant.

— Aşa e, mi-a răspuns ea, la fel de nonşalant. Ajunseserăm la restaurant mai devreme, aşa că eram primii clienţi care serveau cina. Intensi-tatea luminii a fost redusă, un chelner a aprins lumănarea roşie de pe masă, cu nişte chibrituri lungi, iar şeful de sală a venit personal să inspec-teze, cu ochi iscoditori, dacă tacămurile fuseseră aşezate în perfectă ordine. Parchetul de stejar cu model în zigzag fusese lustruit şi strălucea, iar paşii mărunti ai chelnerului scoteau un păcănit uşor. Pantofii lui păreau cu mult mai scumpi decît ai mei. Florile din vază erau proaspete, iar picturile moderne de pe pereţi erau fară nici o îndoială autentice.

Am ales un vin alb răcoritor, iar ca antreuri am cerut păte de canard, terrine de dorade şi foie de baudroie ă creme fraiche. După ce a studiat temeinic meniul, ea a comandat potage tortue, salade verte şi mousse de sole, iar eu, la rîndul meu, potage d'oursin, roti de veau avec garnie persil şi salade de tomate. Aşa s-a dus salariul meu pe două săptămăni.

— Ce restaurant superb! a spus ea. Vii des aici ?

—Uneori, în interes de serviciu. Cînd sunt singur, prefer barurile şi acolo mănănc ce se găseşte. Mi-e mai uşor aşa, nu trebuie să mă gîndesc prea mult.

— Şi ce mănănci ?

— Diverse, în general omletă sau sandvişuri.

— Omletă sau sandvişuri ? Asta mănănci zi de zi?

— Nu chiar. o dată la trei zile îmi gătesc singur.

— Deci două zile din trei mănănci omletă sau sandvişuri!

— Da, i-am răspuns.

—De ce?

— Dacă e un bar bun, sunt gustoase, să ştii.

—Hm, ciudat, a spus ea.

—Deloc, am răspuns.

Nu ştiam ce să mai spun, aşa că am tăcut, stu-diind mucurile de ţigară din scrumieră.

— Să discutăm despre muncă, a schimbat ea subiectul.

— Cum ţi-am spus şi ieri la telefon, am terminat cu reclama, fară probleme. Aşa că nu-i nimic de discutat.

A scos din buzunar o ţigară subţire, şi-a aprins-o cu un chibrit de la restaurant şi mi-a aruncat o privire întrebătoare.

Cînd tocmai voiam să încep, a venit înspre noi şeful de sală, păşind cu multă siguranţă. Mi-a arătat surăzînd eticheta sticlei de vin, mîndru de parcă ar fi fost fotografia unicului său fiu. Am încuviinţat din cap. Atunci a scos dopul cu un zgomot plăcut şi mi-a turnat puţin în pahar. Avea exact gustul notei de plată pentru întreaga seară.

Imediat după ce s-a îndepărtat şeful de sală, au venit doi chelneri care au aşezat pe masă cele trei platouri cu antreuri şi cîte o farfurie pentru

fiecare. Apoi au plecat, lăsîndu-ne în sfîrşit singuri.

—Vreau neapărat să-ţi văd urechile, i-am spus brusc

Fără să-mi răspundă, s-a servit cu păte şi foie de baudroie, apoi a gustat puţin vin

— lartă-mă, n-am vrut să te fac să te simţi prost

— Bucătăria franţuzească nu mă face să mă simt prost, a zămbit ea

— Te deranjează să se discute despre urechile tale?

—Depinde din ce unghi priveşti lucrurile.

—Atunci spune-mi din ce unghi să privesc lucrurile

A clătinat din cap, în timp ce ducea furculiţa la gură.

—Prefer discuţiile sincere, a spus.

O vreme ne-am continuat cina în tăcere.

— Merg pe o stradă şi cotesc, am început eu. în faţă e o persoană care a dat colţul înaintea mea şi, din cauza asta, n-o pot vedea. îi zăresc doar poalele hainei, albe, dar albul ăsta îmi arde ochii şi nu mi-l pot scoate dm minte. înţelegi ce vreau să spun.

—Cred că da.

—Aceeaşi senzaţie mi-o dau şi urechile tale. Ne-am continuat cina. I-am turnat vin, apoi mi-am tumat şi mie.

—De fapt, nu scena respectivă e cea care-ţi vine-n minte, ci senzaţia, nu? a întrebat.

—Aşa e.

— Ţi s-a mai întămplat să simţi aşa ceva ? Am stat puţin şi m-am gîndit, apoi am clătinat din cap.

— Nu, nu mi s-a mai întămplat.

— Deci urechile mele sunt de vină ?

— Nu pot să bag mănă în foc. Nu poţi fi sigur de aşa ceva. N-am auzit vreodată ca urechile cuiva să fi trezit astfel de senzaţii.

— Ba eu şfriu pe cineva care strănută ori de cîte ori vede nasul actriţei Farrah Fawcett Majors. Se pare că factorul psihologic e foarte important în cazul strănutului. Odată stabilită relaţia cauză-efect, nu mai e nimic de facut, să ştii.

— Nu ştiu prea multe despre Farrah Fawcett Majors, am spus eu, luînd o înghiţitură de vin. Mi-am dat seama că am uitat ce voiam să zic.

—Dar nu e chiar acelaşi lucru, nu? a spus.

— Intr-adevăr, e puţin diferit, i-am răspuns. Senzaţiile pe care le am eu sunt difuze, şi totuşi putemice. Incercînd să-i demonstrez, am deschis braţele larg, apoi mi-am apropiat palmele la căţiva centimetri. Nu prea ştiu cum să-ţi explic.

— Un fenomen concentrat, bazat pe motive vagi.

— Chiar aşa, am spus. Eşti mult mai deşteaptă ca mine.

—Asta pentru că fac cursuri prin corespon-denţă.

—Cursuri prin corespondenţă ?

—Da, cursuri de psihologie. Ne-am împărţit pateul care mai rămăsese. Am uitat iarăşi ce voiam să spun.

— încă nu ţi-e foarte clară relaţia dintre ure-chile mele şi senzaţiile pe care le ai, nu?

—Nu prea. Nu-mi dau seama dacă urechile tale mă atrag în mod direct, sau dacă nu cumva e alteeva care mă atrage, prin intermediul urechilor.

A ridicat uşor din umeri şi şi-a pus măinile pe masă.

— Ce simţi tu e ceva plăcut sau neplăcut ?

— Nici una, nici alta sau şi una, şi alta. Nu-mi dau seama,

A apucat paharul de vin cu amîndouă măinile şi m-a privit.

— Ar trebui să înveţi să-ţi exprimi sentimen-tele mai clar.

—Nici să le descriu nu mă prea pricep, am

spus. A răs.

— în fine, ceva-ceva tot am înţeles din ce-mi

spui tu.

— Şi ce crezi c-ar fi mai bine să fac ? Nu mi-a răspuns. Părea că se gîndeşte la alt-

ceva. Pe masă stăteau aliniate cele cinci farfurii

goale, ca cinci sori stinşi.

—Ştii, a rostit ea după o tăcere destul de lungă, cred că ar fi bine să fim prieteni. Bine-înţeles, dacă n-ai nimic împotrivă.

— Sigur că n-am.

—Atunci să fim prieteni foarte, foarte apro-

piaţi.

Am încuviinţat.

Aşa am devenit prieteni foarte apropiaţi, la mai puţin de treizeci de minute de la .prima noastră întălnire.

— Aş vrea să te întreb ceva, aşa ca între prie-teni, i-am spus.

— Sigur.

—Mai întăi, de ce nu-ţi arăţi urechile? Apoi, aş vrea să ştiu dacă urechile tale au mai exercitat vreo putere specială şi asupra altor persoane, înaintea mea.

îşi privea ţintă măinile care se odihneau pe masă, fară să spună nimic.

—Da, într-o oarecare măsură.

—într-o oarecare măsură?

—Da. însă sunt mai obişnuită cu eul meu care îşi ascunde urechile.

—Vrei să spui că eşti una, cînd ai urechile ascunse şi alta, cînd le laşi la vedere?

—Da.

Cei doi chelneri au străns farfuriile de pe masă şi ne-au adus supa.

— Poţi să-mi povesteşti despre tine cea cu urechile la vedere?

— S-a întămplat demult şi nu ştiu cum să povestesc. Adevărul este că, de la vărsta de doi-sprezece ani, nu mi le-am arătat nici măcar o dată.

— Bine, dar cînd lucrezi ca model trebuie să le laşi la vedere, nu?

— Da, mi-a răspuns. Dar atunci nu sunt ure-chile mele adevărate.

—Nu sunt urechile tale adevărate?

—Nu, sunt astupate.

Am luat două înghiţituri de supă şi mi-am ridicat privirile spre ea.

—Povesteşte-mi mai multe despre urechile astupate.

—Sunt urechi moarte. Eu îmi ucid urechile singură^Adică, în mod conştient, le tai calea de acces... înţelegi?

Nu prea înţelegeam.

—Atunci mai întreabă-mă, a spus.

—Cînd îţi „ucizi" urechile înseamnă că nu mai auzi?

— Nu, aud perfect, dar urechile sunt moarte. Cred că poţi şi tu.

A lăsatjos lingura de supă, şi-a îndreptat spa-tele, şi-a ridicat puţin umerii, a împins bărbia înainte şi a răroas în poziţia respectivă cam zece secunde. Apoi, brusc, şi-a coborăt umerii.

— Gata, urechile mi-au murit. Acum încearcă şi tu.

Am repetat cu exactitate mişcările ei de trei ori, dar n-am avut senzaţia c-ar fi murit ceva. Doar vinul mi s-a părut c-a început să-şi facă efectul ceva mai repede.

— Urechile mele nu ştiu să moară, am spus eu dezamăgit.

Ea a clătinat din cap.
— Nu-i nimic. Dacă n-ai într-adevăr nevoie să le ucizi, faptul că nu reuşeşti n-are nici o impor-tanţă.

—Pot să te mai întreb ceva?

— Sigur.

— Dacă e să sintetizez ce mi-ai povestit, pînă la vărsta de doisprezece ani aveai urechile libere, la vedere. Apoi, într-o bună zi, ţi le-ai acoperit. Şi nu le-ai mai scos la lumină nici pănă-n ziua de azi. Cînd n-ai încotro şi trebuie să ţi le arăţi, blochezi calea dintre minte şi urechi. Corect?

—Corect, a răs ea.

— Ce-au păţit urechile tale cînd aveai doispre-zece ani?

— Toate la timpul lor, mi-a răspuns, iar măna ei dreaptă întinsă peste masă mi-a atins uşor degetele măinii stîngi.

—Te rog!

Am turnat în pahare vinul care mai rămăsese şi-am ridicat încet paharul meu.

—Mai întăi aş vrea să-mi povesteşti despre tine.

— Ce să-ţi povestesc ? am întrebat-o.

— Totul. Ce educaţie ai primit, căţi ani ai, cu ce te ocupi şi aşa mai departe.

— E o poveste simplă, chiar foarte simplă, şi mi-e teamă că dacă încep să ţi-o spun o să adorrni.

— îmi plac poveştile simple.

—A mea e o poveste foarte simplă, dar de genul acelora care nu plac...

— Nu-i nimic, spune-mi-o în zece minute.

— M-am născut pe 24 decembrie 1948, în aju-nul Crăciunului. Nu e o zi de naştere foarte bună, pentru că primeşti cadouri o singură dată pentru ambele ocazii, dar măcar aşa scapă şi lumea mai ieftin. Sunt Capricom şi am grupa sanguină A -o combinaţie bună pentru un angajat la o bancă sau un funcţionar la primărie. Se pare că nu mă împac cu Săgetătorii, Balanţele şi Vărsătorii. Plictisitoare viaţă, nu crezi?

— Dimpotrivă, e foarte interesant.

— Am crescut într-un cartier obişnuit, am mers la o şcoală obişnuită. Cînd eram mic nu scoteam o vorbă, iar cînd am mai crescut, am devenit un copil plictisit. Am întălnit o fată obişnuită şi am trăit o primă poveste de dragoste obişnuită. La optsprezece ani am intrat la facultate şi am ple-cat la Tokyo. După absolvire am deschis un mic birou de traduceri, împreună cu un prieten, şi cumva am reuşit să ne căştigăm traiul. Acum trei ani ne-ain extins spre publicitate şi reclame, şi lucrurile merg destul de bine. Am cunoscut o angajată de la compania noastră şi ne-am căsă-torit acum patru ani, iar acum două luni ne-am despărţit. Motivele sunt destul de complicate. Am un motan bătrîn. Fumez două pachete de ţigări pe zi şi nu reuşesc să mă las în ruptul capului. Axn trei costume, şase cravate şi vreo cinci sute 'de dişcuri cu muzică demodată. Ştiu pe dinafară numele criminalilor din toate romanele poliţiste ale lui Ellery Queen. Am şi toate volumele lui Proust din ciclul în căutarea timpului pierdut, dar n-am citit decît jumătate. Vara beau bere, iarna beau whisky.

— Şi două zile din trei mănănci omletă şi sand-vişuri prin baruri, nu?

— Da, am răspuns.

— Pare o viaţă foarte interesantă.

— Mie mi s-a părut plictisitoare şi mă aştept să fie la fel şi în continuare, dar nu mă deran-jează- Asta e, şi n-am ce-i face.

M-am uitat la ceas. îmi povestisem viaţa în exact nouă minute şi douăzeci de secunde.

—Bine, dar ce mi-ai spus acum despre tine nu e totul, nu?

Pentru teăteva clipe mi-am privit măinile aşe-zate pe masă.

— Bineînţeles că nu e totul. Oricît de plictisitoare ar fi viaţa unui om, n-o poţi povesti în întregime.

— Să-ţi spun ce cred eu?

— Te rog.

— întotdeauna cînd întălnesc pe cineva pentru prima oară, îl rog să vorbească zece minute. Apoi reiau tot ce mi-a spus dintr-o perspectivă dia-metral opusă. Spune-mi, greşesc?

— Nu, am spus eu clătinînd din cap, Cred că ai dreptate.

Un chelner a venit şi ne-a aşezat dinainte farfuriile, un altul a adus măncarea, al treilea a turnat sosurile. Păreau nişte jucători de baseball, aruncînd mingea de la shortstop la baza a doua, apoi de la a doua la prima.

— Aplicînd metoda asta la cazul tău, cred că lucrurile stau în felul următor, a spus ea în timp ce lua cu cuţitul din crema de calcan. Pe scurt, ideea este că viaţa ta nu e plictisitoare, ci că tu însuţi cauţi o viaţă plictisitoare. Am dreptate?

— S-ar putea să fie cum spui tu. S-ar putea să n-am o viaţă plictisitoare, ci să vreau chiar eu să fie aşa, dar rezultatul e acelaşi. Oricum ar fi, am obţinut deja ce voiam. Toată lumea caută să scape de plictiseală, numai eu încerc să mă afund în ea, ca şi cum aş merge împotriva curentului. Din cauza asta nu mă plîng niciodată de viaţa mea, dar tot din cauza asta m-a părăsit soţia.

— De-asta v-aţi despărţit ?

— Ţi-am mai spus, lucrurile au fost mai com-plicate. Aşa cum spune şi Nietzsche, pînă şi zeii se dau bătuţi în faţa plictiselii.

Ne-am reluat masa, fară grabă. Ea a mai cerut nişte sos, iar eu, păine. pînă am terminat felul principal, ne-am gîndit fiecare la ale lui. După ce ni s-au străns farfuriile, am servit ca desert şerbet de afine, iar cînd ni s-a adus espresso, mi-am aprins o ţigară. Fumul a plutit preţ de cîteva clipe în aer, apoi a fost înghiţit de ventilator. începuseră să se aşeze clienţi şi la alte mese. Din difuzoarele suspendate pe tavan se auzea un con-cert de Mozart.

— Aş vrea să te mai întreb ceva despre urechi, i-am spus.

— Vrei să ştii dacă urechile mele exereită puteri speriale ?

Am încuviinţat.

—De fapt, aş vrea să te convingi singur de asta, a spus ea. Chiar dacă aş încerca să-ţi poves-tesc eu, n-aş reuşi sa explic lucrurile decît într-o mică măsură, şi aăta nu te-ar satisface, nu-i aşa ? Am încuviinţat încă o dată.

—Bine, am să-mi descopăr urechile pentru tine, a spus ea după ce şi-a terminat cafeaua. Adevărul e că nu ştiu dacă asta o să te ajute în vreun fel. S-ar putea să regreţi.

—De ce?

— S-ar putea ca, în realitate, plictiseala pe care crezi că o simţi să nu fie chiar atît de putemică.

—Vedem noi, i-am răspuns. Şi-a întins măinile peste masă şi le-a pus peste măinilc mele.

— Incă ceva, a spus. Pentru un timp — cîteva luni de acum înainte - aş vrea să nu pleci de lîngă mine. De acord?

—De acord.

A scos din geantă un elastic negru, l-a prins în dinţi, şi-a dat părul peste cap cu ambele măini, l-a răsucit şi l-a legat cu o mişcare rapidă.

—Cum ţi se pare?

Am privit-o uluit, cu răsuflarea tăiată. îmi simţeam gura uscată şi rămăsesem fără grai. Pentru o clipă, mi s-a părut că pereţh albi se prăbuşese peste mine. Vocile din restaurant şi clinchetele veselei s-au depărtat şi s-au stins,

apoi s-au apropiat din nou. Am auzit sunet de valuri şi am simţit mireasma unei seri de mult uitate. Şi asta nu era decît o mică parte din multitudinea de senzaţii pe care le-am trăit într-o fracţiune de secundă.

— E extraordinar, am reuşit în sfîrşit să arti-culez. Eşti cu totul altă persoană.

—Aşa este, mi-a răspuns ea.

Era de o frumuseţe aproape ireală, cum nu-mi mai fusese dat să văd sau să-mi imaginez vre-odată. o frumuseţe care se dilata ca universul şi, în acelaşi timp, se condensa ca un gheţar. Exa-gerată pînă la trufie şi, în acelaşi timp, dezgolită pînă la miez. Depăşea toate conceptele pe care le cunoşteam. Ea şi urechile ei deveniseră una, alune-cînd pe panta timpului ca o rază de lumină cum nu se mai află.

— Eşti extraordinară, i-am spus, după ce mi-am recăpătat respiraţia.

— Ştiam, mi-a răspuns. Asta sunt eu cînd îmi las urechile descoperite.

Mai mulţi clienţi întorseseră capul spre masa noastră şi o priveau înrnărmuriţi, iar chelnerul, care venise să ne aducă încă o cafea, nu reuşea să ne umple ceştile. Nimeni nu scotea o vorbă, doar rolele magnetofonului continuau să se învartă.

A scos din poşetă o ţigară mentolată, iar eu m-am grăbit să-i ofer un foc.

—Aş vrea să fac dragoste cu tine, mi-a spus. Mai tărziu am facut dragoste.
Despre urechile descoperite — continuare

Sl TOTUŞI perioada ei de maximă strălucire nu sosise încă. In următoarele două sau trei zile şi-a lăsat descoperite urechile doar din cînd în cînd şi doar cîte puţin, ascunzînd imediat sub plete acea creaţie strălucitoare şi miraculoasă şi rede-venind astfel fata obişnuită de dinainte. Ca şi cum şi-ar fi scos doar un pic paltonul, ca să facă o încercare, la începutul lui martie.

— încă n-a venit vremea să-mi arăt urechile, mi-a spus ea. Deocamdată nu reuşesc să-mi con-trolez propriile puteri.

— Nu mă deranjează, i-am răspuns. De fapt, îi stătea bine chiar şi cu urechile ascunse.

Se întămpla să-mi mai arate urechile, dar nnmai cînd faceam sex. Sexul cu ea cea cu urechile libere avea ceva aparte, greu de transpus în cuvinte. în zilele cînd ploua, mirosea şi mai putemic a ploaie. Cînd păsărelele ciripeau, se auzea şi mai puter-nic ciripitul lor.

— Cînd faci dragoste cu alţi bărbaţi, îţi ţii urechile acoperite ? am întrebat-o eu la un moment dat.

— Sigur că da, mi-a răspuns. cîteodată mă şi întreb dacă-şi dau seama că am urechi.
— Cum te simţi cînd faci dragoste cu urechile acoperite ?—Parcă o fac din obligaţie. Nu simt nimic, n-are nici un gust, ca hărtia de ziar. Şi totuşi nu e rău. Te simţi bine atunci cînd ţi-ai îndeplinit o obligaţie.— Dar e cu mult mai bine cand ai urechile descoperite, nu?

Asa este.

— Păi atunci lasă-le descoperite, i-am spus. Asta n-are cum să-ţi stărnească amintiri neplă-cute.

S-a uitat uluită la mine, apoi a oftat.

— Chiar că nu pricepi nimic.

Cu siguranţă că erau o mulţime de lucruri pe care nu le înţelegeam. înainte de toate, nu înţe-legeam de ce tocmai eu mă bucuram de un tra-tament preferenţial, pentru că nu mă consideram prin nimic superior altor bărbaţi.

Cînd i-am spus şi ei ce credeam, a izbucnit în răs.

—E foarte simplu, mi-a răspuns. Tu ai vrut să le vezi, ăsta-i motivul principal.

— Şi dacă ar fi vrut să le vadă alt bărbat ?

— In orice caz acum ai fost tu, nu altcineva. Şi eşti mai minunat decît crezi că eşti.

— Şi atunci de ce gîndesc aşa ? am amncat eu o întrebare.

—Pentru că nu trăieşti decît pe jumătate, mi-a răspuns scurt. Cealaltă jumătate aşteaptă undeva, încă neatinsă.

—Zău? m-am mirat eu.

—Din punctul ăsta de vedere, noi doi avem ceva în comun. Eu îmi blochez urechile, tu trăieşti doar pe jumătate. Nu crezi ?

—Bine, dar chiar dacă ar fi aşa, cealaltă jumătate a mea nu străluceşte nici pe departe ca urechile tale.

— Probabil, a zămbit ea. Cum ţi-am mai spus, nu pricepi nimic.

Zămbind în continuare, şi-a străns părul şi şi-a descheiat nasturii de la bluză.

* * *

La sfîrşitul verii, într-o după-amiază de sep-tembrie stăteam în pat şi mă jucam cu părul ei, gîndindu-mă în acelaşi timp la penisul de balenă. Marea era plumburie şi vîntul aspru lovea în geamurile acvariului. Eram smgur în sala cu expo-nate, în faţa penisului de balenă rupt de trup pe vecie şi pierzîndu-şi astfel sensul.

Gîndurile m-au purtat apoi la slipul soţiei mele, deşi, în realitate, nu-mi mai puteam aminti cu exactitate nici măcar dacă avusese într-adevăr un slip sau nu. într-un ungher al minţii îmi rămă-sese doar imaginea unei bucătării goale şi nici un slip lăsat pe scaunul din faţă, dar nu-mi puteam aminti semnificaţia ei. Mă simţeam de parcă de multă vreme aş fi trăit viaţa altcuiva.

— Spune-mi, tu nu porţi slip ? am întrebat-o fără vreun motiv anume pe prietena mea.

Şi-a ridicat capul de pe umărul meu şi m-a privit absentă.

— N-am aşa ceva.

—Aha, am spus eu.

— Dar dacă ţie ţi-ar face plăcere...

—Nu, nu-i asta, am spus eu repede. Nu de asta te-am întrebat.

— Chiar şi aşa, nu trebuie să ai reţineri. Oricum m-am obişnuit de la serviciu, şi nu m-aş simţi deloc stănjenită.

— N-am nevoie de nimic. Doar de tine şi de urechile tale, de nimic altceva.

Şi-a aşezat din nou capul pe umărul meu, cu un aer de uşoară plictiseală. Peste mai puţin de cincisprezece secunde şi-a ridicat iar capul.

— Fii atent, peste vreo zece minute ai să primeşti un telefon foarte important.

—Un telefon? m-am mirat eu, aruncînd o privire aparatului negru de lîngă pat.

— Da, o să sune telefonul.

—De unde ştii?

— Ştiu.

Şi-a aprins o ţigară mentolată, cu capul spri-jinit de pieptul meu gol. Peste puţin timp mi-a căzut scrumul pe burtă, dar ea şi-a ţuguiat buzele şi l-a snflat pe jos. I-am prins o ureche cu degetele. Senzaţia era minunată. Prin mintea-mi amorţită apăreau şi se pierdeau diverse imagini fară formă.

— Oi, a spus ea. Multe oi şi mai ales o singură oaie.

—Oi?

—Da, a spus, şi mi-a întins ţigara fumată doar pe jumătate.

Am tras un fum şi am strivit-o în scrumieră.

—Apoi va începe aventura.

Nu peste multă vreme a sunat telefonul. I-am aruncat o privire, dar adormise cu capul pe pieptul meu. Am aşteptat să sune de patru ori şi am ridicat receptorul.

— Poţi să vii repede încoace ? l-am auzit spu-nînd pe partenerul meu de afaceri, cu o voce foarte încordată. Avem ceva important de discutat.

—Cît de important?

—Ai să-ţi dai seama cînd vii.

— E în legătură cu nişte oi, nu ? am aruncat eu întrebarea. N-ar fi trebuit. Receptorul a înghe-ţat brusc.

—De unde ştii? m-a întrebat el. Căutarea oii fantastice începuse.

Capitolul 4 în căutarea oii fantastice (I)

1Personajul cel ciudat - prolog

există o MULŢIME de motive pentru care un bărbat poate ajunge să consume în mod curent cantităţi mari de alcool. Cauzele sunt diverse, dar rezultatul e mereu acelaşi.

In anul 1973, partenerul meu de afaceri era un beţiv vesel. în 1976 a devenit un beţiv uşor nesuferit, iar în vara anului 1978 făcuse primii paşi, încă nesiguri, pe drumul alcoolismului. Ca mulţi alţi băutori, cînd era treaz era un om cum-secade, cu care te puteai înţelege, chiar dacă nu avea mintea cea mai ascuţită. Un om la locul lui, aşa îl considera toată lumea. Aşa se considera şi el. De asta se şi apucase de băut. Cînd alcoolnl începea să-i pătrundă în sînge, reuşea să accepte mai uşor ideea că era un om cumsecade şi la locul lui.

La început totul a mers bine , dar treptat, pe măsură ce trecea timpul şi cantitatea de alcool creştea, ceva a început să se schimbe, iar schim-barea a devenit într-un final foarte profundă. Calitatea de om cumsecade şi la locul lui fusese dusă atît de departe, încît nu mai reuşea să ţină pasul cu ea. Aşa ceva se întămplă frecvent. Şi totuşi, niajoritatea oamenilor nu se consideră ca fiind cazuri frecvente. Cu atît mai puţin cei care nu au mintea cea mai ascuţită. în încercarea de a regăsi ceea ce pierduse, partenerul meu s-a afundat şi mai mult în aburii alcoolului, iar situaţia lui s-a agravat.

Reuşea încă să se menţmă cumsecade pînă la asfinţit. De căţiva ani buni îl ocoleam intenţionat după ora respectivă, aşa că, cel puţin pentru mine, rămănea un om la locul lui. Cu toate astea, ştiam foarte bine ce devenea după apus şi o ştia si el. Nici unul din noi nu adusese vreodată subiectul în discuţie, dar fiecare ştia că celălalt ştie. Eram în continuare în relaţii bune, dar nu mai eram prietenii apropiaţi de altădată.

Nu ne înţelegeam chiar sută la sută (poate nici măcar şaptezeci la sută), dar el era unicul meu prieten din studenţie şi din acest motiv nu-mi era uşor să-l văd cum se pierde pe zi ce trece. în ultimă instanţă, bănuiesc că aşa păţim cu toţii cînd îmbătrînim.

Cînd am ajuns la birou, el îşi tumase deja primul pahar de whisky. cîtă vreme se oprea la un singur pahar, era cumsecade şi la locul lui. Dar s-ar putea să vină ziua în care o să aibă nevoie şi de al doilea pahar. Atunci am să plec şi am să-mi caut de lucru în altă parte.

Stăteam în picioare în bătaia aerului condi-ţionat, încercînd să-mi usuc transpiraţia în timp ce sorbeam din ceaiul rece de orz adus de secre-tară. Nici unul din noi nu scotea o vorbă. Razele putemice ale soarelui de după-amiază desenau stropi fantastici pe linoleum. Jos, în parc, se vedeau oameni întinşi pe iarbă şi odihnindu-se la soare. Partenerul meu îşi tot lovea palma stîngă cu vărful unui pix.

—Am auzit că ai divorţat, a rostit el într-un