Horia sima

17. UN ACT DE OCUPATIE

Ultimatumul dat de Hitler Miscarii Legionare si, paralel, ordinul transmis armatei germane din România sa intervina în favoarea lui Antonescu, la nevoie facând uz de arme, echivala cu un act de ocupatie a tarii noastre. În multe orase ale tarii, armata germana a intrat efectiv în actiune, asumându-si rolul sa preia institutiile publice din mâna legionarilor si sa le predea autoritatilor militare românesti. La Timisoara, Arad, Deva, Sibiu, Tulcea si alte localitati, ofiteri germani s-au prezentat în ziua de 21 ianuarie în fata legionarilor, detinatori legali ai administratiei, si i-au somat sa paraseasca cladirile. Evident, ca acestia, având cunostinta de ordinul meu de încetare al rezistentei, s-au retras imediat.

Ce facea Hitler cu aceasta decizie? Smulgea puterea din mâna legionarilor, care erau pe punctul sa câstige victoria asupra agresorului, si i-o trecea Generalului Antonescu, unicul responsabil de haosul creat în tara. Pe punctul de a capitula, acesta câstiga partida, gratie interventiei de ultima ora de la Berlin.

Faptul era deosebit de grav din punctul de vedere al suveranitatii nationale. Avizat în ultima instanta la ajutorul lui Hitler, Antonescu accepta interventia unei puteri straine în afacerile interne ale României, exclusiv în beneficiul sau personal, pentru a-si salva „tronul” care se clatina.

De pe timpul turcilor si al invaziilor rusesti, poporul roman n-a trait un moment de mai mare umilinta nationala ca aceasta. O putere straina este chemata „sa faca ordine” în România, asa cum pe vremuri diferitii pretendenti la domnie se adresau Portii Otomane, cerându-i sa-l alunge pe principele existent si a-i înscauna pe ei la cârma tarii. La aceasta degradanta postura s-a redus „patriotismul” lui Antonescu. Pretul ce-l platea, pentru a-si asigura exercitiul puterii în România, era urias, caci însemna înstrainarea independentei nationale, chiar pentru acest scurt interval. Generalul însusi recunoaste în cartea Pe Marginea Prapastiei ca, în timpul acestor tulburi, s-a simtit ocrotit de „umbra marelui Führer”, umbra ce nu era tocmai umbra, pentru ca în acele momente se aflau pe solul României 20 de divizii germane.

Dupa 24 Ianuarie 1941, Conducatorul a suferit o brusca scadere a prestigiului si personalitatii lui în raport cu Reichul German. De unde în toamna, Antonescu era lider nediscutat al poporului român si partener al lui Mussolini si Hitler, acum a decazut în categoria mizerabila de vasal al Führerului. El nu mai avea vreun cuvânt de spus decât doar sa asculte si sa execute toate masurile ce i se ordonau de la Berlin în domeniile politic, economic si militar, stiind prea bine ca nu se mentine la putere decât exclusiv din gratia lui Hitler.

Pozitia lui Antonescu a devenit si mai precara în raport cu Berlinul, prin azvârlirea în opozitie a Miscarii Legionare. O miscare puternica de o jumatate de milion de suflete nu poate fi tinuta la pamânt decât printr-o permanenta represiune si care nu se putea realiza fara de asistenta permanenta a guvernului german si a reprezentantilor lui din România.

Dincolo, în Germania, se afla grupul legionar de refugiati. P e acesta îl tinea Hitler în rezerva pentru o eventuala necesitate politica ce s-ar ivi în România, dar si ca o permanenta amenintare contra lui Antonescu, daca acesta ar încerca sa iasa de sub tutela Berlinului. Prins ca într-un cleste, libertatea de manevra a Generalului a fost redusa la minimum. Din om liber, stapân pe o tara care-l asculta si-l iubea, Generalul a devenit un prizonier al Reichului, nemaiputând reprezenta cu demnitate interesele neamului nostru.

 

18. MASACRU PE STRAZILE CAPITALEI

Dupa semnarea ordinului de încetare a rezistentei, în 24 Ianuarie, Joi, la orele 5 dimineata, am ramas mai departe la sediul SD, împreuna cu ceilalti camarazi, ministri si capetenii legionare, care îsi gasisera refugiul aici.

Eram cu totii în asteptarea evenimentelor. Presupuneam, dupa cum era logic, ca dupa ce Conducatorul Statului luase cunostinta de retragerea noastra din institutiile publice, va recurge la o masura paralela, trimitând armata stationata pe strazi în cazarmi. În câteva ore, centrele noastre de rezistenta din capitala vor fi evacuate, iar, pâna la sfârsitul zilei, conform conventiei, vor fi parasite si cladirile administrative din orasele de provincie. În consecinta, nimic nu parea sa stea în calea unei normalizari a situatiei si reluarii contactului cu Antonescu.

Dar ce surpriza dureroasa! Abia se crapase de ziua si auzim rapait de mitraliere. Nu salve întrerupte, ci un foc continuu si sustinut. Ce sa fie? În primul moment ne-am gândit ca unii legionari n-au executat ordinul meu si continua sa reziste în anumite puncte. Armata trage pentru a-i scoate din locurile unde s-au baricadat. Dar în aceasta ipoteza trebuia sa se traga ocazional si într-un anumit punct, pâna ce legionarii asediati se predau sau fugeau, si apoi sa se faca tacere. Dar nu era asa. Focul nu înceta o clipa, convergea din mai multe parti si se desfasura cu o intensitate crescânda. În zilele precedente s-au auzit focuri razlete, dar nu mi-a fost dat sa aud aceasta hora lugubra, prevestitoare de sânge si moarte. Erau bubuituri continue. Fierbea capitala de gloante. Mai târziu ne-am dat seama de dispozitivul armatei: posturi de mitraliera maturau crucis si curmezis strazile principale ale Capitalei. Oricine s-ar fi aventurat pe strazi era ciuruit de gloante.

Spre seara focul a încetat si atunci am aflat îngroziti de masacrul de pe strazile Capitalei. Mormane de cadavre zaceau în Piata Teatrului National, la Telefoane, pe Calea Victoriei, la încrucisarea cu Bulevardul Elisabeta, la Palatul Postelor. 800 de vieti omenesti au fost secerate de mitraliere.

În dimineata de 24 Ianuarie, Antonescu nu avea nici un motiv sa-si arate strasnicia, dând ordin sa se traga în multime. La miezul noptii, de 23/24, venise ultimatumul lui Hitler, si, ca urmare a acestui ultimatum, am dat ordinul de încetare al rezistentei, la orele 5 dimineata. Imediat o delegatie compusa din Neubacher, însarcinatul guvernului german, si Iasinschi, reprezentantul Miscarii, au plecat la Presedintie si i-au predat lui Antonescu ordinul meu. S-a convenit si timpul necesar pentru evacuarea cladirilor. Operatia era în curs. Atunci de ce aceasta furie sangvinara? De ce a dat ordin armatei sa traga în lumea de pe strada, când nu mai era nevoie de nici un foc de arma?

Crima lui Antonescu este cu atât mai grava cu cât cele 800 de victime nu erau nici macar legionari. Nu participasera la asa zisa „rebeliune”. Erau oameni nevinovati. O multime curioasa sa vada ce se mai întâmpla între legionari si armata. Nu purtau nici arme si nici nu s-au împotrivit armatei. Printre cei morti nu au fost mai mult de 20 de legionari. Armata tragea fara somatie, oriunde observa pe strada un grup civil. Pâna la urma erau vânati si indivizi singuratici, care încercau sa treaca o strada sau sa se ascunda. Marea majoritate a celor ucisi au fost oameni simpli, între care femei si copii.

N-a fost respectat nici termenul pentru evacuarea centrelor noastre de rezistenta din capitala. Când legionarii concentrati la Prefectura de Politie au început sa iasa pâlcuri-pâlcuri, au fost primiti cu focuri de arma. Unii au cazut, iar ceilalti s-au înapoiat grabnic, cautându-si alte locuri pe unde sa se retraga.

O alta încalcare a cuvântului dat de Antonescu a fost ca a atacat si sediile noastre. Ori sediile nu erau institutii publice. Armata apare la sediul din Strada Gutenberg, îl ocupa si îi aresteaza pe legionarii de serviciu care se aflau acolo. O alta trupa începe sa traga asupra complexului din Strada Romei, unde erau adapostite o multime de servicii ale Miscarii. Personalul de aici nu s-a retras, crezând ca sediile vor fi respectate. Armata trage fara preaviz. Cu mare greutate camarazii nostri se strecoara prin dosul cladirii si dupa ce sar câteva pârleazuri, se risipesc pe strazile învecinate, lasând birourile în mana „cuceritorului”.

Halal de asa vitejie din partea Conducatorului Statului! Dupa ultimatumul lui Hitler si dupa ce acesta îi pusese la dispozitie armata din România, era un „eroism” sinistru sa se razboiasca cu lumea de pe strada.

Care este explicatia acestei iesiri sangvinare, prin nimic justificate în acele împrejurari?

A fost un act de razbunare bestiala al Generalului Antonescu, furios pentru rezistenta ce-a întâmpinat-o. Era catranit pâna în adâncul sufletului ca n-a izbutit sa faca „ordine” în tara, asa cum îsi imaginase el în prima zi, dupa reteta din timpul dictaturii carliste, al carei artefice a fost. Adica armata sa ocupe institutiile publice fara împotrivire, trecând peste ordinea constitutionala în vigoare. Dupa rezistenta ce-a întâmpinat-o, dupa esecul suferit chiar din partea armatei, care în multe puncte ale tarii refuzase sa-i urmeze ordinele scelerate, îsi pusese în gând sa-si ia revansa. Finalul „rebeliunii” nu va fi cum cred legionarii, ci se va sfârsi printr-o baie de sânge, pe care o s-o tina minte. Nebunia lui Antonescu au platit-o cu viata 800 de românasi de-ai nostri.

Dar ordinul dat de Antonescu sa curete strada de „rebeli” mai avea si un dedesubt politic. Lui nu-i convenea sa se spuna ca ne-am supus lui în urma ultimatumului lui Hitler. A profitat de acest ultimatum, dar orgoliul lui suferea. Tara trebuia sa stie ca el a zdrobit „rebeliunea”, în timp ce ordinul Führerului era necunoscut marelui public. Si atunci a semanat moarte pe strazile Capitalei, pentru a arata, prin mormanele de cadavre, cine e biruitorul. Ce Hitler, ce armata germana! El si numai el; cu bravii lui ostasi, a culcat la pamânt insurectia legionara si a restabilit linistea în tara. O conceptie de guvernare fioroasa, pe care a trebuit sa o suporte poporul român patru ani, sub scutul „umbrei ocrotitoare a marelui Führer”.

Lantul ticalosiilor antonesciene nu se opreste aici. Conform angajamentelor luate de Antonescu fata de guvernul german, confirmate de Neubacher si de toti sefii de unitatii germani care au intervenit contra legionarilor, în caz de încetare imediata a rezistentei, acestia nu vor avea nimic de suferit, iar Miscarea nu va fi trasa la raspundere. Dar abia încetase focul spre seara, si grupe de soldati, conduse de ofiteri, dupa listele primite, au început sa faca descinderi pe la casele legionarilor si sa-i aresteze, conducându-i la Malmaison. Între alti au fost detinuti, Sturdza, Zavoianu, Constant, Protopopescu, Braileanu, Cosmovici, Biris si altii. Fireste ca daca ar fi stiut ce li se întâmpla, s-ar fi ascuns sau s-ar fi refugiat si ei la sediul SD. Dar ei s-au încredintat garantiei date de guvernul german ca nu vor fi urmariti.

Cercurile evreiesti nationale si internationale fac o clamoare pâna la cer pentru cei 124 coreligionari ai lor cazuti în aceste zile, dar nu varsa o lacrima pentru cei 800 de oameni asasinati din ordinul lui Antonescu. Acestia nu erau decât români crestini si nu apartineau poporului ales. Ei nu merita nici o consideratie. Lamentatiile evreiesti n-au încetat nici pâna astazi.

E regretabil ce s-a întâmplat cu acesti bieti evrei anonimi, luati la întâmplare si ucisi, dar originea acestor crime trebuie fixata în ansamblul situatiei de atunci. Trebuie culese toate informatiile, din toate locurile, si în lumina lor analizate aceste fapte, daca vrem sa ajungem la o judecata obiectiva.

1. Când au fost ucisi acesti evrei? În care timp, în care perioada? Nu în cursul guvernarii legionare, ci dupa dezlantuirea loviturii de Stat a Generalului Antonescu, între 21-23 Ianuarie 1941. Atunci nu pot fi imputate aceste ucideri unei actiuni de guvern sau conducerii legionare. E un lucru foarte important care trebuie retinut de un spirit obiectiv. Acesti evrei au cazut victima, când autoritatile erau baricadate, înfruntându-se, iar capitala fara nici o protectie.

2. Nefiind o autoritate constituita a Statului responsabila de aceste crime, cine le-a savârsit? Elemente iresponsabile de la periferia Capitalei, care apar întotdeauna în situatii revolutionare, spargând casele oamenilor, jefuind si asasinând. Fenomenul nu e nou. Se întâmpla în toate revolutiile din lume. E un fapt consemnat istoriceste. Nici revolutia franceza si nici cea rusa nu s-au distins prin respectul averii si vietii altora.

3. Daca e vorba sa tragem pe cineva la raspundere, apoi acesta nu poate fi decât Generalul Antonescu, creatorul acestei stari de dezordine din tara. El a pregatit lovitura de Stat cu toata minutiozitatea, fara sa-si dea seama probabil de consecinte. Evreii ucisi sunt în primul rând victimele rebeliunii lui Antonescu contra formelor constituite ale Statului.

4. În al doilea rând conducerea evreiasca de pe atunci nu poate fi scutita de raspunderi. Ei au intrigat pe lânga Antonescu, alaturi de alte forte, sa ne loveasca pe la spate. Evreii au fost beligeranti în aceasta ciocnire. Pe Filderman, presedintele evreilor din România, l-am vazut adeseori urcând sau coborând scarile Presedintiei, mergând sau venind de la o consfatuire cu Antonescu. El n-a fost strain de lovitura de Stat a Generalului.

5. Când esti beligerant, trebuie sa te astepti si la pierderi. E în logica faptelor. Matatias Carp, în Cartea Neagra, recunoaste ca conducerea evreieasca n-a fost straina de evenimente si chiar se lauda cu aceasta isprava. Matatias Carp mai spune ca se asteptau si la „convulsiuni”, ca urmare a actiunii temerare a lui Antonescu. „Convulsiunile”, prevazute de Carp au venit si peste evrei, soldându-se cu moartea a 124 dintre ei. Miscarea Legionara a suferit mai multe pierderi.

6. Noi repudiem aceste ucideri de oameni nevinovati. Dar evreii care ne acuza pâna astazi, daca ar fi înzestrati cu un minimum de simt de obiectivitate, ar face distinctia necesara între crime sau pogromuri savârsite în împrejurari revolutionare, de pleava societatii, si crime, masacre, sau pogromuri patronate de Stat, de un guvern, de autoritatile constituite si responsabile, cum au fost masacrele contra legionarilor din timpul lui Carol, sau acelea care s-au savârsit sub regimul comunist, contra întregului popor romanesc. Acestea merita o alta calificare. Aceste fapte abominabile se datoreaza unor conducatori bine cunoscuti si istoria nu-i va ierta niciodata.