HotăRÂre nr. 218 din octombrie 2008

Can. 1371 - (= 1685) Îndată ce sentinţa a devenit executivă, Vicarul judiciar trebuie să o notifice Ierarhului locului unde a fost celebrată căsătoria; acest Ierarh trebuie apoi să vegheze ca declaraţia de nulitate a căsătoriei şi eventualele interdicţii stabilite să se înscrie cât mai repede în registrul căsătoriţilor şi a botezaţilor.
6. Despre procesul prin documente

Can. 1372 - & 1. (= 1686) După admiterea cererii, Vicarul judiciar sau judecătorul desemnat de către el, lăsând la o parte formalităţile procesului obişnuit, însă după ce a citat părţile şi cu intervenţia apărătorului legăturii, poate declara prin sentinţă nulitatea căsătoriei, dacă dintr-un document care nu este supus nici unei contestaţii sau excepţii rezultă cu siguranţă existenţa unui impediment dărâmător sau al defectului formei celebrării căsătoriei prescrise de drept, dacă în aceeaşi măsură este sigur că nu s-a dat dispensă, sau privitor la defectul validităţii mandatului procuratorului.

& 2. Dacă însă este vorba de cel care trebuia să respecte forma prescrisă de drept pentru celebrarea căsătoriei, însă a încercat [să celebreze] căsătoria în faţa oficialului stării civile sau a ministrului necatolic, sunt suficiente investigaţiile prematrimoniale despre care se vorbeşte în can. 784 pentru dovedirea stării sale libere.

Can. 1373 - & 1. (= 1687) Împotriva sentinţei despre care se vorbeşte în can. 1372, & 1, apărătorul legăturii, dacă consideră în mod prudent că nu sunt certe, fie viciile, fie defectele dispensei, trebuie să facă apel la judecătorul tribunalului de gradul doi, căruia trebuie să i se transmită actele şi va fi, fără nici o îndoială, înştiinţat în scris că este vorba de un proces prin documente.

& 2. Partea care se simte lezată are dreptul integral de a face apel.

Can. 1374 - (= 1688) Judecătorul tribunalului de gradul al doilea, cu intervenţia apărătorului legăturii şi după ce a audiat părţile, va decide dacă sentinţa va fi confirmată sau dacă mai degrabă va fi tratată conform procedurii obişnuite de drept; în acest caz o va trimite tribunalului de prim grad.

7. Despre normele generale

Can. 1375 - (= 1690) Cauzele pentru declararea nulităţii căsătoriei nu pot fi tratate prin judecata contencioasă sumară.

Can. 1376 - (= 1691) În celelalte ce ţin de procedură se vor aplica, dacă natura lucrului nu se opune, canoanele privind judecăţile în general şi judecata contencioasă obişnuită, respectând normele speciale pentru cauzele care privesc binele public.

Can. 1377 - (= 1689) În sentinţă, părţile vor fi admonestate asupra obligaţiilor morale şi chiar civile, la care eventual sunt obligate una faţă de alta şi faţă de copii, pentru asigurarea întreţinerii şi educaţiei pe care o datorează.

ART. II

Despre cauzele de separare a soţilor

Can. 1378 - & 1. (= 1692) Separarea personală a soţilor, dacă nu se prevede altfel în mod legitim pentru locuri particulare, poate fi hotărâtă prin decretul Episcopului eparhial sau prin sentinţa judecătorului.

& 2. Acolo unde decizia bisericească nu generează efecte civile, sau dacă se prevede că sentinţa civilă nu va fi contrară dreptului divin, Episcopul eparhial al eparhiei locuinţei soţilor, cercetând atent circumstanţele speciale, poate acorda licenţa pentru recurgerea la forul civil.

& 3. Dacă cauza priveşte şi efectele pur civile ale căsătoriei, judecătorul se va strădui astfel încât, cu permisiunea Episcopului eparhial, cauza să fie deferită de la început forului civil.

Can. 1379 - & 1. (= 1693 & 1) Exceptând cazul în care o parte cere judecata contencioasă obişnuită, se va aplica judecata contencioasă sumară.

& 2. Dacă s-a aplicat procedura contencioasă obişnuită şi s-a interpus apel, tribunalul de gradul al doilea, după ce a audiat părţile, ori va confirma decizia cu un decret, ori va admite cauza spre examinarea obişnuită a celui de-al doilea grad de judecată.

Can. 1380 - (= 1694) Referitor la competenţa tribunalului, se va respecta can. 1359, nr. 2 şi 3.

Can. 1381 - (= 1695) Judecătorul, înainte de a accepta cauza şi de fiecare dată când va întrevedea speranţa unei soluţii favorabile, va utiliza mijloace pastorale pentru reconcilierea soţilor şi pentru a-i induce la restaurarea consorţiului vieţii conjugale.

Can. 1382 - (cf 1696) În cauzele privind separarea soţilor trebuie să intervină promotorul dreptăţii, conform normei can. 1097.

ART. III

Despre procesul morţii presupuse a soţului

Can. 1383 - & 1. (= 1707 & 1) Ori de câte ori moartea unui soţ nu poate fi probată printr-un document autentic, bisericesc sau civil, celălalt soţ nu va fi considerat liber de legătura matrimonială, decât după declararea morţii presupuse făcută de către Episcopul eparhial.

& 2. Această declaraţie o poate pronunţa Episcopul eparhial numai dacă, după ce a făcut cercetările potrivite, a obţinut certitudinea morală a decesului soţului din depoziţiile martorilor, din faimă sau din indicii; simpla absenţă a soţului, chiar dacă de lungă durată, nu este suficientă.

& 3. În cazurile incerte şi complexe, Episcopul eparhial care îşi exercită puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale îl va consulta pe Patriarh; ceilalţi Episcopi eparhiali vor consulta însă Scaunul Apostolic.

& 4. În procesul presupunerii morţii soţului se cere intervenţia promotorului dreptăţii, nu însă şi a apărătorului legăturii.

ART. IV

Despre procedura pentru obţinerea dezlegării căsătoriei neconsumate, sau dezlegarea căsătoriei în favoarea credinţei

Can. 1384 - (cf 1697 - 1706) Pentru obţinerea dezlegării căsătoriei neconsumate sau a dezlegării căsătoriei în favoarea credinţei (cf 1143 - 1147), se vor respecta cu grijă normele speciale date de Scaunul Apostolic.
CAPITOLUL II

CAUZELE PENTRU DECLARAREA NULITĂŢII SACREI HIROTONIRI

Can. 1385 - (= 1708) Au dreptul de a ataca validitatea sacrei hirotoniri, fie clericul însuşi, fie Ierarhul căruia îi este supus clericul, fie cel în a cărui eparhie a fost hirotonit.

Can. 1386 - & 1. (cf 1709) Cererea de acuzare a validităţii sacrei hirotoniri trebuie trimisă Dicasterului competent al Curiei Romane, care va decide dacă cauza trebuie tratată de el însuşi sau de un tribunal desemnat de acelaşi.

& 2. (cf 1710) Dacă Dicasterul trimite cauza unui tribunal, se vor respecta, dacă nu se opune natura lucrului, canoanele privind judecăţile în general şi cele privind judecata contencioasă obişnuită, nu însă şi canoanele privind judecata contencioasă sumară.

& 3. (= 1709 & 2) După trimiterea cererii, clericul este oprit de dreptul însuşi să-şi exercite hirotonirile sacre.

Can. 1387 - (= 1712) După a doua sentinţă care a confirmat nulitatea sacrei hirotoniri, clericul pierde toate drepturile proprii stării clericale şi este eliberat de toate obligaţiile aceleiaşi stări.
CAPITOLUL III

DESPRE PROCEDURA LA ÎNLĂTURAREA SAU LA TRANSFERAREA PAROHILOR

Can. 1388 - În îndepărtarea sau transferul parohilor se vor respecta cann. 1389 - 1400, dacă dreptul particular aprobat de Scaunul Apostolic nu stabileşte altfel.
ART. I

Despre modul de procedare în îndepărtarea parohilor

Can. 1389 - (= 1740) Dacă ministerul unui paroh dintr-o cauză oarecare, chiar şi fără vina sa gravă, a devenit dăunător sau cel puţin ineficace, parohul poate fi îndepărtat din parohie de către Episcopul eparhial.

Can. 1390 - (1741) Cauzele pentru care un paroh poate fi înlăturat în mod legitim din parohia sa, sunt mai ales următoarele:

1. un mod de acţionare care aduce un grav detriment sau perturbare comuniunii bisericeşti;

2. incompetenţa sau infirmitatea permanentă intelectuală sau corporală, care face ca parohul să nu fie în stare să-şi îndeplinească mod util sarcinile sale;

3. pierderea reputaţiei din partea parohialilor cinstiţi şi serioşi, sau aversiunea faţă de paroh care se prevede că nu va înceta curând;

4. o gravă neglijenţă sau violare a obligaţiilor parohului care persistă şi după admonestare;

5. o proastă administrare a lucrurilor temporare cu daună gravă Bisericii, de fiecare dată când nu se poate aplica un alt remediu acestui rău.

Can. 1391 - & 1. (= 1742) Dacă în urma instruirii făcute se constată că există o cauză pentru îndepărtare, Episcopul eparhial va discuta situaţia cu doi parohi aleşi din grupul de parohi pe care consiliul preoţesc l-a ales în mod stabil pentru acest scop, la propunerea Episcopului eparhial; dacă din acestea el consideră necesară îndepărtarea, îi va sugera părinteşte parohului să-şi prezinte renunţarea în termen de cincisprezece zile, indicându-i pentru validitate cauza şi argumentele.

& 2. Parohul care este membru al unui institut călugăresc sau al unei societăţi de viaţă comună după model călugăresc, poate fi înlăturat fie din voinţa Episcopului eparhial, după ce l-a înştiinţat pe Superiorul major, fie din cea a Superiorului major, după ce l-a înştiinţat pe Episcopul eparhial, fără cererea consimţământului altcuiva.

Can. 1392 - (= 1743) Renunţarea poate fi făcută de către paroh şi sub condiţie, dacă aceasta poate fi acceptată legitim de către Episcopul eparhial şi va fi acceptată în realitate.

Can. 1393 - & 1. (= 1744) Dacă parohul nu a răspuns în termenul prestabilit, Episcopul va reînnoi invitaţia, prelungind timpul util pentru răspuns.

& 2. Dacă Episcopului eparhial îi rezultă că parohul a primit cea de-a doua invitaţie însă nu a răspuns, chiar dacă nu era în nici un fel împiedicat, sau dacă parohul refuză să renunţe fără motive, Episcopul eparhial va emite decretul de îndepărtare.

Can. 1394 - (= 1745) Dacă însă parohul contestă motivul invocat şi argumentele acestuia, prezentând motivele care i se par insuficiente, Episcopul eparhial, pentru a acţiona valid:

1. îl va invita pe acesta, după examinarea actelor, să-şi adune atacurile de dat într-o relatare scrisă, ba chiar îl va invita să prezinte probele contrare, dacă are vreuna;

2. apoi, după ce a completat instruirea, dacă este necesar, va examina cazul împreună cu cei doi parohi despre care se vorbeşte în can. 1391, & 1, exceptând cazul în care trebuie desemnaţi alţii din cauza imposibilităţii acelora;

3. va decide, în fine, dacă parohul este de înlăturat sau nu, şi imediat va emite un decret în acest sens.

Can. 1395 - (= 1746) Episcopul eparhial se va îngriji să-i confere altă funcţie parohului ce a fost îndepărtat, dacă este apt pentru aceasta, sau să-i asigure o pensie, în funcţie de caz şi dacă împrejurările o permit.

Can. 1396 - & 1. (= 1747) Parohul îndepărtat trebuie să se abţină de la exercitarea funcţiei de paroh, să elibereze cât mai repede casa parohială şi să predea tot ceea ce ţine de parohie celui căruia Episcopul eparhial i-a încredinţat parohia.

& 2. Dacă însă este vorba de un bolnav care nu poate fi transferat fără inconveniente din casa parohială în alt loc, Episcopul eparhial îl va lăsa să folosească, chiar în exclusivitate, casa parohială atâta vreme cât va fi necesar.

& 3. Atâta vreme cât recursul împotriva decretului de îndepărtare este în curs de desfăşurare, Episcopul eparhial nu poate numi un nou paroh, ci va prevedea la grija interimară parohiei printr-un administrator parohial.

ART. II

Despre modul procedurii în transferarea parohilor

Can. 1397 - (= 1748) Dacă mântuirea sufletelor, necesitatea sau utilitatea Bisericii o cer, pentru ca un paroh să fie transferat din parohia pe care o conduce în mod util la o altă parohie sau într-o altă funcţie, Episcopul eparhial îi va propune în scris acest transfer şi îl va sfătui să accepte în numele dragostei faţă de Dumnezeu şi de suflete.

Can. 1398 - (= 1749) Dacă parohul nu intenţionează să se supună sfatului şi rugăminţii Episcopului eparhial, va expune raţiunile sale în scris.

Can. 1399 - & 1. (= 1750) Dacă, în ciuda raţiunilor invocate, Episcopul eparhial consideră că nu trebuie să revină asupra propunerii sale, va aprecia, împreună cu doi parohi aleşi din grupul celor despre care vorbeşte can. 1391, & 1, raţiunile favorabile şi defavorabile transferului; dacă apoi el va considera după aceasta că transferul trebuie făcut, va reînnoi parohului îndemnurile sale părinteşti.

& 2. (1750) După îndeplinirea acestora, dacă parohul însă se împotriveşte şi dacă Episcopul eparhial consideră că transferul trebuie făcut, acesta va emite decretul de transfer, stabilind că parohia va fi vacantă de la trecerea unei zile determinate.

& 3. După ce acest termen a trecut inutil, Episcopul eparhial va declara parohia vacantă.

Can. 1400 - În cazul transferului se vor respecta can. 1396, drepturile cerute şi echitatea.

TITLUL XXVII

DESPRE SANCŢIUNILE PENALE ÎN BISERICĂ

CAPITOLUL I

DESPRE DELICTE ŞI PEDEPSE ÎN GENERAL

Can. 1401 - Deoarece Dumnezeu ia în considerare orice iniţiativă pentru a readuce oaia rătăcită, cei care au primit de la El puterea de a dezlega şi de a lega, vor da medicamentul potrivit bolii celor care au greşit, îi vor dojeni, le va reproşa, îi va ruga cu toată răbdarea şi doctrina, le va impune chiar şi pedepse, pentru a îngriji rănile cauzate de delict, astfel încât nici delicvenţii să nu fie împinşi spre pragul disperării, dar nici frânele să nu fie slăbite până la relaxarea vieţii şi la dispreţul legii.

Can. 1402 - & 1. (cf 1342) Pedeapsa canonică trebuie aplicată prin judecata penală, prevăzută în cann. 1468 - 1482, rămânând neschimbată puterea coercitivă a judecătorului pentru cazurile prevăzute în mod expres de drept şi respingându-se obiceiul contrar.

& 2. Dacă însă, după judecata autorităţii despre care se vorbeşte în & 3, se opun cauze grave la recurgerea la judecata penală şi probele referitoare la delict sunt certe, delictul poate fi pedepsit prin decret extrajudiciar, conform normelor cann. 1486 şi 1487, dacă nu este vorba despre privarea de o funcţie, de un titlu, de unele însemne, sau despre suspendare de peste un an, despre reducere la un grad inferior, despre depunere sau despre excomunicare majoră.

& 3. Acest decret, în afară de Scaunul Apostolic, îl pot emite, în limitele competenţei lor, Patriarhul, Arhiepiscopul major, Episcopul eparhial şi Superiorul major al unui institut de viaţă consacrată, care are putere ordinară de conducere, excluşi fiind toţi ceilalţi.

Can. 1403 - & 1. (cf 1344) Chiar dacă este vorba despre delicte care prin drept atrag după ele pedeapsa obligatorie, Ierarhul, după ce l-a audiat pe promotorul dreptăţii, poate să se abţină de la procedura penală, ba chiar de la aplicarea pedepselor penale, dacă după judecata Ierarhului însuşi converg concomitent toate acestea: delicventul, care nu a fost încă deferit justiţiei, mişcat de o pocăinţă sinceră, şi-a mărturisit Ierarhului delictul, în forul extern, şi s-a prevăzut în mod corespunzător pentru repararea scandalului şi a daunei.

& 2. Ierarhul nu poate face însă aceasta, dacă este vorba despre un delict care atrage după sine o pedeapsă a cărei iertare este rezervată autorităţii superioare, până când nu a obţinut permisiunea de la aceeaşi autoritate.

Can. 1404 - & 1. În pedepse se va recurge la interpretarea cea mai blândă.

& 2. Nu este permisă prelungirea pedepsei de la o persoană la alta sau de la un caz la altul, chiar dacă există un motiv egal, ba chiar mai grav.

Can. 1405 - & 1. (cf 1315) Cel care deţine puterea legislativă poate, ori de câte ori este într-adevăr necesar, în vederea prevederii mai corespunzătoare a disciplinei bisericeşti, să emită chiar şi legi penale, şi de asemenea poate înzestra, pentru o pedeapsă corespunzătoare, cu legi proprii chiar şi legea divină sau cea bisericească emisă de o autoritate superioară, respectând limitele competenţei sale din raţiuni ale teritoriului sau ale persoanelor.

& 2. La pedepsele stabilite prin dreptul comun împotriva unui delict oarecare pot fi adăugate alte pedepse prin dreptul particular; nu se va face, însă, astfel decât dintr-o cauză foarte gravă; dacă însă prin dreptul comun se stabileşte o pedeapsă nedeterminată sau facultativă, prin dreptul particular se poate stabili o pedeapsă determinată sau obligatorie.

& 3. (= 1316) Patriarhii şi Episcopii eparhiali se vor îngriji astfel ca legile penale ale dreptului particular să fie uniforme pe acelaşi teritoriu, pe cât posibil.

Can. 1406 - & 1. (1319) Ori de câte ori cineva poate impune precepte, în aceeaşi măsură poate ameninţa prin precept pedepse determinate, după o chibzuinţă matură a problemei şi cu o moderaţie maximă, cu excepţia celor ce sunt enumerate în can. 1402, & 2; Patriarhul poate însă, cu consimţământul Sinodului permanent, să ameninţe prin precept aceste pedepse.

& 2. Admonestarea însoţită de ameninţarea cu pedeapsa, cu care Ierarhul urgentează legea ce nu are caracter penal, în cazuri singulare, echivalează cu un precept penal.

Can. 1407 - & 1. (cf 1347 & 1) Dacă natura delictului o comportă, după judecata Ierarhului care poate aplica pedeapsa, pedeapsa nu poate fi aplicată, exceptând cazul în care delicventul a fost admonestat înainte cel puţin o dată ca să se abţină de la delict, dându-i-se un termen corespunzător pentru a reveni la normal.

& 2. Se consideră că s-a abţinut de la delict cel care s-a pocăit în mod sincer de delict şi care pe lângă aceasta a realizat o reparare corespunzătoare scandalului şi a daunelor, sau cel puţin a promis aceasta în mod serios.

& 3. În schimb, admonestarea penală despre care se vorbeşte în can. 1406, & 2, este suficientă pentru ca pedeapsa să poată fi impusă.

Can. 1408 - Pedeapsa nu-l obligă pe vinovat decât după ce i-a fost aplicată prin sentinţă sau decret, rămânând neschimbat dreptul Pontifului Roman sau al Conciliului Ecumenic de a stabili altfel.

Can. 1409 - & 1. (= 1344) În aplicarea legii penale, chiar dacă legea foloseşte expresii preceptive, judecătorul poate, după conştiinţa şi prudenţa sa:

1. să amâne aplicarea pedepsei pentru o dată mai favorabilă, dacă se prevede că din pedepsirea grabnică a vinovatului se vor ivi rele mai mari;

2. să se abţină de la aplicarea pedepsei sau să aplice o pedeapsă mai blândă, dacă vinovatul sa corectat şi s-a prevăzut repararea corespunzătoare a scandalului şi a daunei, sau dacă vinovatul însuşi a fost pedepsit îndeajuns de autoritatea civilă, sau se prevede că va fi pedepsit;

3. (1346) să reducă pedeapsa între limite echitabile, dacă vinovatul a comis mai multe delicte şi cumulul de pedepse se prevede că va fi prea mare;

4. (1344 3.) să suspende obligaţia respectării pedepsei în favoarea celui care, recomandat până atunci de o viaţă pe deplin corectă, a săvârşit primul delict, dacă repararea scandalului nu este urgentă; pedeapsa suspendată încetează întru totul dacă, în perioada determinată de judecător, vinovatul nu a comis din nou un delict; în caz contrar, ca vinovat de ambele delicte, va fi pedepsit mai greu, exceptând cazul în care între timp s-a stins acţiunea penală pentru primul delict.

& 2. Dacă pedeapsa este nedeterminată şi nici legea nu prevede altfel, judecătorul nu poate aplica pedepsele enumerate în can. 1402, & 2.

Can. 1410 - (cf 1350) În aplicarea pedepselor unui cleric, trebuie să rămână stabilite cele ce îi sunt necesare pentru o întreţinere corespunzătoare, exceptând cazul în care este vorba de depunere, caz în care Ierarhul va avea grijă ca celui depus, care din cauza pedepsei duce într-adevăr lipsă, să i se prevadă în modul cel mai bun posibil, întotdeauna rămânând neschimbate drepturile câştigate referitoare la măsurile de precauţie şi securitate socială, precum şi la asistenţa medicală, în favoarea sa şi a familiei sale, dacă este căsătorit.

Can. 1411 - Nici o pedeapsă nu se poate aplica după stingerea acţiunii penale.

Can. 1412 - & 1. Cel care este obligat de o lege sau de un precept, este supus şi pedepselor anexate acestora.

& 2. (1313 & 1) Dacă, după ce a fost comis un delict, legea este schimbată, vinovatului i va aplica legea cea mai favorabilă.

& 3. Dacă însă legea ulterioară anulează legea sau chiar şi numai pedeapsa, acesta încetează imediat, în orice fel ar fi fost aplicată.

& 4. (= 1351) Pedeapsa îl obligă oriunde pe vinovat, chiar dacă a încetat dreptul celui care a aplicat pedeapsa, exceptând cazul în care se prevede în mod expres altfel de dreptul comun.

Can. 1413 - & 1. (cf 1323) Nu este pasibil de nici o pedeapsă cel care nu a împlinit încă vârsta de paisprezece ani.

& 2. (1324 & 1, 4.) Cel care a comis însă un delict între vârsta de paisprezece şi optsprezece ani, poate fi pedepsit doar cu pedepse care nu includ privarea de anumite bunuri, exceptând cazul în care Episcopul eparhial sau judecătorul, în cazuri speciale, consideră că se poate altfel prevedea mai bine la corectarea acestuia.

Can. 1414 - & 1. (cf 1321 & 2) Este supus pedepsei doar cel care a violat o lege penală sau un precept penal, fie în mod deliberat, fie printr-o omisiune gravă şi culpabilă a grijii datorate, fie prin ignoranţa grav culpabilă a legii sau a preceptului.

& 2. (1321 & 3) Dacă a fost comisă o încălcare externă a legii penale sau a unui precept penal se presupune că aceasta a fost făcută în mod deliberat, până când nu se dovedeşte contrariul; în celelalte legi sau precepte aceasta se presupune numai dacă legea sau preceptul este violat din nou, după admonestarea penală.

Can. 1415 - (cf 1345) Dacă există, conform practicii comune şi a doctrinei canonice, vreo circumstanţă atenuantă, dacă totuşi mai persistă delictul, judecătorul trebuie să micşoreze pedeapsa stabilită prin lege sau prin precept, ba chiar dacă, în funcţie de prudenţa sa, acesta consideră că poate contribui în alt fel la corectarea vinovatului şi la repararea scandalului şi a daunei, poate să renunţe chiar la aplicarea pedepsei.

Can. 1416 - (cf 1326) Dacă delictul a fost comis de un recidivist sau dacă există, conform practicii comune şi doctrinei canonice, o circumstanţă agravantă, judecătorul poate să-l pedepsească pe vinovat mai greu decât a stabilit legea sau preceptul, incluse fiind pedepsele enumerate în can. 1402, & 2.

Can. 1417 - (1329) Cei care, de comun acord, colaborează în comiterea unui delict şi nu sunt amintiţi în mod expres în lege sau în precept, pot fi pedepsiţi cu aceleaşi pedepse cu ale autorului principal sau, după prudenţa judecătorului, cu alte pedepse de aceeaşi sau de mai mică gravitate.

Can. 1418 - & 1. (1329 & 1) Cel care a făcut sau a omis ceva în vederea comiterii unui delict, totuşi, independent de voinţa sa, nu a săvârşit delictul, nu este obligat de pedeapsa stabilită pentru delictul comis, exceptând cazul în care legea sau preceptul stabileşte altfel.

& 2. Dacă, însă, actele sau omisiunile conduc prin natura lor la executarea delictului, autorul va fi pedepsit cu o pedeapsă corespunzătoare, mai ales dacă s-a generat scandalul sau o altă daună gravă, totuşi cu una mai uşoară decât cea stabilită pentru delictul săvârşit.

& 3. Este eliberat de orice pedeapsă cel care a renunţat din proprie iniţiativă la săvârşirea delictului început, dacă din tentativă nu s-a născut nici o daună sau scandal.

Can. 1419 - & 1. (= 1354) Cel care poate dispensa de la o lege penală sau să elibereze de la un precept penal, poate să ierte şi pedeapsa aplicată prin puterea aceleiaşi legi sau precept.

& 2. Pe lângă acestea se poate conferi prin lege sau precept penal şi altora puterea de a ierta pedepsele.

Can. 1420 - & 1. (1355 & 1) Pedeapsa aplicată în puterea dreptului comun poate să o ierte:

1. Ierarhul care a promovat judecata penală sau care a aplicat pedeapsa prin decret;

2. Ierarhul locului unde locuieşte actualmente vinovatul, însă după consultarea Ierarhului despre care se vorbeşte la n. 1.

& 2. Aceste norme sunt valabile şi privitor la pedepsele aplicate în virtutea dreptului particular sau al preceptului penal, exceptând cazul în care este prevăzut altfel în dreptul particular al Bisericii sui iuris.

& 3. Pedeapsa aplicată însă de Scaunul Apostolic, o poate ierta numai Scaunul Apostolic, exceptând cazul în care iertarea pedepsei este delegată Patriarhului sau altora.

Can. 1421 - (= 1360) Iertarea pedepsei impuse cu forţa sau prin frică gravă, sau prin înşelăciune este nulă prin însuşi dreptul.