Horia sima

19. INTERVENTIA REGELUI

Regele Mihai se afla la Sinaia în momentul loviturii de Stat. Fara îndoiala ca Antonescu stia ca Regele pleaca la Sinaia si a ales tocmai momentul absentei lui din capitala ca sa-l demita pe Petrovicescu si apoi sa dea ordin armatei sa ocupe institutiile publice.

Nelinistit de întâmplarile din Capitala, Regele s-a decis sa revina la Bucuresti pentru a mijloci o aplanare a conflictului între Legiune si General. În definitiv, era datoria lui sa intervina într-un conflict care afecta ordinea constitutionala.

Actul constitutional de la 14 Septembrie, purta doua semnaturi: a Regelui si a Generalului Antonescu. Ceea ce facea Generalul acum, era o flagranta violare a Constitutiei în vigoare. Pe de-o parte, ignora semnatura Regelui de pe documentul care instaura existenta Statului National-Legionar, pe de alta parte urmarea sa elimine Legiunea din guvern si din Stat, întrebuintând forta. Procedeul Generalului de a rezolva neîntelegerile cu Miscarea era anticonstitutional si rezistenta miscarii justificata. El trecuse peste, autoritatea Regelui, care-i acordase puteri depline la 6 Septembrie, si i le reînnoise prin Actul Constitutional de la 14 Septembrie.

Generalul nu putea întreprinde o actiune contra Miscarii fara consultarea Suveranului. El savârsise un dublu sperjur, atât contra Suveranului cât si fata de Miscarea Legionara, careia îi datora ascensiunea la conducerea Statului.

Regele Mihai vroia sa ajunga cât mai repede la Bucuresti, pentru a gasi o formula de împacare între General si Miscare. Era datoria si dreptul lui sa intervina, deoarece Antonescu nu respectase semnatura regala de pe Actul de la 14 Septembrie 1940.

Generalul aflase de plecarea Regelui de la Sinaia cu intentia de a reveni la Palatul Regal din Bucuresti. Era adânc îngrijorat. Regele ar fi putut sa-i încurce socotelile. Un contact între Rege si Legionari ar fi avut urmari incalculabile asupra reusitei sângeroasei lui întreprinderi. Dar daca Regele îl va obliga pe Antonescu sa dea înapoi, dupa ce s-a convins ca el este agresorul, sau chiar sa-l destituie, alegând o alta formula de guvernare?

Cu orice pret, Regele trebuia împiedicat sa ajunga la Bucuresti, în acest scop, a trimis pe Valea Prahovei, în întâmpinarea Suveranului, pe Rioseanu, însotit de o trupa de agenti si jandarmi, cu misiunea sa-l sfatuiasca sa se întoarca la Sinaia. Motivul invocat ar fi fost ca situatia în capitala este tulbure si este riscant pentru Suveran sa se aventureze pâna ce nu va fi restabilita ordinea. Regele nu parea dispus sa renunte la planul sau de a ajunge la Bucuresti. Atunci Rioseanu i-a comunicat ca are ordin de la Antonescu sa-l opreasca chiar cu forta, caci nu poate raspunde pentru viata lui. Regele Mihai si-a dat seama de ticalosia lui Antonescu. Era pur si simplu arestat si obligat sa se întoarca sub paza la Sinaia. Un baraj de jandarmi îi taia calea. I s-a dat voie sa revina în capitala, abia dupa ce Antonescu devenise stapânul tarii, cu ajutorul lui Hitler.

Care era planul Regelui daca ar fi ajuns la Bucuresti? În primul rând sa medieze în conflictul dintre General si Miscare, pe baza lui statu-quo-ante, adica respectul actului de la 14 Septembrie. Dupa informatiile primite de la ofiterii de la Palat, prieteni ai Miscarii, daca bunele oficii ale Suveranului nu ar fi dat rezultat, atunci Regele avea în rezerva un alt plan. Vazând ca formula Statului National-Legionar nu e viabila, ducând la un conflict deschis, era dispus sa anuleze Actul de la 14 Septembrie, dar concomitent sa-i retraga si Generalului Antonescu deplinele puteri si titlul de Conducator al Statului. Regele, profitând de acest conflict, vroia sa-si recupereze în forma plenara prerogativele regale.

Mai departe ar fi numit imediat un guvern prezidat de Maresalul Prezan, a carui misiune principala ar fi fost sa procedeze la alegeri cu toate partidele, pentru ca pe baza lor sa se formeze guvernul definitiv. Pe noi ne-ar fi aranjat aceasta solutie a crizei. Niciodata nu ne-a fost teama de expresia vointei populare. Pe timpul guvernarii cu Antonescu de trei ori i-am propus sa mergem la alegeri si tot de atâtea ori a refuzat. Am fi obtinut o mare majoritate în Parlament, caci ne bucuram de o imensa popularitate. Numirea Maresalului Prezan ar fi fost oportuna atât pentru a asigura unitatea si coeziunea cât si pentru a potoli aprehensiunile Berlinului. Hitler nu avea ce face în fata prestigioasei figuri a Maresalului Prezan.

Si acum un episod personal. Antonescu stia ca noi nutrim o anumita simpatie pentru tânarul Rege. Profitând de aceste sentimente, vroia sa-mi întinda o cursa. Vineri, 25 Ianuarie, soseste o invitatie de la Palat si, pe nu stiu ce fire, ajunge la grupul legionar care se refugiase la sediul SD. Eu nu mai eram acolo. Parasisem aceasta casa în seara de 24 Ianuarie, dupa ce se potolise focul de pe strada. Invitatia era pentru mine. Horia Sima era invitat la Palat, pentru a trata cu Regele. În locul meu, s-a dus Constantin Stoicanescu la Palat, pentru a se informa asupra invitatiei si asupra modalitatilor de întâlnire cu Suveranul. Invitatia parea suspecta, pentru ca aflase de incidentul Suveranului de pe Valea Prahovei. Stoicanescu s-a dus la Palat, a fost primit la intrare si dupa câteva minute a fost invitat sa plece. Nu a fost arestat, pentru a nu tulbura „vânatul cel mare”, care nu aparuse.

 

20. O CALAMITATE ISTORICA

Nimeni din rândurile Miscarii nu i-a purtat un gând hain Generalului Antonescu, nu i-a vrut raul si nu i-a contestat pozitia lui în Stat. N-a fost atins nici cu o floare. Legionarii sunt loiali cuvântului dat si recunoscatori binefacatorilor lor. În ceea ce ma priveste, îi purtam o sincera afectiune si nu aveam alta inspiratie mai înalta decât sa-l vad aparând cu demnitate dreptatea neamului romanesc si izbutind în greaua sarcina ce si-a asumat-o, a refacerii teritoriale a tarii.

Cele scrise în cele doua volume din cartea Pe Marginea Prapastiei, sunt o colectie de false interpretari, de minciuni si calomnii, care nu-l onoreaza pe autorul sau pe autorii ei. Pâna si memoria Capitanului a fost terfelita. Nu are nici cel putin meritul unei lucrari logice si bine închegate. Cititorul se pierde în aceasta avalansa de acuzatii, luate cu toptanul de oriunde, fara sa fie triate si ordonate. Când ne vom ocupa de aceasta carte imunda, vom arata subrezenia alcatuirii ei. Acum doar atât vreau sa spun ca daca era vorba sa-l rasturnam pe Antonescu, nu era nevoie sa razvratim toata tara. Exista o metoda mult mai expeditiva si sigura. Era suficient sa-l imobilizam pe Conducator si câteva persoane din jurul lui, pentru a paraliza orice reactie. Dar nici nu puteam macar imagina acest act de felonie, care nu concorda cu etica legionara. Am fi cazut noi însine în pacatul de sperjur, care l-a desfiintat si pe Regele Carol si pe Antonescu.

Din nefericire, Generalul Antonescu nu simtea efluviile de bucurie si de dragoste care veneau din popor, binecuvântându-l. Nu avea antene sufletesti pentru a trai în comuniune spirituala cu neamul, desi cuvintele de patriotism, tara, popor, drepturi nationale, erau nelipsite din proclamatiile lui. Nu se vedea decât pe sine si punea propria lui persoana deasupra intereselor tarii. Orice actiune politica o judeca dupa beneficiul ce-i putea aduce în ascensiunea lui spre putere. Nae Ionescu spunea de General ca deasupra lui nu admitea decât existenta lui Hristos, apoi venea el si numai dupa aceea Regele; la urma celelalte personalitati ale neamului, de orice valoare, prestigiu si categorie. Iar Corneliu Codreanu, întrebat ce crede despre Generalul Antonescu, i-a spus Profesorului Ionica: „S-ar putea sa fie un bun general, dar fereasca Dumnezeu sa ajunga tara pe mâna lui!”.

Era însetat dupa putere si nimic mai mult. Era capabil de orice compromis si de orice crima, daca aceste instrumente i-ar fi servit înaintarii lui cu o treapta mai sus spre conducerea Statului. Asa se explica colaborarea lui eu Regele Carol la implantarea dictaturii regale. Fiind Ministru al Apararii Nationale, el a fost principalul executor al loviturii de Stat din 10/11 Februarie 1938 si apoi organizatorul faimosului plebiscit, cu votul pe fata, care a aprobat noua Constitutie, cu o majoritate de 99 la suta.

N-a putut coabita cu Regele Carol, pentru ca si unul si altul râvneau la puterea deplina. Generalul credea ca dupa serviciile aduse Suveranului, va fi ales de acesta „omul tare” al regimului. Considerându-l prea primejdios, Regele Carol l-a concediat. Amarât de aceasta desconsiderare, a trecut în opozitie si s-a apropiat de Miscare.

La 4 Septembrie 1940, gratie actiunii revolutionare a Miscarii, a smuls puterile depline de la Regele Carol si, dupa renuntarea acestuia la Tron, a devenit Sef de Stat, profitând de tineretea si lipsa de experienta a Regelui Mihai.

Neavând încotro, pentru ca nu avea nici partid si nici o baza populara Generalul a ajuns la un acord cu Miscarea care s-a concretizat în Statul National-Legionar. Dar de abia începuse noua guvernare si si-a manifestat pretentia sa fie proclamat Sef al Legiunii. Întâmpinând împotrivire în realizarea acestui plan, si-a îndreptat privirile spre Hitler, de unde astepta sa i se recunoasca totalitatea aspiratiilor lui. Asa am cazut victima unei vaste campanii de dezinformare la Berlin, cum s-ar zice în termeni moderni. De la prima lui întâlnire eu Hitler, Antonescu s-a folosit de acest contact ca sa ne ponegreasca. Si atunci, prin fidelul sau companion, Fabricius, curgeau la Ministerul de Externe German rapoartele defavorabile Miscarii.

În schimb, din partea noastra nimic. Nici o stire, nici o informatie, oricât de corecta, care sa contrabalanseze campania de denigrare a Miscarii. Niciodata în timpul guvernarii legionare, în relatiile cu reprezentantii germani, n-am rostit vreun cuvânt de critica la adresa Conducatorului. Era peste putinta mea sa savârsesc un astfel de lucru nedemn. Seful meu, Seful Statului, nu putea fi pârât în fata unei puteri straine, chiar daca simteam cum se abate el de la aceasta norma de corectitudine în colaborarea noastra. În toate documentele germane ale epocii nu se va gasi nici un rând care sa emane de la mine si care sa cuprinda vreo aluzie negativa la adresa Generalului Antonescu. Chiar atunci când aveam motive. Chiar atunci când aveam probe concludente ca suntem sapati la Berlin.

Intrigile lui Antonescu, ale oamenilor din jurul lui, ale functionarilor de la Legatie care împartaseau parerile lui, s-au acumulat la Berlin, constituind unicul dosar informativ de care dispunea Hitler, pentru a lua fatala decizie din 23 Ianuarie, ultimatumul ce ni l-a dat.

Unii autori au sustinut ca eu i-as fi trimis o scrisoare lui Hitler, înainte de ciocnirea din Ianuarie, în care m-as fi plâns de Antonescu. Nu exista aceasta scrisoare. N-am trimis nici o misiva la Berlin si n-am însarcinat pe nimeni sa faca vreun demers împotriva Generalului. Deci, de-o parte, o perfecta loialitate din partea Miscarii, pe de alta parte, o perfecta ipocrizie din partea lui Antonescu, care se folosea de orice prilej pentru a convinge Berlinul ca suntem o Miscare anarhica si infiltrata de comunisti, cu care nu se poate guverna.

Generalul Antonescu triumfa la 23 Ianuarie, în urma ultimatumului lui Hitler, pe ruinele Statului National-Legionar. Din punct de vedere personal, fara îndoiala ca a primit o satisfactie imensa, devenind singurul stapân al României, dar pentru interesele reale ale neamului, guvernarea lui a fost o calamitate istorica, pe care o suportam pâna astazi.

Ce s-a întâmplat dupa aceea, ce consecinte grave pentru neamul nostru, îmi permit sa le expun pe puncte, pentru o mai usoara întelegere.

I. Vasal al Reichului

Ajutorul ce l-a primit de la Hitler, pentru a înfrânge Miscarea Legionara, Generalul Antonescu l-a platit scump. Din partener egal în drepturi cu Hitler si Mussolini, a devenit un vasal al Reichului, fiind silit sa accepte toate cererile ce i se prezentau de la Berlin. Îsi pierduse libertatea de miscare în relatiile cu Puterile Axei, iar România a devenit un fel de feuda a Germaniei. Doua ghiulele îl tineau legat de Hitler, împiedicându-l sa apere cu demnitate interesele tarii:

– îi datora puterea interventiei lui Hitler si stia ca fara de permanenta asistenta a Marelui Reich German s-ar fi prabusit. Pâna la 23 Ianuarie 1941, s-a sprijinit pe Miscare pentru a putea guverna, dar dupa eliminarea ei din guvern, avea nevoie de o alta forta care sa-i ia locul. În golul politic lasat de Miscare, a intrat armata germana, care-i garanta continuitatea puterii,

– azvârlind Miscarea în opozitie, îsi crease o grava problema interna, o amenintare latenta, care, la orice slabire a presiunii contra Legiunii, se putea actualiza. Pentru a putea face fata acestei primejdii, pentru a putea tine în frâu Miscarea printr-o represiune continua, era avizat tot la concursul fortei germane,

II. Pretul platit

Ajungând în dependenta totala de Reich, trebuia permanent sa dea ceva, sa vina cu daruri deosebite la Berlin, pentru a-si mentine favoarea lui Hitler. A platit un pret enorm puternicului sau aliat, nu de la sine, ci secatuind substanta nationala, pentru a-si asigura „tronul”.

a) Pe plan economic, a înstrainat un mare numar de întreprinderi nationale; aceleasi pe care le-am aparat noi, din ordinul sau, de rapacitatea germana.

b) Din punct de vedere politic, a facut doua greseli capitale, în relatiile cu Reichul. A aderat la Pactul Tripartit, fara sa tina seama de avertismentul lui Sturdza, care i-a atras atentia ca Pactul este rau întocmit si daunator Puterilor Axei. Ca urmare a acestui Pact, a declarat razboi Angliei si Statelor Unite, când Japonia i-a atacat pe americani la Pearl Harbour. A intrat în razboi contra Rusiei fara sa încheie în prealabil un tratat cu Germania, fie el si secret, în care sa se precizeze interesele României si modul în care ele vor fi delimitate si satisfacute.

c) Din punct de vedere militar, a trimis trupele în Rusia fara sa fi fost instruite si echipate cum trebuie cu armamentul promis de Germania. Armata româna avea un armament vechi, demodat, caci Regele Carol nu s-a îngrijit de înzestrarea ei. Si atunci, ca sa compenseze debilitatea armatei în putere de foc, a înmultit numarul diviziilor destinate sa atace Rusia, cum recunoaste Generalul Chirnoaga în lucrarea lui. Cu alte cuvinte, substituia tunurile, tancurile, mitralierele, cu carne de tun. Asa se explica înfioratoarele pierderi ale armatei române. Aproape o jumatate de milion de oameni si-au lasat oasele în stepele Rusiei. Numai la Odesa am pierdut 70.000 de oameni, când totalitatea pierderilor germane în Campania din Rusia, pâna la acea epoca, era de 135.000 de morti.

III. Lipsa de simt politic

Antonescu nu era un om politic. Una e sa conduci o armata si cu totul altceva este sa conduci o tara. Omul politic poseda o perspectiva în adâncime a intereselor nationale. El nu vede numai ceea ce se întâmpla în fata ochilor lui, dar trage si concluziile necesare pentru a prevedea evenimentul, pentru a prefigura viitorul. Antonescu nu era capabil sa prevada consecintele unei actiuni, pentru ca era prea ancorat în propria lui persoana. Se precipita într-o parte sau alta, dupa cum îi dicta interesul sau personal. Era bun tot ce-i putea întari dominatia lui asupra tarii si era rau tot ce i-ar putea slabi frânele guvernarii lui.

Ca sa facem o comparatie – ce deosebire de Ionel Bratianu, în pregatirea intrarii în razboi a României, alaturi de Antanta, în 1916. Cu câta arta si rabdare a smuls de la Aliati Tratatul prin care i se asigura României alipirea Transilvaniei, Banatului si Bucovinei. Cum a stiut Bratianu sa se dea la o parte, facându-i loc lui Marghiloman, când România, tradata de rusi si izolata, nu mai avea alta iesire decât sa încheie pacea cu Puterile Centrale.

IV. Conflictul cu Miscarea

Un om politic si-ar fi dat seama de valoarea Miscarii Legionare într-un razboi de natura ideologica, ce batea la usa.

Hitler a facut aceeasi greseala din aceleasi motive. Nici el nu era un om politic. Avea alte calitati, dar nu se putea compara cu Bismarck, la care se referea adesea, si nici n-a urmat învatatura lui Clausewitz.

Miscarea Legionara a cazut victima conjugarii eforturilor a doi oameni nepolitici, care credeau numai în forta militara si ignorau marele aport ce-l putea aduce Puterilor Axei nationalismul european.

V. Antonescu si Regele

Aceeasi lipsa de simt politic l-a determinat pe Antonescu sa-l trateze pe tânarul monarh ca o cantitate neglijabila. În loc de a-l lua sub ocrotire, de a-l asocia la afacerile Statului, pentru a-l pregati pentru ziua de mâine, l-a tinut la distanta de sfera lui de putere, socotindu-l un copil slab la minte. În afara de aceasta se purta cu familia regala cu o lipsa de consideratie care mergea pâna la mojicie. Aceasta continua bruscare a Regelui si a Reginei-Mama Elena, l-a împins pe tânarul monarh sa-si caute refugiu la acele forte si la acei indivizi care fi ofereau perspectiva unei schimbari de front si trecerea în tabara aliata.

Daca 23 August s-a realizat în conditiile dezastruoase ale unei capitulari, faptul se datoreaza si tensiunii crescânde între megalomania Generalului si amaraciunea unui Suveran, care se vedea tratat fara nici un respect pentru rangul sau în Stat.

VI. Exterminarea Miscarii Legionare

Obsedat de pericolul Miscarii Legionare, Generalul Antonescu a imaginat un sistem comod ca sa scape de cât mai multi dintre membrii ei: însusi razboiul ce izbucnise.

Nu erau legionarii anticomunisti, nu fusesera crescuti de Corneliu Codreanu în cultul patriotismului? Nu se ivise razboiul pe care-l doreau ei? Perfect, atunci cei vinovati de „rebeliune” sau cei ce erau prinsi în activitati „subversive”, vor fi trimisi pe front, dar formând din ei o categorie aparte. La Sarata, alaturi de hoti si dezertori, ca sa simta povara crimei lor de razvratire contra Statului! Odata ajunsi pe front, vor fi întrebuintati în locurile cele mai expuse pentru a disparea, dar a câstiga în schimb „reabilitarea dupa moarte”. Dar nu numai cei trimisi la Sarata, ci toti legionarii, cu oricât de usoara culpa, sau toti cei cunoscuti ca atare, asadar mii si mii dintre ei, chiar daca nu puteau fi îndepartati din regimentele obisnuite, de la Statul Major erau încondeiati ca periculosi ordinii de Stat si expusi sa fie lichidati, fie prin metode directe fie prin folosirea lor în misiuni speciale, de unde nu se mai întorceau. Familiile lor, odata cu anuntul ca a cazut fiul lor pe front, primeau „mângâietoarea veste” ca „s-a reabilitat dupa moarte”.

Legionarii din aceasta categorie erau degradati la rangul de soldat, orice grad ar fi avut, nu puteau primi decoratii, nu puteau fi înaintati, nu aveau dreptul la concedii etc. Singura lor iesire din aceasta situatie infamanta era „reabilitarea dupa moarte”. Daca mai ajungea câte unul în tara, gratie unor ofiteri mai putin zelosi, si era descoperit, era înapoiat pe front, pentru îndeplinirea ordinului de „reabilitare dupa moarte”. Vitejia lor în transee nu servea la nimic. Pentru Antonescu, nu existau nici merite si nici iertare, daca soldatul era legionar.

VII. Antonescu si 23 August

Normal ar fi fost ca dupa Stalingrad si dupa evolutia generala a razboiului, care nu mai putea fi câstigat de Germania, Maresalul Antonescu trebuia sa se gândeasca la un succesor, care sa conduca destinele României în noua faza. Dar, obsedat de putere, vroia ca tot el sa ramâna „eroul” desprinderii de Axa. Tot el vroia sa realizeze si schimbarea de front, trecând în tabara aliatilor, tradând „umbra” marelui Führer, de a carui favoare neîntrerupta s-a bucurat pâna atunci.

Prefacându-se ca ramâne loial Axei, cu stiinta lui s-a urzit întreaga conspiratie care pregatea saltul în tabara victorioasa. Cu aprobarea Maresalului, au plecat la Cairo Visoianu si Stirbei pentru a trata cu aliatii. În alte puncte ale Europei, alti emisari cautau puncte de contact cu puterile anglo-saxone la Madrid, la Berna, la Lisabona, la Ankara. La Stockholm, legatura se facea direct cu Moscova, prin intermediul ambasadoarei sovietice, Doamna Kolontay. Tot cu toleranta Maresalului se constituise la Bucuresti blocul partidelor democratice, în care au intrat si comunistii. Agenti straini parasutati în România erau acoperiti si ascunsi de Siguranta, pentru a nu cadea în mana serviciilor germane. La Ministerul de Externe, omul de încredere al lui Mihai Antonescu, Niculescu-Buzesti, supraveghea toate comunicatiile cu strainatatea. Însasi la Presedintie exista de multa vreme un cuib de spioni, sub conducerea Doamnei Goga, care transmitea Londrei cele mai înalte secrete de Stat. Antonescu îsi pregatise toate piesele pentru a cadea din nou în picioare în momentul când el însusi va trimite un ultimatum trupelor germane sa se retraga din România. În caz de refuz, avea o armata de rezerva anume pregatita sa-i atace si sa-i dezarmeze pe aliatii de pâna atunci. Asa cum trasese în legionari la 21 Ianuarie, ala cum era acum dispus sa traga în soldatii germani, daca nu s-ar fi ascultat ordinul sau de evacuare. Daca lucrurile s-au întâmplat altfel, se datoreaza faptului ca paralel cu conspiratia lui contra Germaniei, se formase o alta conspiratie, în jurul Regelui, al carei obiectiv era ca la schimbarea de front sa fie eliminat si Maresalul. Capeteniile acestei conspiratii, care mai mult sau ai putin coincideau cu oamenii de „încredere” ai lui Antonescu, socoteau ca Antonescu era un lest care trebuia azvârlit peste bord, pentru a fi salvati ceilalti. Antonescu se compromisese prea mult cu germanii pentru a mai fi valabil în noua conjunctura. 23 August este finalul dezastruos al guvernarii antonesciene. Nu poate fi socotit o ruptura si nu poate fi separat de Conducator. 23 August este opera Maresalului de la alfa la omega si singurul lucru ce nu l-a calculat a fost ca ar putea fi tradat de proprii lui oameni de încredere. Un bun cunoscator al împrejurarilor de atunci, Wilhelm Hagen, spune ca „victoria lui Antonescu, cu ajutorul german, pe lunga durata, s-a dovedit a fi o victorie a la Pyrrhus; a fost egala cu o sinucidere politica. Distrugerea Miscarii Legionare însemna ca regimul si-a pierdut orice sprijin în popor. A devenit un „sistem mort”, asa cum fusese si guvernul autoritar al Regelui Carol II. În ceasul primejdiei, nu s-a ridicat nici o mâna sa-l apere. O mica revolutie de Palat a fost suficienta pentru a-l doborî” (Die Geheime Front, p. 289).