Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Român Grue Grozovanul: „ Aman! ei cu toţi răcnea Şi din faţă-i toţi perea.”

O baladă din Bucovina: „El striga în gura mare, Eu îi dam peste spinare;

El striga: aman! aman!

Eu mă-ntorceam şi-i mai dam.”

(Marian, II, 59)

În balada Doncilă: „Ah, a m a r, a m a r, Doncilă!

N-am cerut aşa copilă.” pare a fi o eroare în loc de: „Ah, aman, aman, Doncilă.” căci vorbeşte un turc ameninţat de moarte şi care cu un moment înainte zicea adversarului său: „ghiaur Doncilă!”.

v. 1 Turc.

AMANDEÀ! interj.; tout d'un coup! à l'assaut! vite! Sinonim cu b u s t a. Se aude numai în Moldova, unde pare a fi destul de răspândit. S-a întrodus în grai cel mult de prin secolul trecut.

A M A N D E A

I. Creangă, Amintiri din copilărie ( Conv. lit., 1881, p. 460): „Iară eu, amandeà pe uşă afară plângând şi încep a răcni cât îmi lua gura, strigând megieşii.” Alexandri, Scara mâţei, sc. 12: „Ei, apoi ce fac eu acum? Ha! Mări să fac şi eu ca cuconu Măgdian. Amandea la scară!”

Acelaşi, Iorgu de la Sadagura, act I, sc. 8: „Dos la faţă, şamandea la moş

Niron!”

Acelaşi, Rusaliile, sc. 14: „Veveriţă: Rusaliile se primblă noaptea prin sat: cum le-om zări, amandea pe ele!

Gheorghe: Dar dac-or da ele b u s t a la noi?”

Seulescu, Gramm., 1833, p. 170, aduce ca sinonimi: „ amandè p e d î n s u l, daţi de tot, nu lăsa, nu te da.”

După D. Şaineanu ( Elem. turc., p. 55) amandea este un participiu persian, š a g – m a n d è, trecut la noi prin turci şi însemnând literalmente „prădând”, „năvălind”; o etimologie foarte corectă foneticeşte şi pe care totodată, sub raportul semasiologic, o întăreşte analogia latinului „raptìm” din „rapere”, ba şi româneşte „grabă” din slavicul „grabiti = piller”.

v. Busta.

— Iamă.

— Iamandi.

— Iurăş. – 1 Turc.

AMANÈT (plur. amaneturi), s.n.; gage, nantissement. Sinonim cu z ă l o g.

Derivate: a m a n e t a r „créancier, hypothécaire” şi a m a n e t e z „mettre en gage, hypothéquer”. Din turcul e m î n e t „dépôt” prin neogrecul ¢manšti „gage”,

¢maneteÚw „engager” (Cihac).

Enachi Cogălniceanu, Letop. III, p. 233: „au chemat un mârzac, ce avea musafir într-o casă la poartă, zicăndu-i: am un amanet ca să-ţi dau, dar voiu să-ţi pui capul şi amanetul din mănă să nu-ţi dai.”

Beldiman, Tragod., v. 4019: „Săracii ce-aveau prin casă, mergea, punea amanet, Dându-i bani să-l îmblânzească, să-l vadă dezmâniet.”

Filimon, Ciocoii vechi, p. 249: „. ia condica de amaneturi şi trece banii boierului la partida plăţilor.”

Jipescu, Opincaru, p. 108: „vă şi-mprumutăm, dar puneţi-ne amanet, z ă l o g, o r moşiile, or sarea, or vinitu.”

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 113: „Ce-o să mai a m a n e t ă m la urma urmelor, dacă perdem şi-n astă-seară?” v. Zălog.

AMANETÀR A v. Amanet.

AMANETÈZ

1AMÀR, -Ă, adj.; amer; fig. triste, pénible, afligeant, dur à supporter. În sens figurat se apropie de a m a r n i c. În sens propriu, distinge gustul neplăcut al unor substanţe, 752 mai ales al unor plante prin cari îl şi defineşte poporul. Aşa, e amar p e l i n u l.

A M A R

Doină muntenească: „Mă muncesc de vine-un an

La poartă la Leurdean

Să fac pelinul zahar, Dar p e l i n u -i tot amar.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 285)

Din Bucovina: „Dar p e l i n u -i tot amar Şi duşmanu-i tot duşman!”

(Marian, II, 27)

Moxa, 1620, p. 382: „Beu păharŠ amarŠ şi p e l i n a t Š.”

Pe lângă „ amar ca pelinul”, se zice: „ amar c a f i e r e a „, ceea ce se rosteşte în unele locuri: „ amar c a ş e r e a „ (I. Gheorghiu, Iaşi, c. Cârjoaia), în altele: „ amar c a c e r e a „ (G. Baltă, Neamţ, c. Bistricioara).

„ Amar c a g h i n ţ u r a „ (Gentiana cruciata), plantă numită şi f i e r e a – p ă m î n t u l u i.

„ Amar c a m ă t r ă g u n a „ (Atropa Belladonna).

Deşi leuşteanul (Ligusticum levisticum) nu e tare amar, totuşi în Banat se aude: „mi-e amară viaţa ca l e u ş t e a n u l „ (L. Iancu, c. Visagu).

Despre medicamente amare, generalmente vegetale şi tonice, cunoscute şi franţuzeşte sub termenul generic de „les a m e r s „: „Că nu dau leacuri amare

Să fie cu supărare, Ci tot buze rumeioare, Care plac la fetişoare.”

( J. B., 374)

În sens propriu şi-n sens figurat totodată: „ Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc;

Amară-i frunza de fag, Mai amar doru ce-l trag.”

( Ibid., 90)

Într-o frumoasă antiteză: „Foaie verde n u c -amară, Badea-i mânios de-aseară, Că n-am şest cu el afară;

Foaie verde flori de f r a g ă, Iartă badeo, iartă dragă.”

( Ibid., 105) v. Fiere.

— Ghinţură.

— Leuştean.

— Mătrăgună.

— Nuc.

— Pelin.

Ca şi a c r u, amar este în opoziţiune cu d u l c e.

A M A R

Proverb: „Cine a mâncat papară, Ştie d u l c e -i or amară.”

(Pann, II, 14)

Ghicitoarea despre „nuc”: „Nalt cât casa, Verde ca mătasa, D u l c e ca mierea, Amar ca fierea.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 235) care e şi franţuzeşte: „Amer comme fiel, Doux comme miel.”

Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.):

Jacob III, 11: „doară izvorul dintr-acéšaşi „.numquid fons de eodem foramine curere izvori-va d u l c e şi amaru?” emanat dulcem et a m a r a m aquam?…”

Coresi, Omiliar, 1580, quat. XXIX, p. 12: „foarte întunecâ mintea lor şi nu-i lasâ să caute adevărulŠ, ce grăescŠ că d u l c e l e e amarŠ.” Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 35): „cu bucăţeaoa d u l c e a vulpii înghiţi şi undiţa otrăvii amară.”

Ibid., p. 171: „inimii închise şi de grijă cuprinse, tot d u l c e l e amar şi tot largul strâmpt îi iaste.”

Enachi Cogălniceanu, Letop. II, p. 282: „Oh! lume înşălătoare, De-mpăraţi învrăjbitoare!

Cum era de d u l c e mierea, Acum esteamară fierea.”

Balada Doncilă: „Pentru dânsul nu e vară, Nu e d u l c e primăvară, Ci numai viaţă amară!”

Doină din Dobrogea: „Fântână cu cinci izvoară, Două d u l c i şi trei amară, Să bea duşmanii să moară.”

(Burada, Călăt., 231)

Altă din Moldova: „Ce-a fost veşted înverzeşte, Ce-i amar se î n d u l c e ş t e, Ce-i mâhnit se-nveseleşte.”

(Alex., Poez. pop. 2, 336)

A M A R

După cum d u l c e se ia ca sinonim cu tot ce e plăcut sau bun, de asemenea amar se întrebuinţează metaforic pentru noţiunea de orice neplăcut, rău, trist, încât din acest punct de vedere până şi d u l c e a ţ a poate fi amară, ca în doina: „Şi eu unde mă voi duce?

Unde mierea e mai dulce, Căci aice-n astă ţară

Zău! şi m i e r e a e amară.”

(Marian, Bucov. II, 13)

Istoria lui Brâncoveanu, 1730 ( Conv. lit., 1875, p. 328): „Oh! amară primăvară, Cum ne ie turcii din ţară.”

Coresi, 1577, ps. LXIII: „.întinserâ arculŠ său, lucru amarú.” „.intenderunt arcum, rem a m a r a m.”

Moxa, 1620, p. 380: „o, amarŠ leu cu sufletŠ cruntŠ şi cu minte de fiarâ vrăjmaşe, cătâ pagubâ feceşi!”

Beldiman, Tragod., v. 1: „Ce necaz, ce osândire, vai mie! ce foc amar, Ce tresnet şi ce lovire, ce otrăvitor pahar!”

O baladă din Bucovina: „Şi cu gura-i blăstăma

Cu blăstăm amar de foc

Să n-aibă-n lume noroc, Cu blăstăm amar de moarte

Ca să n-aibă-n lume parte.”

(Marian, II, 123)

Doină din Ardeal: „Bine-a zis frunza de vie

Că dragostea nu-i moşie, Că dragostea se sfârşeşte Şi cât lumea nu trăieşte:

Dragostea e-nşelătoare Ş-aduce chinuri amare!”

( J. B., 219)

Din Moldova: „Că mi-e sufletul amar Şi-mi e traiul în zadar!

Vai de mine şi de mine, Nu mai ştiu ce-i rău, ce-i bine.”

(Alex., Poez. pop. 2, 313)

A M A R

Pentru popor, o mamă poate fi a s p r ă, dar o soacră este a c r ă, iar o mumă vitregă e amară: „Câte poame sunt de vară, Niciuna nu-i amară

Ca maica de-a doua oară.”

( J. B., 209) v. Acru.

La plural feminin, în grai se aude mai adesea amară în loc de amare; uneori şi-n vechile texturi:

Sf. Ioan Crisostom, text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 483): „nice zdărăindŠ faţa sau bâtăndŠ în pieptŠ sau glasuri lâsăndŠ, ce numai diân inimâ să lâsâm lacrâme amarâ.”

Poetul însă, din contra, îşi permite în asemeni cazuri şi pe masculinul amari: Zilot, Cron., p. 52: „Lucru vrednic damari lacrămi, numai jale, numai foc, Care este pustiirea acestui românesc loc!”

Adjectivul amar, foarte des el însuşi în grai, s-a mai rămurit la noi în atâtea crengi unele peste altele, ca nicăiri în limbile neolatine din Occident. Pe lângă substantivul a m a r, adverbul a m a r, interjecţiunea a m a r, vine apoi verbul a m ă r e s c, adjectivii a m a r n i c şi a m ă r î u, substantivii a m ă r e a l ă, a m ă r i m e, a m ă r ă c i u n e, a m ă r ă t u r ă etc., fiecare exprimând o nuanţă şi având o funcţiune proprie bine determinată.

v.2–4 Amar. – 1,2 Amarnic.

— Amărăciune.

— Amăresc.

2AMÀR (plur. amaruri), s.n.; souffrance, peine, tristesse. Sinonim cu a m ă r ă c i u n e, cu a m ă r i m e, cu a m ă r e a l ă, dar cu o nuanţă mai puţin materială; aşa despre gustul bucatelor, al beuturilor, al leacurilor etc. se poate zice a m ă r ă c i u n e sau a m ă r e a l ă, de asemenea a m ă r i m e, niciodată însă amar; a înghiţi a m ă r e a l ă sau a m ă r ă c i u n e ori a m ă r i m e este altceva decât: „Multe rele-am pătimit, Mult amar am î n g h i ţ i t.”

(Alex., Poez. pop. 2, 379) sau la A. Odobescu Mihnea– vodă, p. 23: „am obosit tot î n g h i ţ i n d u -m i amarul.”

Până şi p e l i n u l ia un sens metaforic când e sinonim cu amar, ca în doina muntenească: „Doamne, cui să mai mă-nchin, Că deamar şi de p e l i n

Bietu-mi suflet este plin.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 352)

A M A R

Astfel amar e sinonim cu j a l e, cu d u r e r e, cu g r e u etc.

Predică, 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 228): „adul šaste plinŠ de amarŠ fierbinte şi d u r é r e fărâ seamâ.”

Text omiletic din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 293): „pizmaşilorŠ mare boalâ šaste-le, şi amar şi j a l e šaste lor, numai căce-ş vâd cu ochii pre cine-i šaste pizmâ şi bâsău.”

Act moldovenesc din 1677 ( A. I. R. III, 251): „šaste a mea moşiša den moşii şi strămoşii mei, şi eu am dat năpotului meu păntru sprijinšală şi socotănţă care am avut l a g r ă u l şi l a amarul meu.”

Varlam, 1643, I, f. 115 a: „mai multŠ amarŠ şi d u r é r e avu căndŠ pogorârâ pre Hs. de pre cruce.”; şi mai jos, f. 119 a: „pre mene m-ai lâsat în s c r ă b ă şi în amarŠ mare.”

A. Pann, Prov. I, 42: „Plecă ghicitorul cu acel tatar, Dar prea t r i s t cu totul şi plin de amar, Mirându-se-n sine cu ce meşteşug Ş-acolo să-ntoarcă vreun vicleşug.”

Doină din Ardeal: „Mă dusei cu coasa-n deal, Cosii iarbă şi amar;

Mă dusei cu coasa-n luncă Şi cosii j a l e adâncă!”

(Jarnik-Bârsanu, 222)

Costachi Negruzzi, O alergare de cai I: „ce amar trebuie să fie în sufletul lui şi câtă j a l e în inima soţiei sale…”

Orice suferinţă se poate numi amar: „Vino, mândră, sus pe deal, Und' se face grâul rar, Ca să scăpăm de amar!.”

( J. B., 162)

Sf. Ioan Crisostom, text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 508): „oamenii ceša râii ajutâ-se spre mai amarŠ, înşâlăndŠ şi înşelaţi fiindŠ.”; şi mai jos, p. 528: oamenii ceša hitlénii şi vrâjitorii dospi-vorŠ mai spre amarŠ, înşâlăndŠ şi înşâlăndu-se.”

Gr. Alexandrescu, Te mai văzui: „Plăcerea, frumuseţea, podoabe felurite, Tot era în zadar;

Ele nu pot să-nvie simţirile-amorţite

D-al patimei amar.”

A M A R

La plural amaruri:

Dosofteiu, Synaxar, 1683, dec. 10: „mulţămindŠ luš Dumnedzău, să ruga să-l mântušascâ dš-acšale amarurš.”

Samuil Clain, Învăţături (Blaj, 1784, p. 61): „Foarte mare dorŠ amŠ eu, ca să vă pociu arăta fericirea vreunui dreptŠ, carele cu sfântă moarte se véde, cum să izbăvéşte de amarurile vieţii aceştiia.”

Prin asociaţiunea de idei: „suferinţă = neajuns = cusur”, admirabilă locuţiune proverbială din Moldova la I. Creangă, Povestea lui Harap– Alb ( Conv. lit., 1877, p. 193): „tot omul are un dar şi un amar, şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul.”

Construcţiunea c u amar:

Moxa, 1620, p. 367: „nice unŠ bine pre lume nu šaste ca să nu se améstece cu scrăba şi c u multŠ amarŠ.”

Predică, 1619 ( Cuv. d. bătr. II, 122): „duce-te-veri cu elu în focul nestinsu şi întru-nturérecul dé afară întru viermii neadurmiţi, šuo scărcarea dinţiloru şi plăngere c u amaru.”

Doină din Bucovina: „Nu vă uitaţi la avere, Că-n ea n-aflaţi mângăiere.

Că averea trece dealul Şi tu rămâi c u amarul.”

(Marian, II, 71)

Mai obicinuit însă „ c u amar” funcţionează ca adverb.

Omiliar de la Govora, 1642, p. 67: „păcătoşii se vor plănge şi vor încépe c u amar a tăngui.”

Istoria lui Brâncoveanu, 1730 ( Conv. lit., 1875, 330): „Pe rând în casă întra Şi c u amar suspina.”

Doină din Ardeal: „De când, maică, m-ai băiat, C u amar m-ai blăstemat

Cu mânile cătră soare, Să trăiesc cu supărare.”

( J. B., 183)

În fine: „Între înjurături: dă-l boalei! dă-l focului! dă-l amarului!” (P. Olteanu, Haţeg).

v. 1 Amar. – 3,4 Amar. – l,2 Amarnic.

3AMÀR, adv., amèrement, péniblement, tristement. Niciodată nu se întrebuinţează despre gust, ci numai despre suferinţe sau neajunsuri morale.

Nic. Muste, Letop. III, p. 69-70: „cum era saniile cu bejăniile, aşa le aducea în-758 cărcate de muieri şi de copii şi pe drum copii degeraţi şi fete mari cum era mai amar.” A M A R

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 172): „giurământul între muritori apa curătii fiind, vinul şi veninul fără-liagii s-au făcut, carile întâiu dulce înbată, apoi amar otrăvéşte şi înniacă.”

I. Văcărescu, p. 539: „Şi-ncepe amar ohtând, Ah! ah! a! cu dor, cu jând.”

A. Pann, Prov. I, 42: „D-altă parte iarăşi vedea pe tatar

Stând şi el pe gânduri şi oftând amar.”

Balada Român Grue Grozovanul: „Doi tătari ţeapa-i gătesc, Doi amar îl chinuiesc, Dar el cântă-n nepăsare

Parc-ar fi la masă mare.”

Balada Ştefăniţă– vodă: „Frunză verde stejărel!

Am un frate voinicel Şi mă tem amar de el.”

Balada Voinea: „Se bocea, se tânguia Şi din ochi amar plângea.”

(Pompiliu, Sibii, 78) v. 2 Amar. – 1,2 Amarnic.

4AMÀR! interj.; hélas! Sinonim cu v a i! şi cu celelalte exclamaţiuni de suferinţă.

O grămădire de sinonimi reduplicaţi la Varlam, 1643, I, f. 119 b: „ o h, o h!

mare nevoe! v a š! v a š! mare greutate! amar, amar!.”

Omiliar de la Govora, 1642, p. 90: „aşa cu ţipet mare şi înfricoşat se va împlea gheena, şi urechile cărora vor fi acolo nemicâ altâ nu vor auzi numai acéstea: amar!

amar!.”

Mai adesea „ amar! „ îşi asociază pe „ v a i! „ căpătând prin aceasta o nuanţă oarecum superlativă.

Casa unui ţăran: „Făcută-i din pământ ars, Înlăuntru-i tot necaz!

Văruită-i tot cu var, Înlăuntru-i v a i şamar!”

( Familia, 1884, p. 420)

Se construieşte cu dativul, ca şi lătineşte „vae”.

A M A R

Noul Testament din 1648, Matth. XI, 21: „.amar ţ i e, Horazin! amar ţ i e, „.v a e tibi, Corozain! v a e tibi

Vithsaida!.”

Bethsaida!”

Beldiman, Tragod., v. 5: „În ce stare, amar m i e! te cutremuri când priveşti;

A lacrămilorŠ năvală chip nu este s-o opreşti.”

Zilot, Cron., p. 15: „Ah, amar m i e! cum m-am născut într-această Ţară Ru-mânească.”

Adesea se întrebuinţează în construcţiune cu d e.

Costachi Conachi, Poez., p. 239: „Şi voi, Dumnezei amarnici, pentru ce mai prelungiţi?

Au câte-am tras nu-s destule? au pesemne îmi gătiţi

Alte morţi, alte ucideri, amar d e viaţa mea!”

Doină din Moldova: „Sărăcuţ, amar d e mine!

De-aş simţi moartea că vine.”

(Alex., Poez. pop. 2, 276)

Balada Inelul şi năframa: „De altul poate-ar fi bine, Dar e rău şamar d e tine!”

Nevasta tâlharului: „C-am rămas cu rod în sân, Şi nu-i rod de bun român, Ci e rod de om mişel, Sărăcuţ, amar d e el!”

(Alex., Poez. pop. 2, 230)

Balada Jianul: „Vai, sărmanul voinicel, Sărăcuţ, amar d e el!”

Doină din Bucovina: „Căci traiul cu tine, Vai şamar d e mine!”

(Marian, I, 96)

Din Ardeal: „Scoală, Marcule, stăpâne, Că-i amar şi vai d e tine!”

(Pompiliu, Sibii, 23)

A M A R

Idiotismi: amar d e c a p! amar d e z i l e!

„Of bărbate, bărbăţele, Amar de zilele mele!”

(Marian, I, 9) „Căci amar de capul meu, N-oi avea odihnă eu!”

( Ibid., I, 104) „Ş-acolo mi-a merge rău, Căci amar de capul meu, N-oi avea hodină eu

De zuraiul fetelor, De plânsul nevestelor.”

(Pompiliu, Sibii, 16)

Reduplicat: „Frunză verde mărăcine, Vai şamar, amar de mine!”

(Alex., Poez. pop. 2, 386)

Adesea îşi asociază pe interjecţiunea „o!”

În Cugetări în oara morţii, circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 463-5), de douăzeci şi cinci de ori se repetă: „o, amar!” construit cu dativul sau cu vocativul, bunăoară: „o, amarŠ mencinoşiloru! o, amar ceša ce gšurâ pré cruce.”, şi apoi se încheie prin: „o, munca şi a m a r u l mare! şi oamenii nu precepu.”

Moxa, 1620, p. 364: „se stinseră curăndŠ, o, amarŠ! că se sfădirâ adinsŠ eişi.” Zilot, Cron., p. 28: „dar, o amar! nevoile au început şi despre Pazvantoglu.” Uneori „ amar!” figurează ca un „parbleu!” fără nici un amestec de suferinţă; de exemplu: „Hai, mândră, la cununie

Până-i frunza verde-n vie;

Deacă frunza s-a usca, Cin' amar! ne-a cununa?”

(Jarnik-Bârsanu, 49)

Cu românul „ amar d e m i n e! „ deja Diez ( Wtb.2 I, 18) alăturase cu drept cuvânt pe portugezul „ a m a r o d e m i! „ Să mai adăugăm că şi-n Sicilia: „ a m a r u a d i d d u!” literalmente „ amar la el!” are acelaşi sens (Pitrè, Arch.

delle trad. popol. I, 519). De asemenea „ a m a r u m i a! = misero me!” (Traina).

În toată Italia sudică a m a r u şi m a r u însemnează „misero”, de unde apoi sub forma m£ro a trecut şi-n dialectul neogrec de Bova (Pellegrini).

v. 2 Amar.

— Amăresc.

5AMÀR (ATÂT’), subst. masc. invar.; grand nombre, grande quantité, foison. Ne întimpină numai în idiotismul, comun tuturor românilor din Dacia lui Traian: „ a t î t – amar d e.”, când e vorba de ceva foarte mult.

A M A R

În Ardeal:

Basmul Îndărâtnicul ( Tribuna din Sibii, 1885, p. 606): „nu ştiau cui va rămânea a t î t a amar d e avuţie şi pentru cine s-au trudit o viaţă întreagă.” Basmul Lumea proştilor ( ibid., 1886, p. 1098): „la noi rău te vei odihni, că a t î t a amar d e gonguţe avem de ne rod şi urechile.”

În Moldova:

Costachi Negruzzi, Scrisoarea VIII: „când cineva a t î t – amar d e vreme n-a mâncat decât pui, pare-mi-se că are dreptate a fi sătul de ei.”

I. Creangă, Stan Păţitul ( Conv. lit., 1877, p. 26): „crezi tu că vom putea noi singuri secera şi strânge a t î t a amar d e grâu.?”

În Muntenia:

Jipescu, Opincaru, p. 11: „dă n-o contina starea dă mişelii supt care să zbate opincaru d-a t î tamar d ă vreme, nu miroase bine.” „ A t î t a amar d e” n-are a face întru nemic cu „amărăciune”, ci numai cu un m a r e număr sau o m a r e câtime de ceva; este dară „atât a m a r de”, cu perderea vocalei finale ca în „abur = abure”, „afar' =afară” etc. Sub raportul timpului, „atât a m a r de” este în opoziţiune cu „o m i c ă de ceas” = „une m i n u t e „.

Iniţialul aân „atâta amar” nu e protetic ca la macedo-români în: „ a m a r e =

= mare”, ci se datorează propaginaţiunii din „atâta”.

Alexandri, O primblare la munţi, pune la plural: „Nevasta-mi era cea mai frumoasă femeie de la munte; pare că o văd încă după a t î ţ i a amari d e a n i „, unde însă nu este decât un caz de atracţiune sintactică.

v. Mar. – 2 Mare.

6AMÀR, n. pr. pers. m. – v. Amărescu.

7AMÀR, n. pr. loc. m.; nom de certaines localités en Valachie. Despre un râuleţ cu acest nume vorbeşte Dumitru Dudescul la 1638 (Arh. Stat., Mrea Căldăruşani, no. 1): „să se ştie cum š-am văndut o jumătate de sat ce se cheamă Hamzăeştii de la Amarul ot sudstvo Sac, deîn cănpu şi deîn apă ce se cheamă Amarul.” v. Amara.

AMÀRA, n. pr. loc. f.; nom de certaines localités en Valachie. Frunzescu indică vro două sate numite A m a r, apoi o baltă Amara şi S l o b o z i a – Amara. Toate acestea însemnează literalmente „L'amère”.

v. 1 Amar. – 7 Amar.

1AMARÀDIA, n. pr. loc. f.; une rivière dans la Petite-Valachie. „ Amaradie, râu ce izvoreşte din munţii judeţului Gorj, percurge parte din judeţul Dolj, primeşte în sine pâraiele: A m ă r ă z o a e, Bărceşti, Futio, Frumuşel, Seaca şi Ploasca, şi apoi se varsă în Jii lângă satul Işalniţa” (Frunzescu). După numele acestui râu, câteva localităţi învecinate, o vale în Gorj şi o plasă, apoi o plasă în Dolj şi un sat, se cheamă de 762 asemenea Amaradie.

A M A R N I C

Noi am arătat aiuri (p. 294) că finalul -a d i a este un sufix topic la români şi la serbi, care nu e nici latin, nici slavic, şi pe care-l găsim în M e h – a d i a, C i o c – a d i a, A r p – a d i a, A p – a d i a, V a r – a d i a, M ă n ă r – a d i a etc. Fiind vorbă de un râuleţ fără nici un fel de a m ă r ă c i u n e, ne-ar fi anevoie a căuta în Amaradie pe adjectivul a m a r = lat. a m a r u s. Mai bine se potriveşte grecul am£ra „canal, aqueduc, ruisseau”, de unde ¢mareÝw „couler, arroser”. Benfey ( Wurzellex. II, 284) indică şi-n dialecte celtice a m a r „auge, lit d'une rivière”. În medio-latina a m a r a „cloaca, tubiculus” (Du Cange).

v. – adia.

— Apadia.

2AMARÀDIA (CA PE), t. de choréogr. popul.: nom d'une danse en Petite-Valachie.

Vulpeanu ( Salba română II, no. 23) publică aria unei hore olteneşti numite „Ca pe Amaradia”, fără alte amănunte.

v. 1 Amaradia.

1AMÀRNIC, -Ă, adj.; „austère, sévére, vif, véhément, impétueux, vigoureux” (Cihac). Nu derivă din adjectivul a m a r „amer”, ci din substantivul a m a r „tristesse” prin sufixul – n i c, ca în „puternic” de la „putere”, „trainic” de la „trai”, „falnic” de la „fală”, „jalnic” de la „jale” etc.

v. – nic.

Amarnic e necesar în grai, deoarăce sinonimul a m a r este nu numai prea şovăitor, funcţionând ca adjectiv şi ca substantiv, dar nici nu exprimă nuanţa de silă, proprie lui amarnic.

Moxa, 1620, p. 347: „o [a] marnicâ neascultare! o n î p r a s n i c î cădére!” Samuil Clain, Învăţături (Blaj, 1784, p. 90): „Dulcele mieu soţ, de mare jeale şi întristare ce mi-au venit prin asul amarnicei morţi, multe nu-ţi pociu grăi.” Costachi Conachi, Poez., p. 100: „Ah! amarnică durere, despărţirea de amoriu!

Ce-oi să mă fac? vai de mine! nu pot scăpa ş-oi să moriu!

Din inimă nici că-mi iese ghimpul acel ascuţit

Ce mă giunghe, mă răneşte şi-mi dă morţi fără sfârşit!”

Acelaşi, p. 239: „Şi voi, Dumnezei amarnici, pentru ce mai prelungiţi?

Au câte-am tras nu-s destule? au pesemne îmi gătiţi

Alte morţi, alte ucideri, a m a r de viaţa mea!”

Costachi Negruzzi, Zoe II: „când am slobozit pistolul în tine, nu ştiu ce putere străină şi amarnică îmi împingea mâna.”

Acelaşi, Potopul: „Draga mea! Nici o fiinţă pe lume nu mai trăieşte, Din obşteasca prăpădire nici un om n-a mai rămas,

A M A R N I C

Numai noi mai viem încă, dar şi pentru noi soseşte

Moartea să ne-mbrăţoşeză în acest amarnic ceas.”

A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 109: „Iartă-mă, căci cu amarnice dureri am ispăşit, vai! şi eu păcătoasa-mi rătăcire.”

2 Amar.– 2 Amarnic.

2AMÀRNIC, adv.; impétueusement, terriblement, vivement, avec véhémence.

Diferă numai prin funcţiune de adjectivul a m a r n i c, din care derivă. E sinonim cu adverbul a m a r, dar cu o nuanţă proprie de violenţă sau de energie, pe care celalalt n-o are.

Beldiman, Tragod., v. 759: „Blestemaţii ies afară cu gura lor mulţămind, Dar din inimă amarnic ocărând şi suduind.”