Horia sima

2. CUM S-AU FACUT ARESTARILE

Arestarea celor vinovati de asasinarea Capitanului si-a fruntasilor Miscarii a avut un ritm sacadat. Nu s-a întocmit de la început un plan de arestari, bazat pe anumite criterii de vinovatie. Conducatorul Statului, hartuit probabil de evenimentele perioadei de tranzitie, nu ne-a cerut nici noua si nu a stabilit nici singur o lista a presupusilor culpabili, pentru a fi împiedicati sa fuga sau sa se ascunda. Problema arestarilor a ramas, în cursul lunii Septembrie, asa zicând în aer. S-au facut anumite arestari, dar acestea aveau un caracter sporadic si fara nici o baza legala sau dispozitie venita de sus. În mod succint, prezentam etapele acestor arestari, pâna ce s-a ajuns la Jilava:

I. Unul din primele acte de guvernare ale Generalului Antonescu, dupa ce a primit puteri depline, în dimineata de 5 Septembrie 1940, a fost sa ordone arestarea lui Moruzov, care tocmai atunci debarcase pe aeroportul Baneasa, venind din Germania. Un ofiter l-a ridicat direct de pe aeroport si, sub paza, l-a depus la un regiment din capitala. Odata cu el a fost arestat si Nicki Stefanescu, fostul Director General al Sigurantei Statului. Graba Generalului de a-i aresta pe Moruzov se explica prin teama lui ca acesta, sosit în capitala, sa nu înnoade intrigi contra lui, fie la Palat fie în cadrul Armatei, si sa-l rastoarne. Îi purta ura lui Moruzov si pentru o afacere mai veche. Pe timpul lui Carol, i se intentase Generalului Antonescu un proces de bigamie si acela care furnizase justitiei piesele doveditoare, fusese Moruzov. De atunci, cei doi oameni au devenit dusmani de moarte. Si internarea Generalului, în vara anului 1940, la Bistrita, se datoreaza în mare parte influentei lui Moruzov la Palat.

II. Unii criminali ai erei carliste au încercat sa treaca frontiera sau sa se ascunda. Comisarul Parisianu de la Prefectura de Politie reusise sa treaca frontiera în Iugoslavia, înca din primele zile dupa schimbarea de regim, unde nu avea de ce sa se mai teama. Mai putin noroc a avut Generalul Marinescu, care a încercat sa se salveze pe aceeasi ruta. Recunoscut întâmplator de niste legionari localnici la Baile Herculane, a fost readus în capitala.

Aceeasi soarta a avut-o Colonelul Negulescu, fostul Presedinte al Tribunalului Militar de la Cluj, un alter-ego al Colonelului Dumitru de la Bucuresti, complice si la asasinarea legionarilor din grupul de la Huedin. Fugind din Cluj, dupa caderea Ardealului de Nord, s-a retras la Sibiu, unde locuia incognito. Descoperit de politia locala, a fost arestat si transportat la Bucuresti.

Seful Legiunii de Jandarmi din Judetul Constanta, una din marile bestii ale regimului carlist, care ucisese cu mâna lui trei preoti din acest judet, în cursul represiunilor din 21 Septembrie 1939, disparuse fara urma dupa 6 Septembrie. Cautat peste tot, nimeni nu banuia ca se ascunde la propria lui mosie ce-o avea în sudul judetului. A fost ridicat s i transportat la Bucuresti.

Colonelul Dumitru, acea sinistra figura din magistratura militara, care, fara nici o vorba de vinovatie, îl condamnase pe Capitan si pe fruntasii Legiunii, nu fugise peste hotare, dar se ascunsese asa de bine în gara, încât nu i s-a putut da de urma, în tot timpul guvernarii noastre.

III. Abia spre sfârsitul lui Septembrie au fost întocmite listele de detinuti pentru crimele savârsite contra legionarilor sub regimul carlist. Listele au fost întocmite direct si exclusiv de General, Mihai Antonescu si Rioseanu. Ca o prima parte, s-a decis sa se aplice domiciliul fortat presupusilor culpabili. Listele întocmite, sub autoritatea Generalului, depaseau cu mult intentiile noastre. Cuprindeau si persoane din cadrul politic al tarii, cum erau, Tatarascu, Ghelmegeanu, Radu Lobes, Eugen Titeanu, Eduard Mirto si altii, apoi Generalii Ilcus si Florea Tenescu. Cu mare greutate am reusit sa-l conving pe General sa renunte la aceste persoane si sa ne rezumam, asa cum am convenit, la principalele unelte ale dictaturii carliste. Am tratat acest subiect, explicând motivele atitudinii noastre moderate, în Cazul Iorga-Madgearu cât si în volumul I al lucrarii Era Libertatii, pp. 163- 167.

IV. În cursul cercetarilor Comisiei de Ancheta, s-au descoperit alti culpabili, neindentificati de legionari. S-au emis mandate de arestare contra acestora si au fost depusi la Jilava.

Cu acestia din urma, numarul celor încarcerati la Jilava se ridicase la 64 de detinuti, un numar extrem de mic în raport cu pierderile suferite de miscare. Cei ucisi în cursul prigoanei carliste se urca la aproape 300, lasând la o parte calitatea acestor oameni, în cea mai mare parte elemente de elita ale unei generatii.

3. ANTONESCU VROIA SA-I SALVEZE PE ASASINI

În criteriul ce ni l-am fixat pentru arestarea si judecarea criminalilor care au ucis floarea tineretului român sub regimul carlist, am dat dovada de cea mai mare moderatie si umanitate. Cum am scris în lucrarile anterioare (Cazul Iorga-Madgearu si Era Libertatii), din cei aproximativ 500 de slujbasi ai Statului implicati în aceste crime, ne-am limitat la principalii vinovati, adica la acei care nu numai ca au patronat aceste înspaimântatoare varsari de sânge, dar care apartineau nucleului central al acestui regim scelerat, formând angrenajul lui intim si fiind corespunzatori la toate actele lui. Numarul acestora, dupa calculele noastre nu trecea de o suta, iar în ultimele zile, înainte de dezgroparea Capitanului, nu se gaseau închisi la Jilava decât abia 64 de detinuti. Comparând cu pierderile noastre, acestia nu reprezentau decât aproximativ a cincea parte din totalul celor ucisi sub Carol. Nu mai vorbim de valoarea intelectuala si politica a fruntasilor generatiei noastre, care au cazut în hecatombele de la Vaslui, Râmnicu-Sarat, Miercurea-Ciuc si Brasov, si care nu poate avea nici o compensatie.

În lucrarile acestea, am explicat motivele pentru care ne-am purtat atât de marinimos cu fostii nostri dusmani, neurmarind o razbunare oarba, ci un act de dreptate istorica, ce urma sa se realizeze pe calea justitiei.

Dar iata ca la începutul lunii Noiembrie ma înfrunt cu un alt General, care-si schimbase atitudinea cu 180 de grade, nevrând nici pe acestia 64 sa-i pedepseasca asa cum trebuia, pe masura uriaselor lor crime. De unde înainte vreme, de cate ori se întorcea de la un act de înhumare a legionarilor, cutremurat de cele ce vazuse, de multimea de cruci, îmi spunea: „am sa-i pedepsesc pe acesti ticalosi de-o sa ma pomeneasca istoria!”, acum, nu tulburat, dar vadit încurcat, nu stia cum sa-mi comunice noua versiune a severitatii lui: „Domnule Sima, am sa-i pedepsesc pe cei vinovati cu toata strasnicia, dar nu vreau sa vars sânge”.

Am ramas împietrit. Fara a-l contraria direct, i-am raspuns ca printre cei închisi la Jilava s-ar gasi elemente mai putin vinovate, care apartineau organelor inferioare de executie si carora li s-ar putea eventual aplica circumstantele atenuante, dar în nici un caz nu ar putea fi crutati de pedeapsa capitala un Bengliu, un Marinescu sau Generalul Argeseanu, care au dat ordinele de executie a legionarilor. I-am explicat ca luandu-se o astfel de decizie, s-ar produce în Miscare tulburari de nestapânit.

Generalul Antonescu a mârâit ceva, nemultumit de raspunsul meu, si n-a mai continuat discutia. Cum mi-am dat seama mai târziu, interesul lui era sa fie salvati tocmai marii criminali si putin îi pasa daca ar fi pierit niste agenti de politie sau jandarmi. M-am despartit de el cu speranta ca opunându-i un „non possumus” categoric dorintei lui „de a nu se varsa sânge”, va reveni la realitate.

Dar n-a fost asa. El si-a tors mai departe firul complotului sau de a-i salva de la moarte pe marii vinovati. Nu m-a mai chemat niciodata ca sa-mi ceara parerea asupra soartei detinutilor de la Jilava, stiind probabil ca se izbeste de un zid de intransigenta. În schimb s-a folosit de serviciile ce i le putea aduce cauzei sustinute de el tocmai Comisia de Ancheta. Aceasta Comisie era un organ de instructie înzestrat cu ample puteri, putând sa decida atât asupra arestarilor, dar si asupra eventualelor eliberari. Generalul nu aparea nicaieri, nu intervenea direct în lucrarile Comisiei de Ancheta, nu va cere direct eliberarea vreunui detinut, dar, în schimb, prin influenta ce o exercita asupra Comisiei, va putea sa dea un alt curs instructiei.

De îndata ce au simtit membrii Comisiei de Ancheta ca Seful Statului nu mai e dispus sa procedeze cu rigoare contra asasinilor, au slabit si ei frânele, inversând întreg sensul procesului: în loc de a continua cu aceeasi energie ancheta celor vinovati, au cautat sa le usureze soarta: pe unii sa-i scoata de sub orice urmarire a justitiei, beneficiind de un „non-lieu”, iar pe altii sa-i puna la adapost de vreo eventuala razbunare necontrolata a legionarilor.

Am explicat pe larg în lucrarile precedente, motivele care l-au determinat pe General sa-si schimbe atitudinea:

– Detinutii de la Jilava aveau oamenii lor de legatura în anturajul Generalului si dispuneau de enorme mijloace de coruptie. Despre Generalul Gabriel Marinescu se spunea ca a adunat o avere de sute de milioane de lei rod al diverselor întreprinderi dubioase ce le patrona.

– A mai jucat un rol important în modificarea dispozitiei sufletesti a Generalului si „spiritul de corp”, acel sentiment de solidaritate care leaga pe toti acei care au purtat cândva o uniforma militara. De fapt, un Bengliu, un Argeseanu, un Gabriel Marinescu, nu mai aveau nimic comun cu armata româna. În schimbul banilor ce i-au primit, milioane de lei, au ucis sute de cetateni nevinovati, acte ce nu intrau în atributiile unei armate nationale.

Si acum sa trecem în revista scandaloasele decizii ale Comisiei de Ancheta, sub impulsul noii orientari primite de la General:

I. Comisia de Ancheta Criminala hotaraste scoaterea de sub acuzatie si eliberarea de la Jilava a sublocotenentului de jandarmi Cinghita, pentru motivul ca n-ar exista probe de vinovatie. Ori, legionarii care scapasera cu viata din masacrul de la Vaslui puteau depune marturie în fata Comisiei ca sublocotenentul Cinghita, comandase plutonul de executie de la Vaslui, unde au fost secerati de gloantele mitralierelor 31 de legionari. Prefectura de Politie a refuzat sa dea curs acestei dispozitii, caci se savârsise o eroare grosolana.

II. Comisia de Ancheta ajunge la concluzia ca comisarul Davidescu de la Prefectura de Politie n-ar fi vinovat si ca trebuie pus în libertate. Ori cercurile legionare stiau ca comisarul Davidescu participase la asasinarea Nicoletei Nicolescu si a multor alti legionari ucisi în beciurile Prefecturii de Politie. Un nou conflict cu Prefectura de Politie, care refuza sa ia act de aceasta adresa a Comisiei de Ancheta, caci ar fi însemnat sa puna în libertate un asasin notoriu din perioada carlista.

III. Ca o culme a amabilitatilor aratate de Comisia de Ancheta fata de detinutii de la Jilava, în a doua jumatate a lunii Noiembrie, Prefectura de Politie primeste o adresa a Comisiei, prin care ordona transferarea Generalilor Bengliu si Marinescu la un Sanatoriu, pentru motive de boala.

Din nou Prefectura de Politie se opune, aratând ca prin aceasta stramutare, paza celor arestati nu se mai poate face cum trebuie si culpabilii pot sa dispara.

În toata aceasta perioada de tensiune cu Prefectura de Politie am fost tinut în perfecta ignoranta asupra activitatilor mai mult decât suspecte ale Comisiei de Ancheta, realizate sub autoritatea Generalului Antonescu. Dar un om veghea si se opunea cu îndârjire la toate încercarile de salvare ale asasinilor, concertate între General si Comisie: Colonelul Zavoianu. Lucid si constient de ceea ce urmareste, el n-a dat curs dispozitiilor primite de la Comisia de Ancheta. Nu era legal, dar de alta parte, era mai mult decât legal, caci Comisia de Ancheta ignora crimele savârsite de cei pe care vroia sa-i puna în libertate, pentru ca nu binevoise sa asculte marturia legionarilor, care trecusera prin aceasta catacomba si puteau sa-i indice cu precizie pe vinovati.

Colonelul Zavoianu si-a jucat viata pentru a destrama planurile tenebroase tesute în anturajul Generalului, cu scopul de a-i salva pe asasinii Capitanului si a sutelor de legionari.