Horia sima

4. MARTURIA LUI POSTEUCA

Au fost multi legionari la Jilava si multi martori ai actului deshumarii, dar nici unul nu ne-a lasat o depozitie mai cutremuratoare decât Vasile Posteuca.

Reportajele din gazete au redat cu exactitate desfasurarea lucrarilor de dezgropare, dar „reportajul” lui Posteuca, scris cu patru ani mai târziu, pe când se afla în lagarul de la Buchenwald, întrece toate darile de seama din ziarele timpului, prin adânca întelegere a acestui moment unic din istoria neamului nostru. El nu noteaza numai ce s-a întâmplat atunci, ce zguduitoare traire este sa stai fata în fata cu acela care a fost îndrumatorul unei generatii, acum redus la nimicnicia lutului si cu streangul de gât, ci proiecteaza în fiecare particula a timpului scurs în aceasta veghe cumplita, transcendenta istorica si spirituala a întâlnirii cu Capitanul, în starea în care se afla dupa groaznicul sacrilegiu savârsit prin uciderea lui, care va apasa greu asupra neamului nostru.

Posteuca a scos în evidenta, dincolo de durerea familiilor si a legionarilor prezenti, sfarâmarea unui vis de marire nationala. Toate valorile umane si spirituale au fost ultragiate în noaptea de 29-30 Noiembrie si trebuia sa se ajunga la tragicul deznodamânt ce ne-a costat mai întâi sfarâmarea tarii si apoi subjugarea ei. A fost ucis omul care putea sa crute tarii trista soarta de astazi. Dam acum cuvântul lui Vasile Posteuca, urmarindu-i emotiile, gândurile, reflexiile, când s-a înaltat din groapa Capitanul:

„Îmi staruie si acum în minte, în suflet si în sânge, zilele si noptile acelea ale deshumarii de la Jilava. As vrea sa ma adun pentru a descrie tot fiorul dumnezeiesc simtit atunci, si nu stiu cum sa încep. Ma pierd într-o stare de evlavie care-mi frânge sufletul si a arunc în genunchi, pentru a ma închina si a ma ruga lui Dumnezeu.

E o noapte de toamna. Rece. Bate din când în când câte o suvita de vânt taios, fosnind straniu în frunza uscata a salcâmilor. Lucram de zor. Peste zi lespedea uriasa a fost data la o parte cu ajutorul tancurilor si a macaralelor. Hârlete, târnacoape si lopeti hârsâie în pamântul jilav si înnegrit de acidul sulfuric, ca si cum ar atinge în oase. În lumina stranie a reflectoarelor, fetele celor care lucreaza se rasfrâng palide, ca si lutul de pe lopeti, iar paduricea Jilavei pare o armata de duhuri cu bratele tremurate de rugaciune spre cer. Lânga un mal mai înalt, la picioarele crucii date la o parte, ard sute de lumânari de ceara, aruncând umbre si lumini pe fetele icoanelor înnegrite de vreme. O noapte ireala. Suntem undeva pe-o margine de cer, în legenda si vesnicie. Oprit pentru o clipa din lucru, ma coplesesc mii de întrebari: oare e aievea ce vad? Nu cumva e un vis? Îmi vine sa ma reped la camarazii de alaturi, cu fruntile numai picuri de sudoare, sa-i pipai si sa-i întreb: voi sunteti cu adevarat, mai? Traiti? E posibil sau am înnebunit eu? Îl dezgropam pe Capitan? Nu-mi vine sa cred. Ma uit mirat, atent si cutremurat împrejur si fiecare clipa care se scurge rupe din mine, împingându-ma din ce în ce mai mult în mit si ireal. Îmi duc mâna la fruntea ce o simt rece, si lânga vatra de jar ce-mi incendiaza trupul, mintea si sufletul, si ma întreb: e oare posibil? Acum un an se laudau dusmanii în satanica lor ura fara margini: l-am trântit sub piatra grea. De-acum sa pofteasca sa se mai ridice. Sa pofteasca a mai vorbi de biruinta si înviere!

Toate fantasmele dimprejur sunt numai întrebari, numai chinuri. Si totusi e adevarat. Sapam la deshumarea Capitanului, a Nicadorilor si Decemvirilor. Sapam chinuiti mereu mai adânc, într-o tacere de sfârsit de lume. Zidurile negre de noapte care marginesc lumina reflectoarelor, fac parte din paduricea de al Jilava, o insula fara legatura cu lumea. Suntem undeva departe, dincolo de tara, de zilele de care abia ne-am desprins si dincolo de lume. Fara aderenta în materie, fara calendar. Când am început? Când vom sfârsi? Nu stim. Sapam tacuti cu lopetile, cu causele palmelor, înnegrite si însângerate. Mai pe deal, sfinx al durerii românesti de totdeauna, sta tatal Capitanului, mos Zelea. În sumanul lui bucovinean, înalt cât un stejar secular din Codrul Cosminului, creste în lumina jucausa a reflectoarelor si mai înalt. Pâna la cer. Ce va fi zicând sufletul acestui om, în aceste clipe, când asteapta sa-si scoata din pamântul nesatul, feciorul? Mintea ma doare ca sub cutite. Nu pot sa-mi raspund nimic. Stiu ca în sufletul batrânului apostol si tata staruie amara întrebare, care ne sfârteca si noua inima: dar daca mormântul e gol? Daca i-au ars la crematoriu sau i-au aruncat în alta parte si aici au facut mormântul numai pentru a minti ochii lumii? Durerea ma framânta în ghearele ei salbatice, cum ai framânta în mâna aspra un bulgare de lut. Mi-e rece, mi-e cald. As vrea sa dorm. Dar nu pot. Sap mai departe. Ma simt ca de piatra. S-a adunat tot universul în mine. Îmi vine sa plâng cu hohote, aud gemete în mine, care ma îngrozesc. E posibil? A murit Capitanul? Îl dezgropam pe Capitan? Îmi vine sa strig peste toata lumea: unde sunteti voi, dusmani? Unde va e puterea cu care va laudati mai ieri? Unde va sunt slugile, unde va sunt santinelele care pâna mai ieri pazeau mormântul acesta, la usile tuturor închisorilor, lânga retelele lagarelor? Unde sunteti? Unde va e dreptatea? Unde e ordinea în numele careia ati omorât? Mi-e mintea o noapte valpurgica. Trec zece ani într-un minut. Ma vad pornit, copil înca, în 1932, la lupta. În vad pe Capitan. Îi vad apostolii cutreierând tara pentru a semana duhul nou al mântuirii românesti, ma vad în primele începuturi cazând, cântând, înfruntând lumea. Casa Verde, 1933, prigoana Duca. Apoi anii de glorie: '35, '36, '37. Victoria formidabila din Decembrie 1937. Toate taberele de munca: Raraul, Carmen Silva, altele si altele. Apoi vifornita din 1938. „Capitanul nu poate fi omorât”! Râdeam de dusmanii care spuneau ca-l vor omorî. Si iata ca l-au omorât. Dar nu l-au putu înfrânge. Nu i-au putut fura învierea. Acum stau aici si sap pentru a-l dezgropa pe Capitan.

Sapam mereu. Sudoarea de pe frunti pica fierbinte în tarâna. Intram în adânc si nu dam de nimic. Suntem aproape al doi metri. Deznadejdea ca nu vom gasi nimic ne anchilozeaza bratele. Si noaptea nu se mai sfârseste. O noapte fara sfârsit… Caut sa ma dezbar de vis. Sa ma agat de realitate. Iau tarâna-n palme si o duc la frunte. Sunt cu adevarat? Da! Sunt cu adevarat. E adevarat. Sunt adevarate toate. Între lumânari, cu fata la icoane, cu genunchii-n tarâna rece si uda, se roaga doamna Lilica, sotia Capitanului. În valul de doliu, pare o umbra a mormântului pe care-l scormonim…

Traiesc si acum clipele acelea si ma înfior. Si vorbesc de unul singur cum vorbeam si atunci. De ce l-ati omorât, mai? De ce? De ce ati însângerat întreaga istorie a neamului românesc? Ce v-a facut acest om? N-ati stiut ca prin el vorbeste însasi istoria româneasca? Cu ce veti putea plati crima aceasta, care întuneca lumea, care-L întuneca la fata pe însusi Dumnezeu?

Da… În noaptea aceea, la jilava, s-a împlinit voia lui Dumnezeu. Învierea lui Corneliu Codreanu si pedepsirea fulgeratoare a calailor lui. Cei ce cadeau în noaptea aceea sub gloante, în cazematele de alaturea ale Jilavei, nu cadeau de vrerea pamânteasca, rezultat al unei uri sau însetosari de razbunare, ci sub biciul implacabil al destinului, al voiei lui Dumnezeu, pentru a restaura ordinea si respectul dreptatii în lume.

Ma gândesc astazi, dupa patru ani, la toate acestea si vad cele întâmplate acolo, total desprins de evenimente si de oameni. Cei ce loveau în cazematele jilavei, erau numai instrumente ale unei porunci care venea din mormântul Capitanului. Nimic mai mult. Era o porunca mare, uriasa, pe care oamenii n-o puteau înconjura, careia nu i se puteau refuza. Era glasul Capitanului: „Doresc sa fiu razbunat… deoarece sunt convins ca în felul acesta veti face un mare bine neamului românesc”.

Si în timp ce noi râcâim lutul cu degetele, alte brate mânate de destin ridicau pietrele de pe sufletul Capitanului. Îi izbeau cu moarte pe calai. Si dimineata a venit greu. Dar a venit. Alba si linistita, cum sunt diminetile Sfintelor Pasti, când pe tot pamântul se striga: Hristos a înviat! Capitanul! Dar pentru a învia era nevoie ca Iuda sa nu mai existe. Si Iuda era acum multiplicat. Nu era numai unul. Dar si crucea si mormântul jertfelor erau multiplicate. Nu era numai unul. Erau sute. De aceea si iuda trebuia sa ispaseasca multiplicat. Si a ispasit. A platit înainte de a se da lespedea la o parte si de a se ridica fiul neamului.

Au fost si mai sunt înca oameni (si vor mai fi) care sa ne acuze ca i-am împuscat pe calaii Capitanului, fara a-i judeca. Dar oare deschiderea mormântului de la Jilava n-a fost un proces? N-a fost cea mai teribila sentinta, care va ramâne în toata istoria româneasca? Biruinta legionarismului în cadrul nationalismului european nu era cea mai formidabila sentinta? Mai era nevoie de formalitati? Si totusi, noi n-am ocolit aceste formalitati. Cei ce ne-au acuzat, ne mai acuza. Noi am fi vrut ca cei de la Jilava sa fie judecati. Dar daca judecata formala a putut fi evitata, cea mai implacabila, care e mai tare decât vicleniile oamenilor, n-a putut fi. Pe cei de la Jilava i-a judecat istoria si tot ea i-a pedepsit prin mâna legionara, la porunca mormântului care se deschidea în noaptea aceea, pentru a aduce a doua zi, neamului întreg, ridicat cu fruntea spre cer, vestea învierii”.