Herman Melville

A patra: Furişându-te pe lângă balenă atunci când se crede în siguranţă în mijlocul apelor pustii, o găseşti dezbrăcată de greutatea demnităţii ei şi jucându-se pe luciul apei ca o pisicuţă pe o vatră de sobă. Poţi însă să îi vezi puterea. Aripile late ale cozii sunt ridicate sus în aer şi apoi coborâte pentru a lovi apa; tunetul loviturii răsună la depărtări de mile întregi.

Ai crede că s-a tras cu un tun mare, iar dacă te-ai uita la ceaţa plutitoare de aburi ce se înalţă din gaura de la celălalt capăt al său, ai zice că acolo se înalţă fumul din locul unde a lovit ghiuleaua.

A cincea: Cum în poziţia de plutire a Leviatanului aripioarele stau mai jos de spate, ele sunt cu totul ascunse privirii sub apă; dar când se pregăteşte să se scufunde în adâncuri, coada şi cel puţin treizeci de picioare din trup sunt înălţate drept în aer şi acolo stau vibrând o clipă, până când se aruncă în jos şi dispar. In afară de minunata IZBITURĂ – care va fi descrisă în altă parte – această ridicare a cozii balenei este poate cea mai grandioasă privelişte din toată natura vie. Scoasă din adâncimile fără fund, coada imensă pare a se agăţa spasmodic de ceruri. Tot aşa am văzut în vise pe Satana înălţându-şi gheara colosală din flăcările iadului. Dar când priveşti astfel de scene, contează în ce stare te afli; dacă aceasta este dantescă, atunci îţi vor veni în minte numai diavoli; dacă este isaică, te vei gândi la arhangheli. Stând odată în vârful catargului la răsăritul soarelui, care părea să aprindă cerul şi marea, am văzut o turmă mare de balene spre est, ce se îndrepta spre soare şi care concertară vibrant pentru o clipă cu cozile ridicate. După cum mi se păru atunci, o asemenea întrupare de adoraţie a zeilor nu s-a mai văzut niciodată, nici măcar în Persia, ţara adoratorilor focului. Ca Ptolomeu Philopator, care mărturisea pentru elefantul african, am mărturisit şi eu atunci pentru balenă, numind-o cea mai pioasă dintre toate fiinţele. După cum spunea regele Juba, elefanţii de luptă ai antichităţii întâmpinau deseori dimineaţa cu trompele ridicate într-o tăcere profundă.

Comparaţia întâmplătoare dintre acest capitol dintre balenă şi elefant, cu privire la unele aspecte ale cozii uneia şi ale trompei celuilalt, nu are rolul de a pune un semn de egalitate între cele două organe, şi cu atât mai mult între animalele de care aparţin. Căci după cum elefantul este ca un terrier pe lângă balenă, tot aşa, pe lângă coada ei, trompa lui e ca o tulpină de crin. Cea mai puternică lovitură a trompei elefantului e ca o bătaie jucăuşă a unui evantai pe lângă izbitura şi tunetul nemăsurat al aripilor grele ale Caşalotului, care de multe ori au aruncat în sus bărci cu tot cu vâsle şi echipaje, cum îşi aruncă un jongler indian bilele1.

Cu cât mă gândesc mai mult la măreaţa coadă, cu atât îmi deplâng neputinţa de a o descrie. Câteodată face asemenea mişcări care, deşi s-ar potrivi de minune cu mâna unui om, rămân cu totul inexplicabile. Câteodată, când balenele umblă în turme mari, aceste gesturi mistice sunt atât de deosebite, că am auzit marinari ce le asemuiesc semnelor şi simbolurilor masoneriei prin care balena vorbeşte astfel cu isteţime cu întreaga lume. Nu lipsesc trupului Leviatanului nici alte mişcări neobişnuite pe care nici vrăjmaşii lui cei mai experimentaţi nu le pot descrie. Oricât l-aş diseca, nu pot să-l pătrund pe de-a-ntregul. Nu îl cunosc şi nici nu voi reuşi vreodată. Dacă însămi cunosc nici măcar coada, cum să îi înţeleg capul? Mai mult, cum să îi desluşesc faţa, când nu are aşa ceva? Pare să spună: „îmi poţi vedea spatele, coada, dar faţa nu mi-o voi arăta niciodată, „ Eu însă nu îi înţeleg cu totul părţile din spate şi, oriee-ar spune balena despre faţa ei, eu tot cred că nu are.

Marea Armada jT J eninsula lungă şi îngustă Malaca ce se întinde spre

1 sud-vest dinspre teritoriile Birmaniei este cel mai sudic punct al xasiei. În linie dreaptă de la această peninsulă se înşiră insulele Sumatra, Java, Bali şi Timor care, împreună cu multe altele, formează un neg mare ca un bastion ce leagă Asia de Australia şi desparte neţărmuritul Ocean Indian de bumbii deşi ai arhipelagurilor orientale.

Acest bastion, este tăiat de mai multe trecători pentru nave şi balene, printre care cele mai cunoscute sunt strâmtorile Sunda şi Malaca. Prin Strâmtoarea Sunda, navele ce se duc dinspre vest către China ies în mările Chinei.

Acea îngustă strâmtoare Sunda ce desparte Sumatra de Java şi stă în mijlocul acestui bastion de insule, sprijinită de acel promontoriu dârz şi înverzit, cunoscut oamenilor drept Capul Java, pare a fi poarta ce se deschide către un imperiu străjuit de ziduri, iar având în vedere bogăţia de mirodenii, mătăsuri, giuvaieruri, aur şi fildeş cu care sunt înzestrate aceste mii de insule ale mărilor orientale, pare că natura a căutat, prin chiar ridicarea uscatului, ca aceste comori măcar să pară ocrotite, deşi fără folos, de lăcomia lumii vestice.

Malurile Strâmtorii Sunda sunt lipsite de fortăreţele impunătoare care străjuiesc intrările în Mediterană, în Marea Baltică şi în Marea Propontis. Spre deosebire de danezi, orientalii nu cer omagiul slugarnic al coborârii velei gabier nesfârşitei procesiuni de corăbii care zi şi noapte trec printre insulele Sumatra şi Java încărcate cu cele mai scumpe mărfuri din est. Dar, deşi se lipsesc bucuroşi de astfel de ceremoniale, nu renunţă la a cere omagii mai lumeşti.

Din cele mai vechi timpuri, bărcile cu pânze ale piraţilor din Malaiezia, pândind din golfurile şi insuliţele ascunse ale Sumatrei, s-au năpustit asupra vaselor ce străbăteau strâmtoarea, cerând cu cruzime tribut sub ameninţarea suliţelor.

Deşi din cauza pedepselor însângerate primite de la navigatorii europeni îndrăzneala acestor corsari s-a mai micşorat în ultimul timp, cu toate acestea, până în ziua de azi se mai aude de nave englezeşti sau americane care au fost din păcate atacate şi jefuite prin părţile acelea.

Cu un vânt voios şi proaspăt în vele, „Peqeuodul” se apropia de această strâmtoare, Ahab propunând să trecem prin ea în marea Java şi de acolo, mergând spre nord prin ape pe care se ştie că le vizitează Caşaloţii, să trecem printre insulele Filipine şi să ajungem pe coasta de nord a Japoniei la timp, pentru marele sezon de vânătoare de acolo.

Astfel, „Pequodur avea să treacă prin toate ţinuturile Caşalotului înainte de a coborî pe linia Ecuatorului în Pacific, unde Ahab, deşi nenorocos în căutarea sa în restul locurilor, era încredinţat că se va lupta Moby Dick în apele pe care le vizita cel mai des şi într-un anotimp în care era foarte sigur că va vâna.

A Dar cum se poate? Într-o călătorie atât de lungă, Ahab nu acostează nicăieri? Echipajul lui bea aer? Cu siguranţă se va opri să ia apă. Ei bine, nu. De mult timp soarele îşi plimbă pe tării inelul său de foc şi nu are nevoie de altă provizie decât de flacăra din el. Tot aşa şi Ahab, la fel şi baleniera.

În timp ce alte cale sunt încărcate cu lucruri străine care se duc în porturi necunoscute, baleniera ce străbate lumea întreagă nu are altă încărcătură decât pe ea şi pe echipaj, armele acestora şi cele trebuincioase. Are întregul conţinut al unui lac îmbuteliat în marea sa cămară. Este încărcată numai cu foloase, nu cu balasturi de plumb şi fier. Duce cu ea apa pentru ani întregi. Apă limpede şi bună de Nantucket pe care, după trei ani în Pacific, marinarul preferă să o bea în locul lichidului sălciu adunat cu o zi în urmă în butoaie din izvoarele peruviene sau indiene. Aşa se face că, în timp ce alte corăbii pleacă spre China din New York şi vin înapoi, iar în drumul lor acostează în numeroase porturi, baleniera, în tot acest timp, se poate să nu fi văzut o fărâmă de uscat, iar marinarii să nu întâlnească nici un om în afară de confraţii lor. Dacă le-ai da vestea că vine un alt potop, nu ar zice decât atât: „Ei bine, băieţi, asta-i arca!”

Cum mulţi Caşaloţi au fost prinşi în vestul coastei insulei Java, în apropierea strâmtorii Sunda, şi cum teritoriul din jur e recunoscut de pescari ca fiind foarte bun pentru vânătoare, în timp ce „Pequodul” se îndreptă din ce în ce mai aproape de Capul Java, santinelele din vârful catargelor fură instruite să fie cu mare băgare de seamă. Însă, deşi stâncile acoperite de palmieri se iviră în curând la tribordul prorei şi nările începură să adulmece încântate mirosul de scorţişoară din aer, nu se văzu nici un jet. Renunţând aproape la speranţa de a găsi vânat prin aceste părţi, corabia mai că intrase în strâmtoare când obişnuitul strigăt vesel se auzi de sus şi în curând un spectacol nemaipomenit de grandios ni se aşternu în faţa ochilor.

Trebuie spus aici că, din cauza îndârjirii cu care sunt vânaţi de la o vreme încoace în toate cele patru oceane, Caşaloţii, în loc de a înota mereu în grupuri mici, cum făceau odinioară, sunt văzuţi acum în turme mari, câteodată cuprinzând atât de mulţi, încât parcă mai multe naţii şi-au jurat legământ şi au făcut înţelegere să se apere şi să se ajute. Acestei adunări a Caşaloţilor în caravane atât de mari i şe datorează faptul ' ' ' ' '„ că până şi în cele mai bune locuri de vânătoare poţi naviga săptămâni întregi fără să vezi lin singur jet şi deodată să fii întâmpinat de ceea ce par a fi mii şi mii de balene.

În ambele părţi, la depărtare de două sau trei mile, formând un semicerc imens care se întindea pe jumătate din linia orizontului, un lanţ continuu de jeturi de balenă sărea şi strălucea în aerul amiezii. Spre deosebire de jeturile îngemănate ale Balenei Drepte care, despărţite în vârf, cad în două ramuri ce seamănă cu crengile aplecate şi despicate ale sălciei, jetul singular şi frontal al Caşalotului dezvăluie un tufiş încreţit de ceaţă albă ce se înalţă şi cade neîncetat în direcţia vântului.

Văzute de pe puntea „Pequodului” când vasul se înălţa pe creasta înaltă a unui val, aceste mulţimi de jeturi vaporoase, încreţindu-se fiecare în aer şi privite printr-o pânză de ceaţă albăstrie, păreau a fi miile de hornuri jucăuşe ale unei metropole aglomerate într-o dimineaţă aromată de toamnă, zărite de către un călăreţ cocoţat pe o înălţime.

Întocmai ca o armată care, apropiindu-se de un defileu ostil din munţi, îşi grăbeşte marşul nerăbdătoare să lase în urmă trecătoarea primejdioasă şi să se în. Tindă în siguranţă de-a latul câmpiei, tot aşa marea flotă a balenelor părea a înainta grăbită spre strâmtoare, îngustând pe drum aripile semicercului şi înotând într-un grup strâns, însă tot în formă de semilună. Înălţându-şi pânzele, „Pequod” se grăbi după ele. Harponierii îşi mânuiau armele şi strigau din bărcile lor încă suspendate. Doar să fi ţinut vântul şi nu ar mai fi avut nici o îndoială că, fugărită prin această strâmtoare, turma cea mare ar fi trecut în mările orientale doar pentru a vedea prinse multe balene din rândurile ei. Cine putea spune dacă nu cumva cu acea caravană înota chiar Moby Dick, asemenea preaslăvitului elefant alb în ceremonia de încoronare a siamezilor. Astfel, bonetă lângă bonetă, înaintam în faţa Leviatanelor când, deodată, se auzi vocea lui Tashtego anunţând cu tărie că se afla ceva în urma noastră.

Oglindind semiluna din faţă, văzurăm o alta în spate.

Părea formată din aburi albi ce se ridicau şi coborau asemenea jeturilor de balenă, dar pluteau constant fără a dispărea de tot. Ridicând ocheanul la ochi, Ahab se răsuci brusc în găurica sa strigând:

— Sus în catarg! Urcaţi mandare şi găleţi şi udaţi velele.

Sunt piraţi şi vin după noi!

De parcă ar fi stat ascunşi prea mult aşteptând ca „Pequodul” să intre binişor în strâmtoare, aceşti mişei asiatici ne urmăreau grăbiţi pentru a-şi răscumpăra aşteptarea prea lungă. Ce drăguţ din partea acestor filantropi arşi de soare, ca atunci când şi „Pequodul” se afla în urmărire împinsă de vântul proaspăt, să o ajute în a se grăbi în fuga sa! Ei nu erau decât nişte bice şi nişte pinteni pentru noi, atât. Cu ocheanul la subsuoară, Ahab se plimba încolo şi-ncoace pe punte; când mergea spre proră, vedea monştri pe care îi fugărea şi când se întorcea spre pupă îi vedea pe piraţii însetaţi de sânge care îl fugăreau pe el. Iar când se uita spre pereţii înverziţi ai defileului acvatic prin care trecea nava sa şi se gândea că prin poarta aceasta mergea drumul răzbunării sale, iar acum, prin aceeaşi poartă, era şi vânător, şi vânat de moarte, şi nu numai atât, ci era mânat drăceşte cu blesteme de către o ceată de piraţi fără remuşcări şi de diavoli schimonosiţi, când îi trecură prin minte toate acestea, fruntea lui Ahab deveni posomorâtă şi încruntată ca plaja cu nisipuri negre roasă de valurile furtunii ce nu reuşiră totuşi să smulgă pământul de sub ea.

Astfel de gânduri necăjeau foarte puţini marinari din echipajul nepăsător. După ce, lăsând piraţii mult în urmă, „Pequodul” trecu pe lângă Capul Cockatoo de pe coasta Sumatrei, ieşind în cele din urmă în apele largi de pe partea cealaltă, harponierii se mâhniră mai mult că turma de balene se îndepărtase prea mult de navă decât să bucure că nava se îndepărtase victorioasă de piraţi; Continuând însă pe urma Leviatanelor, acestea părea că îşi domolesc fuga, iar barca se apropie treptat. Cum vântul se potolise, se dădu ordin să se coboare bărcile. Insă imediat ce turma, printr-un instinct nemaipomenit al Caşaloţilor, simţi cele trei bărci fugărind-o, deşi se aflau încă la o milă în spatele lorj se strânse iar, formă batalioane şi rânduri apropiate* astfel că jeturile lor păreau a fi baionete, şi îşi continuă fuga cu viteză îndoită.

Dezbrăcaţi până la cămăşi şi izmene, ţâşnirăm către cenuşa albă şi când, vâslind de câteva ore bune, eram pe punctul de a renunţa la urmărire, balenele se opriră buimăcite, dând semn că se aflau în acea zăpăceală a nehotărârii încremenite care îi face pe marinari să spună despre balenă că este zguduită de frică. Coloanele militate în care înotasef^irapid şi constant până acum se destrămară în dezordine şi, ca elefanţii regelui Porus în bătălia din India cu Alexandru cel Măre, părură înnebunite de groază. Se împrăştiară în'toate direcţiile sub forma unor cercuri îndoite şi înotau fără scop încoace şi-ncolo, trădându-şi panica prin jeturile lor groase şi Scurte. Acest lucru se vedea ciudat de li mpede la acelea din grupul lor care, paralizate cum erau, pluteau neajutorate ca nişte epave sfărâmate pe mare.

Nici dacă aceste Leviatane ar fi fost doar o turmă de oi fugărite pe păşune de trei lupi fioroşi, tot nu ar fi arătat atâta uluire nemaipomenită. Insă această panică ocazională este caracteristică tuturor animalelor care umblă în turmă. Deşi se strâng în turme de zeci de mii, bizonii cu coamă de leu din Vest fug din faţa unui singur călăreţ. Priveşte, de asemenea, la fiinţele umane care, strânse în turmă în incinta unei săli de teatru, încep, la cea mai mică alarmă de incendiu, să se bulucească spre ieşire, îngrămădindu-se, lovindu-se, călcându-se în picioare şi zdrobindu-se de moarte fără pic de remuşcare. Aşadar, cel mai bine este să nu ne mai mirăm de balenele zguduite de frică din faţa noastră, căci nici o nebunie a creaturilor pământului nu e neîntrecută de sminteala oamenilor.

Deşi multe dintre balene, după cum s-a mai spus, se zbăteau violent, e de luat aminte că turma nici nu înainta, nici nu dădea înapoi, ci stătea îngrămădită într-un singur loc. După cum se obişnuieşte în astfel de cazuri, bărcile se despărţiră, fiecare ducându-se după câte o balenă singuratică de la marginea grupului. După vreo trei minute, fu aruncat harponul lui Queequeg. Peştele lovit ne stropi cu jetul orbitor în feţe şi apoi. Fugind ca din puşcă cu noi în urma sa, se îndreptă chiar către inima turmei. Deşi o astfel de mişcare din partea unei balene săgetate într-o asemenea împrejurare nu era deloc nemaivăzută şi chiar era de aşteptat, mai mult sau mai puţin, ea este una dintre primejdiile cele mai mari ale pescuitului, căci. Dacă monstrul te târăşte din ce în ce mai adânc în mijlocul turmei înnebunite, îţi poţi lua adio de la viaţă şi nu mai trăieşti decât într-o stare de delir.

Cum balena, oarbă şi surdă, năvăli înainte încercând prin puterea iuţelii sale să scape de lipitoarea de fier ce se prinsese de ea şi cum noi eram astfel traşi de parcă despicam marea, ameninţaţi din toate părţile de creaturile înnebunite ce se mişcau haotic în jurul nostru, barca noastră era ca o corabie încolţită de gheţuri pe timp de furtună încercând să se strecoare printre canalele şi strâmtorile întortocheate fără a şti când se putea întâmpla să fie înghiţită şi sfărâmată.

Fără să se piardă cu firea, Queequeg cârmea cu bărbăţie; acum ferindu-se de monstrul ce se îndrepta spre noi din faţă, acum ferindu-se de celălalt, a cărui coadă imensă atârna deasupra, toate acestea în timp ce Starbuck stătea la proră cu lancea în mână dând la o parte balenele la care putea ajunge cu înţepături scurte, căci nu era timp de cele lungi. Nici vâslaşii nu se lăsau mai prejos, deşi nu mai era nevoie de munca lor. Ei se ocupau acum cu atenţionarea balenelor:

— La o parte, comandore! strigă unul către un mare dromader care se ridică deodată la suprafaţă şi ameninţă pentru o clipă să ne răstoarne.

— Lasă coada jos, tu, cel de acolo! strigă un al doilea către o alta care, aproape de copastia noastră, părea a se răcori liniştită cu evantaiul aripioarelor cozii.

Toate balenierele au anumite mecanisme neobişnuite inventate de indienii din Nantucket, numite leacuri. Două lemne groase şi pătrăţoase de aceeaşi mărime sunt legate straşnic unul de altul, astfel ca fibrele lor să se întretaie în unghi drept. O funie lungă se leagă de mijlocul acestui bloc, iar capătul celălalt, fiind buclat, poate fi legat într-o clipă de un harpon. Acest leac se foloseşte pe balenele înspăimântate atunci când ai în jurul tău mai multe decât poţi urmări, însă Caşaloţii, se ştie, nu apar în fiecare zi, astfel că trebuie să omori câţi mai mulţi atunci când ai ocazia. Iar dacă nu îi poţi ucide pe toţi odată, trebuie să îi însemnezi ca să poţi să îi ucizi când îţi găseşti timp. De aceea este nevoie de leac în astfel de împrejurări. Pe barca noastră se aflau trei astfel de unelte. Prima şi a doua fură aruncate cu succes şi văzurăm balenele fugind împiedicat, încurcate de rezistenţa enormă a leacului tras după ele. Erau prinse ca răufăcătorii cu lanţ şi ghiulea. Insă când o lansarăm pe a treia, atunci când bucata greoaie de lemn trebuia să zboare peste bord; se înţepeni sub unul dintre scaunele bărcii şi imediat îl rupse şi îl duse cu ea făcându-l pe vâslaş să se prăvălească pe fundul bărcii când scaunul fugi de sub el. Prin ambele părţi marea începu să năvălească înăuntru printre şipcile de lemn, însă îndesarăm acolo două sau trei izmene şi cămăşi şi astM oprirăm pătrunderea apei.

Ar fi fost imposibil să lansam aceste harpoane cu leac dacă nu s-ar fi întâmplat ca, intrată adânc în turmă, fuga balenei să se domolească. In plus, cu cât ne îndepărtam mai mult de marginile îmbulzelii, agitaţia panicată se mai potolea. Astfel că atunci când fierul smucit se desprinse din trupul balenei şi aceasta dispăru într-o parte, forţa cu care se smulse ne aruncă printre două balene în centrul turmei de parcă ajunseserăm dintr-un pârâu învolburat de munte într-un lac liniştit din vale. Aici furtuna ce se iscase printre balenele de la margine se mai auzea încă, dar nu se mai simţea. In această spaţiu din mijloc, marea avea luciul fin ca o faşă de mătase, acoperită fiind de o pojghiţă numită „lustru” ce se formează din substanţa pe care o scuipă Caşalotul când e în toane bune.

Da, acum ne aflam în acea linişte fermecătoare care se spune că sălăşluieşte în centrul fiecărei tulburări. Încă vedeam în depărtare tumultul marginilor cercurilor şi acolo mai multe grupuri de balene, câte opt sau zece în fiecare grup, rotindu-se repede ca nişte cai înhămaţi împreună într-un ring şi atât de aproape îşi aveau umerii că un călăreţ de circ ar fi putut sări cu uşurinţă roată pe spinările lor. Din cauza mulţimii înghesuite a balenelor ce se odihneau înconjurând axa ascunsă a turmei, nu aveam nici o şansă de scăpare. Trebuia să ne uităm după o gaură în zidul viu care ne ţinea prizonieri, zidul care ne primise în spatele său doar pentru a ne încuia pe dinăuntru.

Rămaşi în centrul lacului, eram vizitaţi când şi când de vaci şi viţei blânzi, femeile şi copiii grupului cercuitor.

Cu tot cu distanţa dintre cercurile marginale rotitoare şi cu tot cu spaţiile dintre diferitele grupuri ale acestor cercuri, întreaga suprafaţă acoperită de multitudinea de balene trebuie să fi avut cel puţin două sau trei mile pătrate. Oricum, deşi o astfel de socoteală într-un astfel de moment poate fi greşită, din barca noastră joasă se vedeau jeturi ridicându-se în depărtarea orizontului.

Fac cunoscut acest detaliu deoarece vacile şi viţeii erau închişi în acest cerc interior de parcă restul turmei ar fi vrut să îi protejeze astfel de a afla adevărata cauza a opririi sau, poate, fiindcă erau atât de tineri, naivi şi foarte inocenţi şi neexperimentaţi; oricum ar fi fost, aceste balene mici, care veneau să ne viziteze în răstimpuri barca de la marginile cercului, se arătau lipsite de frică şi pline de încredere, sau măcar erau cuprinse de o panică fermecător de liniştită de; care era cu neputinţa să nu te. Miri. Veneau să ne miroasă ca ^ nişte câini de casă, chiar lângă copastii, atingându-le, încât părea că o vrajă le-ar fi domesticit pe nesimţite. Queequeg le mângâia pe frunte, Starbuck le scărpina pe spinare cu suliţa, dar, temându-se de urmări, se abţinea pentru moment să le înţepe.

Dar sub această lume uimitoare de la suprafaţă ni se arătă privirii o lume şi mai neobişnuită când ne aplecarăm să privim peste margine. Suspendate în cufărul de apă pluteau formele mamelor balenelor şi cele care după rotunjime păreau a se apropia de maternitate. Lacul, după cum am mai spus, era transparent până la o adâncime foarte mare, iar asemenea nou-născuţilor oamenilor, ce sug liniştiţi şi se uită drept în altă parte decât la sân, ca şi cum ar trăi două vieţi în acelaşi timp şi bând încă hrana muritorilor se adapă spiritual şi cu amintiri nepământene, tot aşa micuţii balenelor păreau a se uita în sus, dar nu la noi – ca şi când noi nu eram altceva decât nişte alge pentru ochii lor. Plutind pe o parte, şi mamele păreau a ne privi în tăcere. Unul dintre aceşti nou-născuţi care prin anumite semne arăta că nu se născuse decât de o zi, măsura cam paisprezece picioare în lungime şi vreo şase în grosime. Era zburdalnic, deşi trupşorul său nu se dezmorţise din poziţia înţepenită pe care o avusese până nu de mult în pântecele mamei, acolo unde, cu coada la cap, pregătit pentru întinderea finală, puiul nenăscut zace îndoit ca un arc tătăresc. Aripioarele delicate şi palmele cozii încă mai erau încreţite ca urechile unui bebeluş proaspăt sosit de pe tărâmuri necunoscute.

— Funia! Funia! strigă Queequeg privind peste margine.

Legat la el! Legat la el! Cine funie la el? Cine lovit? Două balenă, unul mare, unul mic!

— Ce-ai păţit, omule? întrebă Starbuck.

— Uite-aici, spuse Queequeg arătând în jos.

Ca atunci când balena lovită ce a tras din ciubăr sute de stânjeni de funie se ridică la suprafaţă după ce s-a scufundat şi aduce cu ea funia în plus ce se încolăceşte şi se ridică în spirală, tot aşa, Starbuck privea acum colacii lungi ai cordonului ombilical al doamnei Leviatan prin care micul pui părea încă legat de mamă. Deseori în iuţeala primejdioasă a urmăririi, această funie naturală cu capătul dinspre mamă liber se încurcă de cea de cânepă aşa că puiul este prins şi el. Unele dintre cele mai ascunse secrete ale mării ni se dezvăluiau în acest lac fermecat. Văzurăm dragostea Leviatanelor în adânc15.

Astfel, deşi înconjurate de cercuri peste cercuri de nelămuriri şi spaime, aceste creaturi nevăzute din mijloc îşi vedeau fără frică de treburile lor liniştite, sărbătorind senine cu jocuri şi voie bună. La fel, în Atlanticul furtunos al fiinţei mele, şi eu mă desfăt în tăcere înlăuntrul meu şi, pe când planete de duşmani neostoiţi se învârt în jurul meu, adânc în insula sufletului eu mă îmbăiez în blândeţea bucuriei veşnice.

Intre timp, pe când noi priveam încă fermecaţi în jurul nostru, agitaţia frenetică din depărtare dezvălui ocupaţia celorlalte bărci care încă lecuiau balenele de la margine sau poate că lupta se ducea în interiorul primului cerc unde aveau Aavantajul spaţiului şi al posibilităţii de retragere. Insă priveliştea balenelor legate, înfuriate, ce săgetau încoace şi încolo prin cerc nu era nimic pe lângă imaginea care ne apăru în faţa ochilor. Se obişnuieşte câteodată, când barca este legată de o balenă neobişnuit de puternică şi de vioaie, să se caute a o paraliza prin tăierea sau mutilarea imensului tendon al cozii. Acest lucru se face prin înfigerea unei cazmale cu mâner scurt de care este legată o sfoară pentru a o trage înapoi. Obalenă rănită în acest loc, după cum aflarăm mai târziu, dar fără efect, se pare, scăpase de barcă trăgând după ea jumătate din funie, iar în agonia insuportabilă a rănii se zbătea înnebunită prin cercuri ca eroul Arnold pe calul său în bătălia de la Saratoga, semănând groază pe oriunde ajungea.