24. DA-MI-L PE BOERU!
Nici nu trecusera doua zile de la conventia încheiata cu Generalul, sa fi fost prin 5 Decembrie, si ma abordeaza Mihai Antonescu pe coridorul Presedintiei, într-o discutie strict personala si confidentiala.
– Domnule Sima, îmi spune el cu o voce tânguitoare, cunosc aranjamentul încheiat cu Generalul. Este bun si îl aprob si eu, dar exista un impediment grav în aplicarea lui integrala: cazul Iorga.
”Lumea întelege executiile de la Jilava. Asasinarea lui Madgearu este grava, dar nu asa de grava cum este moartea lui Iorga. E un caz care trebuie tratat aparte. M-a trimis si Generalul sa vorbesc cu D-ta si sa te rog staruitor, în interesul colaborarii noastre, sa accepti ca seful echipei si principalul responsabil de asasinarea lui Iorga, Traian Boeru, sa fie trimis în judecata.
Dupa cum vezi am redus pretentiile justitiei la minimum, la unul singur. Sa cada un singur cap, pentru a potoli opinia publica. Generalul nu poate acoperi aceasta crima. Este prea mult si e hartuit din toate partile.
Deci, te rog, staruitor, în numele prieteniei ce ne leaga si în interesul regimului, da-mi-l pe Boeru. Va fi judecat cu toate garantiile judiciare, dar trebuie sa raspunda cineva de aceasta crima. Altminteri nu stiu ce se poate întâmpla.”
Mi-a repetat de câteva ori „da-mi-l pe Boeru”. Era ca un leit-motiv al dramaticei lui pledoarii. N-am stat nici o clipa la îndoiala ca sa-i raspund în termenii urmatori:
– Draga Ica si Domnule Ministru de Justitie, nu sunt insensibil la argumentele D-tale. Îmi dau seama de nelinistea Generalului, de reprosurile ce i se fac, de îngrijorarea lui ca ar putea fi acuzat ca îi acopera cu autoritatea lui pe faptuitorii de pe Valea Prahovei. E logic. Îmi pare rau sa va spun, dar nu pot sa va satisfac aceasta dorinta. În conventia cu Generalul, am stabilit principiul: pedepsirea tuturor sau amnistierea tuturor. Daca ne abatem de la acest principiu, atunci se distruge întreg sensul conventiei noastre. Conventia nu se poate aplica „pe ici pe colea”, ci numai integral si fara exceptii.
E regretabil ca a fost ucis Iorga. Dar ce facem cu sutele de tineri care au fost ucisi în floarea vârstei? Vedeti ca atunci revenim la punctul de plecare. Daca se face a exceptie, una singura, de ce nu s-ar face mai târziu si cu altii din aceeasi echipa? Si de ce n-ar fi arestati si trasi la raspundere tot „exceptional” – am subliniat acest cuvânt – si alti criminali ai erei carliste? Procedura mi se pare primejdioasa, caci nu stim la ce consecinte poate sa duca.
Eu nu-l apar pe Boeru. Sunt primul care recunosc ca a creat grave probleme atât Miscarii, cât si regimului. D-ta ai fost martor ca am umblat toata noaptea pe Valea Prahovei ca sa-l pot salva pe Iorga. Cât as fi dat, Doamne, ca sa nu se întâmple! Dar nu ma pot abate de la principiul fixat. E ca un fir, care, odata iesit din tesatura lui, destrama toata stofa.
Ica îsi frângea mâinile cu disperare, cautând sa ma convinga sa-l predau pe Boeru.
Am ramas inflexibil. Nu pentru Boeru, ci pentru a apara un principiu. Nu-i puteam preda pe camarazii mei justitiei, în timp ce sutele de asasini ai legionarilor se bucurau de soare, aer si libertate.
25. SOARTA LUI IORGA
Scrisoarea adresata de Capitan lui Iorga se încheie cu cuvintele: „Dar de acum si pâna voi închide ochii, Domnule Iorga, si dupa aceea, te voi privi asa cum meriti”.
Finalul acesta dramatic da nastere la urmatoarele reflectii: întâi, Corneliu Codreanu prevedea ca va muri înaintea lui Iorga, rapus de dusmanii lui, desi era mult mai tânar decât el; în al doilea rând, îl considera un ticalos si de la aceasta judecata nu se va abate pâna va închide ochii.
Ultimele cuvinte ale Capitanului, privind valoarea politica si morala a Profesorului Iorga, au apasat greu asupra destinului acestuia. A fost ca o sabie a lui Damocles, care atârna deasupra capului sau în cei doi ani ce i-a mai trait, pâna ce s-a abatut asupra lui, în noaptea de 27/28 Noiembrie.
Cei ce l-au rapus, nu si-au dat seama sa sunt instrumentele unei justitii iminente. Caci faptele rele se platesc chiar în lumea aceasta. Ei au actionat exclusiv mânati de ideea razbunarii. Din punct de vedere politic, ne-au creat imense daune, dar din perspectiva unei dreptati meta-istorice, Iorga si-a meritat soarta.
Îndata dupa moartea lui, un cor interminabil de lamentatii, venite din cele mai felurite sectoare, considera disparitia lui Iorga ca o pierdere ireparabila pentru stiinta, ca un act salbatic al unor barbari, îndreptat contra culturii românesti si contra culturii universale. Nimic de zis din aceasta perspectiva. Si noi îl respectam pe marele istoric Nicolae Iorga si regretam sfârsitul lui tragic.
Dar animatorii acestei campanii, care nu se limiteaza la faptuitori, ci se extinde asupra întregii miscari, savârsesc în mod voit si constient o substituire de activitati în persoana Profesorului. Iorga n-a fost numai o glorie a stiintei românesti, în fata caruia ne închinam cu veneratie, ci si un om politic. Nu trebuie sa se confunde cele doua aspecte ale personalitatii lui. Ca om politic, Iorga a avut meritele lui si mari merite, sustinând rezistenta poporului roman în perioada critica a razboiului din anii 1916-1918, de pe urma caruia ne-am realizat unitatea nationala. Nimeni nu-i contesta acest trecut. Actiunea lui politica, dupa înfaptuirea României Mari, între cele doua razboaie a fost mai putin laudabila. A renegat nationalismul sau anterior, în care a debutat în 1906, si a intrat cu trup si suflet în mocirla politicianismului român. A prezidat catastrofala guvernare din anii 1931-1932, pentru a-si încheia cariera politica în uniforma de Consilier Regal al dictaturii carliste. Numit ministru, s-a pretat la odioasa înscenare, pusa la cale de Armand Calinescu, acceptând sa-l dea în judecata pe Corneliu Codreanu, pentru presupuse insulte aduse unui înalt functionar al Statului (Vezi procesul Capitanului).
În noaptea de 27/28 Noiembrie, trebuie clar precizat, n-a fost ucis marele istoric Nicolae Iorga, ci execrabila figura a omului politic Nicolae Iorga.
Nicolae Iorga a facut parte din galeria celor „trei mari ai crimei” contra Capitanului si a generatiei noastre. Au fost trei personaje sinistre care au prezidat asasinatele colective din 30 Noiembrie 1938 si 21 Septembrie 1939: Elena Lupescu, Armand Calinescu si Nicolae Iorga. În acest trio al crimei, Iorga si-a rezervat dreptul „sa prelucreze” opinia publica. Cu marele lui prestigiu în lumea intelectuala, prin gazeta Neamul Românesc, a dezlantuit o violenta campanie de presa, sub propria lui semnatura, contra lui Corneliu Codreanu, care n-a slabit nici o clipa pâna ce nu l-a vazut mort. Cu o perseverenta diabolica, cu o furie de om posedat, zi de zi, a împroscat cu venin nobila figura a lui Corneliu Codreanu, justificând represiunea regimului. Sigur ca intelectualitatea tarii, mai ales modestii oameni din provincie, avocati, medici, preoti, profesori si învatatori, au fost impresionati de acest torent de incriminari si invective, care ieseau din pana neodihnita a profesorului. Daca ataca Iorga si cu atâta înversunare, „trebuie sa fie ceva la mijloc”. Si în timp ce Iorga se bucura de libertate si de protectia regimului, pentru a-si debita ineptiile si calomniile iesite din imaginatia lui fertila, biciuita de ura contra Capitanului, acesta zacea în închisoare, iar miscarea redusa la neputinta, cu capeteniile în lagare, iar cei ramasi nearestati, neputând raspunde sub nici o forma din cauza aparatului de teroare, care îi urmarea zi si noapte, si a cenzurii, care împiedica sa apara orice rând ce l-ar contrazice pe „marele” nostru istoric si apostol al neamului.
Iata cavalerismul lui Iorga, iata curajul lui, iata nobletea lui spirituala! Iata cu ce arme lupta el, nedemne, nu de cineva care pretinde ca apartine elitei intelectuale a tarii, ci de omul de pe strada, care mai are sentimentul omeniei. Nici o posibilitate de replica. Toata tara statea muta, cu calusul la gura. Odata angajat pe acest drum, nu s-a mai oprit pâna ce nu si-a vazut rivalul rapus. Caci vedea în Capitan un obstacol în cariera lui politica, un individ care-i furase tineretul tarii. El care era învatat sa fie aplaudat de studentime, acum nu mai avea audienta în sânul ei din cauza acestui „demagog” si „criminal”.
Deci lucrurile trebuie puse la punct. Nicolae Iorga, ce-a cazut în noaptea de 27/28: Noiembrie, trebuie proiectat în dimensiunea lui politica, si în dimensiunea lui politica reala, ca unealta odioasa a Regelui Carol si co-raspunzator la toate crimele acestuia si la nenorocirile ce s-au abatut asupra tarii.
Fireste ca Iorga mai putea da o contributie în cadrul istoriei nationale si universale, dar nu trebuie uitat ca avusese la dispozitie 50 de ani de creatie plenara. Îsi împlinise rostul vietii pamântesti, ca istoric si om de cultura. Specialistii în tânguirea lui Iorga ar trebui sa-si rezerve ceva din emotiile si indignarea lor si pentru a deplânge sutele de tineri, ucisi în floarea vârstei sub dictatura carlista si sub obladuirea spirituala a maestrului. E o fatarnicie monstruoasa sa-l plângi numai pe Iorga si sa uiti o întreaga generatie, care, daca ar fi trait, cine stie câte personalitati de talia lui Iorga n-ar fi dat în toate domeniile culturii. Talente abia înmugurite au fost secerate fara mila de brutele de jandarmi si politisti. Problema trebuie judecata în ansamblul ei si nu limitata la Nicolae Iorga, care a fost un pisc al culturii dar si un pisc al miseliei omenesti. Trebuie sa ne gândim si la marii disparuti ai generatiei noastre, Polihroniade, Tell, Craja, Cotiga, Belgea, Puiu Gârniceanu, Iordache Nicoara si altii, carora li s-a umplut gura cu pamânt înainte de a împartasi lumii comoara sufletului lor.
În Asasinatele de la Jilava, carte aparuta în timpul dictaturii antonesciene, este o fotografie a lui Iorga, a cadavrului lui Iorga, prezentata în asa fel încât sa apara pe primul plan capul lui enorm cu barba însângerata. Când am vazut aceasta fotografie, m-a izbit asemanarea cu o alta fotografie, a unui alt istoric, Vasile Christescu, ucis în 26 Ianuarie 1939 de agentul de politie Otto Reiner. Ca sa sperie lumea, Armand Calinescu lasase sa apara aceasta fotografie în ziare. Vasile Christescu era fotografiat în aceeasi pozitie, eu capul atârnat în jos si doua pârâiase de sânge se prelingeau din coltul gurii.
Oare contemplând aceasta fotografie, nu s-o fi gândit Iorga la pierderea ce-o sufera cultura româneasca prin asasinarea miseleasca a acestui stralucit elev al lui Pârvan, care se facuse cunoscut în lumea stiintifica printr-o serie de lucrari de mare valoare?
Referindu-ne la faimosul comentariu al lui Talleyrand, împuscarea lui Iorga n-a fost o crima, în sensul ordinar la cuvântului, ci o EROARE. Ceea ce fireste, e mai mult decât o crima. În mod normal, Iorga ar fi trebuit sa figureze în fruntea listei marilor criminali ai erei carliste si sa-si primeasca pedeapsa cuvenita. Am evitat sa-l asez acolo unde trebuia, tocmai pentru ca mi-am dat seama de complicatiile politice ce s-ar putea ivi de pe urma arestarii lui Iorga. Lumea avea prea mult în minte figura lui de savant ca sa-si poata da seama de raul ce l-a facut natiei. El avea o dubla fata: aceea ce mare istoric, si aceea, formata din umbrele si petele omului politic, mai putin cunoscuta.
Ceea ce eu am înteles de la început, n-au înteles Boeru si însotitorii lui. Uciderea lui Iorga a oferit dusmanilor nostri o arma de mare eficacitate, cu care au tras în Miscare si pe care n-au mai lasat-o din mâini nici pâna astazi.
Dostları ilə paylaş: |