HRISTOS, prietenul clipelor de grea încercare
de Georges Barbarin
Traducere: Veronica Struţeanu
1. Un prieten şi un mângâietor în clipe de grea încercare
2. Faceţi un pas spre El, un început doar
3. A trăi fără încercări înseamnă a trăi fără viaţă
4. Dacă L-am iubi pe Dumnezeu, nu ne-am mai simţi niciodată singuri şi izolaţi
5. Faceţi toate lucrurile din iubire şi toate vi se vor părea uşoare
6. Defectele altora nu sunt decât reflectarea propriilor noastre defecte
7. Cel nemulţumit cu ceea ce are este sclavul vieţii materiale
8. Nici Dumnezeu Însuşi nu vă judecă, ci faptele voastre vă judecă
9. Adevăratul om din noi nu este nici cel al acţiunii noastre, nici cel al vorbelor, ci cel al gândurilor noastre
l0. Prin durere să legăm sufletele noastre şi trupurile de Hristos Cel Răstignit
11. Veţi cunoaşte atât de bine drumul spre Prietenul Adevărat, încât nu vă veţi mai putea lipsi de prezenţa şi mângâierea Lui permanentă
12. Să nu vă fie frică de moartea însăşi, ci mai degrabă de felul în care trăiţi!
13. Desăvârşirea nu se poate atinge decât cu preţul multor greşeli, nu numai în plan spiritual, ci şi fizic
14. Nimic nu se concretizează în materie înainte de a fi conceput în duh
15. Principalul nu este a face mai bine ca alţii, ci a face bine ceea ce facem, cinstit, şi să nu ne preocupe ceea ce fac alţii
1. Un prieten şi un mângâietor în clipe de grea încercare
Casa acestui Prieten nu are cheie şi nici clanţă. Putem intra la El fără să batem la uşă. Drumul către El este prin propria noastră inimă. El se interesează cu atât mai mult de cel care are nevoie de El. Acolo unde este El totul este pur, totul este viaţă şi faţa Lui este dragoste. În general, în durere şi în suferinţă facem cunoştinţă cu acest Prieten Unic. Odată ce L-am cunoscut şi L-am simţit aproape, Îi rămânem credincioşi, pentru că nu ne mai putem lipsi de El. Ne obişnuim astfel să trăim viaţa Lui, şi viaţa fără El este suferinţă, ca şi cum soarele ar dispărea din viaţa omului.
Nimeni nu-I cunoaşte identitatea precisă, căci cel ce ar putea s-o pătrundă ar fi el însuşi Dumnezeu. Să ne mulţumim să-L slujim. Cu cât ne vom apropia mai mult de acest Prieten, cu atât Îl vom cunoaşte mai mult şi mai bine.
Şi poate veţi avea bucuria să-L întâlniţi într-o zi. Ochii fizici nu-L vor vedea, dar duhul va tresări de fericire, căci Iubirea cheamă iubire şi Duhul cheamă duh.
Aţi fost umilit? Binecuvântată fie umilinţa voastră! Ea este o doctorie pentru voi. Meditaţi asupra ei. Nu sunt aleşi pentru această încercare decât cei care sunt demni de ea. Nu esenţa individualităţii profunde şi spirituale este înjosită, ci personalitatea superficială şi mentală suferă în orgoliul ei. Cu cât vom fi mai atinşi în personalitatea noastră, cu atât vom creşte mai mult în individualitatea noastră, dacă vom şti să tragem o cât de mică lecţie din umilirea trecătoare a suferinţei.
Această umilire este dăunătoare celor slabi, dar este salutară celor tari. Umilirea nu se datorează decât propriei noastre comportări şi gândiri greşite. Nu păcatul ne condamnă, ci rumegarea lui şi dragostea pe care o avem pentru el. Sa facem măcar un pas în afara stadiului de gândire în care ne aflăm actualmente. Prietenul ne va sări în ajutor şi ne va conduce mai departe. Avansaţi pe drumul desăvârşirii, nimeni nu mai are vreo putere să ne umilească. Nu veţi mai cunoaşte nici un ofensator pe pământ, căci egoismul nostru va fi mort.
Niciodată nu suntem părăsiţi. Ni se pare numai că suntem singuri, fără nimeni, cerem iubire numai de la oameni ca noi, din carne şi sânge. Nu ne-a trecut niciodată prin minte să cerem iubirea Divinului Prieten. Suntem abandonaţi numai când noi înşine ne abandonăm. Prietenul abia aşteaptă cererea noastră. Nu ezitaţi, bateţi la uşa conştiinţei! Dacă o ascultaţi cu atenţie, îi veţi auzi răspunsul din interior şi o lumină vă va inunda inima, iar căldura dragostei divine va pătrunde in voi. Eternul Prieten este permanent prezent, nu importă numele si esenţa Lui. Principalul este că El nu ne părăseşte niciodată. Cu cât Îi cerem dragoste mai multă, cu atât El ne oferă mai mult. “Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide!”
Oamenii se plictisesc să vă asculte văicărelile şi dorinţele voastre. Prietenul divin nu este însă niciodată plictisit de voi, căci ceea ce vă preocupa pe voi îl preocupa şi pe El. El este în acelaşi timp intermediarul şi distribuitorul, avocatul şi judecătorul. Ce mai aşteptaţi pentru a-L striga? Acolo unde este Prietenul, acolo este dragostea şi unirea cu toţi oamenii lumii. Îndepărtarea trupurilor apropie inimile. Cel capabil să suporte despărţirea este mult mai legat decât la reîntoarcere, de ceea ce iubeşte. Nu există decât o singură şi veritabilă solitudine-acea a iubirii.
Trebuie să ştim că scăderea potenţialului omenesc, fizic şi moral, nu durează mult. În aceste clipe grele, când de multe ori slăbiciunea fizică sau boala influenţează psihicul şi invers, când durerea morală influenţează starea sănătăţii, în toate aceste momente grele, prima idee pe care trebuie s-o avem, este că aceasta nu va dura prea mult şi că nu suntem singuri. Omul, dotat cu putere spirituală intensă, îşi domină repede slăbiciunea trupului. Meditaţia şi credinţa îl ajută, în timp ce cel dezarmat moraliceşte nu opune nici o rezistenţă slăbiciunii trupeşti şi descurajarea se instalează în mod cronic în inima sa. Pentru a vă smulge din această inerţie, chemaţi Prietenul în ajutor! Un mic efort, cât de mic, o iniţiativă cât de neînsemnată, chiar la început, şi asistenţa Cerului va amplifica efortul vostru! Voinţa de a acţiona vine acţionând, după cum foamea vine mâncând.
Nu lăsaţi niciodată dorinţa şi acţiunea cea bună să se răcească! Invizibilul divin este prezent, vă aşteaptă, vă asistă şi lucrează cu voi. Ce poate logica şi autosugestia atunci când vine ruina şi moartea peste voi. Şi totuşi Iov, plin de bube, în mizeria lui totală a găsit puterea să-l laude pe Dumnezeu. Iisus i-a binecuvântat pe călăii Săi. Martirii au cântat imnuri de slavă în timp ce erau arşi de vii. De unde şi-au extras aceştia toţi puterea şi rezistenţa? De la Divinul Prieten, pe care Îl vedeau cu ochii sufletului, Îl ascultau cu urechile sufletului, şi această viziune a lor era aşa de intensă încât acoperea chinurile lor trupeşti. Beţi cu toţii din acest izvor de apă vie! Prietenul este acelaşi care a fost şi pentru martiri, şi aceeaşi putere o are mereu. Totul este ca noi să dorim schimbarea în aceeaşi măsură în care au dorit-o acei eroi. Biserica Lui este în inima noastră, iar preotul nu este altul decât noi înşine. Oferiţi slăbiciunea voastră Prietenului pe altarul inimii voastre! Curăţiţi-l de toate buruienile pe care le-aţi lăsat cu timpul să-l invadeze. Va transforma jertfa voastră, slăbiciunea voastră astfel oferită, în forţă, în curaj, în putere, care va deveni la rândul ei pace!
Tu, călătorule obosit, care nu doreşti altceva decât a pune povara jos şi a te culca în mijlocul drumului, dacă ai cunoaşte cât de aproape, peste drum chiar, este un han de adăpost, unde hangiul îţi este prieten chiar, cum te-ai năpusti într-acolo!
Ei bine, drumeţule, intră chiar fără să baţi! Intră în hanul vieţii. Acolo fruntea îţi va fi răcorită şi picioarele îţi vor fi spălate. Acolo vei găsi hrana credinţei şi a nădejdii şi vei pleca mai departe întărit şi refăcut. Voi purtaţi în voi acest han ceresc fără să ştiţi. La orice oră din zi şi din noapte vă este deschisă poarta, iar hangiul binevoitor vă priveşte cu tristeţe cum treceţi mereu prin faţa lui fără să-l observaţi măcar. El aşteaptă mereu, vă iubeşte şi vrea să vă vină în ajutor. De voi însă depinde totul.
2. Faceţi un pas spre El, un început doar
De ce staţi mereu plecaţi asupra colţurilor negre din sufletul vostru şi vă rumegaţi mereu ideile triste, eşecurile, disperările, pierderile? Ca un materialist să fie pesimist este ceva normal, iar miracolul este că chiar unii materialişti luptă împotriva deprimării, deşi ei nu au nici un izvor de reîmbogăţire spirituală. Aceasta dovedeşte că redresarea este o atitudine firească omului, instinctivă. Exploataţi deci această tendinţă optimistă, pe care Providenţa a pus-o în voi! A fi pesimişti, când credem în Inteligenţa Creatorului, echivaleză cu îndoiala în această inteligenţă, şi atunci credinţa noastră nu este decât pe jumătate.
Imensa eroare a oamenilor constă în faptul ca ei cred doar într-o divinitate foarte îndepărtată, ocupată doar să mişte aştrii, nu şi să se preocupe şi să se plece asupra inimilor lor. Toate evenimentele sunt un apel, un avertisment al lui Dumnezeu către noi.
Nu Îi este indiferentă soarta nici unui om. Doar oamenii sunt surzi şi orbi, nu înţeleg sau mai degrabă nu se străduiesc să înţeleagă sensul evenimentelor, care nu este altceva decât vocea lui Dumnezeu.
Sunteţi pesimişti pentru că viaţa voastră nu are nici un scop precis, pentru că sunteţi izolaţi chiar în sânul propriei voastre familii şi pentru că aţi luat obiceiul de a critica totul, de a nu vedea decât insuccese în orice. Dacă doriţi insă, puteţi schimba toată această stare. Încercaţi o săptămână să nu mai judecaţi pe nimeni şi nimic, nici o împrejurare. Predaţi soarta voastră, oricare ar fi ea, în mâinile Prietenului Divin. Surâdeţi şi fiţi îngăduitor cu oricine şi veţi dobândi de sus o forţă atât de mare, plină de iubire şi generozitate faţă de oameni, încât tot pesimismul vostru se va topi ca un bulgăre de zăpadă în soare. În durere, omul se pleacă în faţa lui Dumnezeu. De aceea trimite Dumnezeu suferinţele peste om, în ultimă instanţă, când nici un alt apel nu a influenţat inima omului. Atunci abia ne găsim în situaţia de a nu afla sprijin de la nimeni şi atunci omul este obligat să alerge la Dumnezeu şi numai atunci când este părăsit de toţi Îl descoperă pe Prietenul Adevărat. Vocea secretă pe care o auziţi în străfundul inimii este manifestarea Lui. Elanul care vă împinge spre cer este apariţia Lui în sufletul vostru.
Orice cuvânt şi gest frumos al vostru nu este decât influenţa Lui în inima voastră şi traducerea lui în limbaj omenesc.
El este totul, şi bucuria şi tristeţea, şi întrebarea şi răspunsul, şi problema şi soluţia. Supărarea voastră şi tristeţea nu este decât o aparenţă de durere, datorată ignoranţei şi neînţelegerii voastre. Dacă aţi putea privi cauza suferinţei voastre cu alţi ochi, v-aţi mira de lipsa ei de importanţă, de aceea nu încercaţi să rupeţi singuri lanţurile suferinţei care vă apasă. Nu veţi reuşi decât să le întăriţi şi mai mult sau să vă procuraţi altele şi mai grele. Predaţi-vă cu totul Prietenului şi aşteptaţi răspunsul Lui! Acest răspuns nu va fi totdeauna un act sau un fenomen brusc, exterior, ci din interior va veni schimbarea, căci nimic din afară nu poate să vindece cancerul care vă roade inima.
Răspunsul divin cerut cu insistenţă şi sinceritate va fi o schimbare în sistemul vostru de gândire, o evoluţie secretă a inimii voastre, o lumină nouă, care vă va arăta sensul vieţii altfel decât îl vedeaţi până acum. Întreg felul vostru de a raţiona se va schimba. Acesta va fi răspunsul de sus. Totul vi se va părea deşertăciune şi fără importanţă şi tot ce v-ar putea bucura va părea o himeră, ceva fără valoare. Prietenul va întoarce butonul nemuritor al conştiinţei voastre şi veţi vedea lumea cu alţi ochi.
Cât despre orbirea trecută, nu vă temeţi, deşi veţi da socoteală “până la cel din urmă bănuţ”! Prietenul nu are altă ocupaţie decât a îndrepta şi a şterge tot acest trecut, dacă o doriţi sincer. El este pacea şi dragostea, nu răzbunarea şi dezordinea. Noi Îl credem pe Dumnezeu un fel de jandarm şi, de frica Lui şi a socotelii pe care bănuim că ne-o va cere, nu îndrăznim să ne apropiem cu inima de El. Dacă cel mai mare tâlhar (cum a fost cel de pe cruce) ar şti cât este de îngăduitor şi de iertător Dumnezeu, n-ar exista nici o clipă să vină la El. El este mângâietorul dezinteresat. Disperarea nu are nici o cauză exterioară, ea îşi are izvorul în inima noastră îndepărtată de Hristos.
Vă complaceţi de multe ori în disperarea voastră pentru a-i impresiona pe alţii şi pentru a vă da importanţă. Disperarea va dispărea dacă veţi apela la Hristos. De voi depinde, El nu vine nechemat, El nu forţează pe nimeni, El previne numai. Nu veţi fi niciodată singuri avându-L alături pe Prietenul tuturor. Cereţi-I ca un cerşător plictisitor lumina, pacea, înţelegerea, şi nu-L slăbiţi o clipă. Cu cât veţi cere mai cu insistenţă şi cu răbdare, cu atât El vă va dărui mai mult. “Celui ce are i se va mai da”. Perseverenţa obţine surplusul. Dragostea divină se îmbogăţeşte cu cât se adaugă cererea fiecăruia. Rânduiala Prietenului este complet contrară celei omeneşti - El este izvorul vieţii fără de sfârşit şi dragostea Sa faţă de oameni nu seacă niciodată.
Cine vă împiedică să veniţi să slăviţi această dragoste nepieritoare? Îndoiala din voi vă opreşte, aceasta este arma cea mai tăioasă a inimii voastre. Ea sapă în adâncime, deschide răni vechi, construieşte obstacole, aduce greutăţi. Ceea ce vă pierde este raţionamentul greşit, tradiţia, opinia publică, ştiinţa omenească, scepticismul, ezitarea. Cel mai mare geniu omenesc, cu propriile lui mijloace, va cunoaşte, desigur, clipe de prăbuşire. Omul, pradă lui însuşi, oricât ar fi de inteligent şi de talentat, este incapabil de fericire şi de desăvârşire deplină. Inamicii noştri, primejdiile şi suferinţele noastre sunt doar în mintea noastră bolnava, alterată. Noi singuri ni-i creăm. Cultivăm şi dăm viaţa acestor fantome inexistente, elaborăm singuri replicile lor şi pe ale noastre, declanşăm un spectacol dezastruos în faţa conştiinţei noastre.
Nu credem decât în rău, în mai rău. Veşnic punem problema unor evenimente şi mai grozave în viitor, şi aceasta pentru ca ne credem capabili şi prevăzători. Dacă vom închide însă poarta egoismului, a inteligenţei personale, pe care ne închipuim că o avem, dacă vom face un gol complet în mintea şi în inima noastră, astfel încât nimic din trecut să nu mai tulbure imaginaţia noastră şi, astfel curăţiţi şi purificaţi, să-L chemăm pe Prietenul nostru, ce vom pierde?
În taina odăiţei noastre să-L chemăm pe Dumnezeu, nu în faţa oamenilor, ca să ne vadă evlavia-să ne vadă ipocrizia, în fond. Căci ne rugăm în biserici, dar în inimă ne îndoim. Prietenul Divin vă aşteaptă oriunde, oricând, şi întreaga furtună din inima voastră o va liniştiţi, prin încrederea cu care Îl veţi chema. Abia atunci va veţi odihni cu adevărat pe perna credinţei voastre. Atunci când încrederea va creşte în voi, când orice îndoială se va risipi şi când ochii voştri se vor deschide cu adevărat, atunci vă veţi întreba cum de aţi putut să vă pierdeţi timpul şi să vă risipiţi forţele în căutarea şi împlinirea unor visuri deşarte, când realitatea era atât de aproape de voi? Credinţa voastră va fi de netăgăduit atunci când ea va fi adevărată, căci mecanismul credinţei este greu de explicat. În aceasta constă toată neputinţa inteligenţei şi a logicii omeneşti.
Cel care crede nu poate dovedi altuia cauza precisă pentru care crede. Este răspunsul la chemarea lui către Dumnezeu. Numai cine Îl cheamă şi Îl caută pe Dumnezeu primeşte credinţa. Ea este un fluid. un curent, o forţă, o energie ce nu se poate explica unui neexperimentat, pentru că el nu o va pricepe niciodată. Trebuie să o simtă ca să o poată discuta. Ea este ştiinţa vieţii şi Dumnezeu o trimite acelora care o caută. O doriţi şi voi? Cereţi-o sincer şi căutaţi-o, sigur o veţi găsi!
3. A trăi fără încercări înseamnă a trăi fără viaţă
Viaţa este, în fond, o neîncetată adaptare şi o evoluţie spre perfecţiune, în urma luptei între bine şi rău. Toate încercările sunt elemente ajutătoare în această evoluţie spre desăvârşire. Niciodată să nu vă plângeţi de încercări, ci descifraţi-le, disecaţi-le, căutaţi să înţelegeţi sensul lor. Acest studiu făcut cinstit şi cu atenţie vă va aduce un mare progres în conduita voastră. Încercările nu vin niciodată la întâmplare, ele sunt precise, matematice, proporţionate după forţele şi posibilităţile fiecăruia. Dacă ceva vi se pare prea greu de suportat pentru fiinţa voastră delicată, cereţi imediat ajutorul şi sprijinul Prietenului şi El vă va purta sarcina. Cine cere acest ajutor mai des îl obţine din plin. Curaj deci! În orice încercare strigaţi-L pe Prietenul Divin!
Dacă aţi greşit, nu vă neliniştiţi! Nu târâţi după voi, ca o piatră grea legată de gât, greşeala voastră. Mărturisiţi greşeala din conştiinţa voastră şi îndepărtaţi-o. Ea este o experienţă ce nu mai trebuie repetată, iar nicidecum un balast care să vă îngreuneze mişcarea în viitor. Ea este chiar o bogăţie pentru instruirea omului. Fără greşeli, evoluţia spre desăvârşire nu este posibilă.
Greşelile sunt deci necesare, inevitabile. Principalul este să tragem concluzii din fiecare eroare. Busola invizibilă este Hristos. Este biroul adevărului. Acolo vom găsi orice explicaţie, orice instrucţiune. Întrebaţi mereu la acest birou: “Ce este viaţa mea? Unde este calea ei? Am căzut, ce voi face acum?”
Răspunsul va veni la fel ca bunului samaritean care a pansat rănile celui căzut între tâlhari.
Vă plângeţi de singurătate, de exil, de lipsa de prieteni, de lipsa de pace şi de familie? Aceasta pentru că vă mărginiţi la aerul pe care îl respiraţi şi la pământul pe care îl călcaţi sub picioare. Această limitare în spaţiu şi în timp a uneia din cele mai nobile aspiraţii omeneşti este aproape singura cauză a tuturor suferinţelor şi nostalgiilor omului.
4. Dacă L-am iubi pe Dumnezeu, nu ne-am mai simţi niciodată singuri şi izolaţi
Noi înşine e ne izolăm, şi dorul acela de ceva nelămurit, acel inexplicabil omenesc este tocmai depărtarea omului de Dumnezeu. Numai El poate completa inima noastră. Fără El nimeni şi nimic pe lume nu ne poate satisface pe deplin.
Cine L-a găsit pe Dumnezeu şi trăieşte cu El în unire permanentă, acela nu mai este singur nicăieri, în cea mai neagră închisoare şi în cel mai îndepărtat colţ de lume în care ar fi forţat să trăiască. Patria lui, familia lui, va fi acolo unde va fi Prietenul Dumnezeiesc, în Duh, nu în spaţiu şi în timp.
În orice clipă a vieţii suntem stăpânii soartei şi ai destinului nostru. Acea fatalitate a scepticilor este o ignoranţă a celor leneşi. Nimic nu este determinat, în afara liberului nostru arbitru. Din comoditate, acuzăm destinul de erorile comise de noi înşine. A te supune orbeşte fatalităţii echivalează cu o sinucidere a sufletului. Înseamnă o renunţare la luptă, la viaţă deci, la progres. Înseamnă o stagnare, chiar un regres. Fataliştii sunt cei slabi, cei fără voinţă, incapabili de iniţiative, de efort spiritual. Cei tari îşi reîmprospătează mereu puterile din izvorul de viaţă, de apă vie al lui Hristos, acel izvor nesecat de desăvârşire. Aveţi puţină bunăvoinţă la început şi ea va veni mai multă, va creşte în voi, va deveni o forţă creatoare. Cereţi, nădăjduiţi, şi certitudinea vă va fi dată.
Răceala altora nu este decât reflectarea propriei noastre răceli, a propriei noastre indiferenţe. Alături de un foc aprins nu poate exista răceală, cum nu poate exista căldură alături de un aisberg. După măsura dragostei voastre, voi degajaţi căldură sau frig, iar cei care vă înconjoară suportă căldura sau răceala voastră. Se prea poate ca în drumul vostru să întâlniţi fiinţe reci, rigide şi indiferente, dar dacă ele rămân tot aşa în contact cu voi, înseamnă că dragostea voastră nu este veritabilă. Iubirea mare, sinceră, încălzeşte tot ce întâlneşte, şi nimeni şi nimic nu poate rezista acestui foc dumnezeiesc. Astfel că voi, cei care vă credeţi singuri, lipsiţi de iubirea aproapelui vostru, verificaţi mai întâi măsura iubirii voastre pentru ceilalţi, şi reaprindeţi această iubire. Atunci îi veţi atrage în jurul vostru pe toţi. Vor veni sa se încălzească la focul iubirii voastre. Deci de voi depinde dragostea aproapelui. “Ceea ce doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le voi lor mai întâi!”
Atunci când constataţi că vă este lezat orgoliul, când simţiţi o indignare care vi se urcă în gât, un val de întristare, aveţi grijă să nu cedaţi acestui sentiment niciodată! El se va întări pe măsură ce-i cedaţi. Nu lăsaţi să vă scape nici o silabă, căci pentru a-i pedepsi pe alţii pentru un afront ce vi se pare că vi s-a făcut, voi vă pedepsiţi în primul rând pe voi, vă otrăviţi inima, vă alimentaţi mândria, care începe să crească. Şi mai ales nu rumegaţi întristarea voastră, chiar dacă aţi reuşit să păstraţi tăcerea. Prezentaţi-vă în faţa celor din jur cu o faţă zâmbitoare, senină, deschisă, fără ascunzişuri; veţi face minuni. Orice bucată de gheaţă se va topi în faţa surâsului vostru.
Niciodată să nu daţi ordine pe un ton brusc ăi aspru. Să nu credeţi că aceasta inspiră autoritate celor prezenţi. Omul brutal este întotdeauna un slăbănog în fond, lipsit de voinţă; el se camuflează prin tonul ridicat. Fiţi calmi şi veţi culege liniştea. Întotdeauna o voce binevoitoare atrage serviciile tuturor.
Dacă voi sunteţi cei bruscaţi, gândiţi-va că, rămânând calmi, sunteţi cu mult superiori interlocutorilor voştri. Totuşi, chiar sunteţi întotdeauna străini de brutalitatea altora? Oare nu tot voi aţi provocat-o, cu un cuvânt înţepător, cu un gest ostentativ? Dacă conştiinţa nu vă reproşează nimic, a răspunde pe acelaşi ton pentru a vă apăra înseamnă să complicaţi inutil discuţia şi să vă înveninaţi inima. Iar dacă totuşi vă simţiţi vinovaţi, tăcerea este şi mai eficace. O victorie interioară, secretă, înseamnă mult mai mult decât o victorie în gesturi şi în cuvinte stridente.
Mânia însă este o adevărată beţie. Omul furios devine inconştient de faptele sale. Milioane de celule nervoase sunt mobilizate şi distruse. Într-un acces de furie, omul nu mai este decât o caricatură a lui însuşi. Un demon se instalează în inima lui. Furia este contagioasă, ea atrage furia altora; un minut este suficient pentru a dărâma ceea ce a fost zidit ani de zile. Furia este un exploziv periculos. Efectele ei sunt totdeauna dezastruoase şi de lungă durată.
5. Faceţi toate lucrurile din iubire şi toate vi se vor părea uşoare
Încercaţi zi de zi să înlăturaţi micile voastre nemulţumiri, pentru a preveni astfel un acces de mânie violentă. Stăpâniţi-vă permanent nerăbdarea. Acolo unde este iubire, mânia nu mai are loc. Sorbiţi iubirea din izvorul divin, iar când vă veţi umple inimile cu ea, veţi deveni inaccesibili furiei altora, pe lângă voi poate trece orice uragan de furie. Voi sunteţi în adăpostul inimii voastre. Nefiind cu nimic alimentată-cu nici o replică, ci din contră, cu dragoste-mânia va pieri.
Ura nu există acolo unde este iubire, precum nu este întuneric acolo unde există lumină. Ura nu trăieşte decât acolo unde este lipsă de iubire. Scoateţi orice strop de ură din inima voastră şi nu o veţi mai vedea nici la ceilalţi!
Umpleţi-vă de Iubirea Dumnezeiască! Veţi deveni ca un magnet al iubirii, veţi atrage toate inimile şi ura nu va mai exista niciodată în jurul vostru. Nimeni nu va mai avea vreun motiv să vă urască. Intoleranţa voastră faţă de ceilalţi este cauza tuturor neînţelegerilor, a certurilor, a revoluţiilor, a războaielor.
Îngăduinţa este o imensă virtute individuală şi socială. Prin intoleranţă închidem orice poartă a înţelegerii frăţeşti, iar prin toleranţă deschidem toate porţile iubirii. Ordinea socială nu este decât un perpetuu schimb între oameni, o cerere şi o ofertă permanentă. Cine nu oferă nu primeşte, opreşte evoluţia şi progresul societăţii. Omul nu a fost creat pentru a trăi singur, ci în colectivitate, iar progresul lui spiritual nu poate avea loc dacă nu există armonie colectivă. Chiar în singurătate, omul se gândeşte permanent la semenii săi, la relaţiile sale sociale cu ei.
Ca să înlăturăm ciocnirile neplăcute cu unii dintre ei, trebuie să-i considerăm ca pe nişte ziduri, de care ne vom izbi cu atât mai dureros cu cât ne vom arunca cu puteri mai mari asupra lor. Depinde de viteza, de încăpăţânarea şi de violenţa cu care ne izbim de zid, dacă vom suferi sau nu. Zidul nu ripostează decât după felul în care îl tratăm. În loc să folosim inteligenţa şi înţelegerea şi să ne facem un sprijin din zid, o apărare, noi îl transformăm în călău.
Fiecare trebuie să se preocupe numai de el însuşi. Dacă fiecare ar aştepta să facă binele numai dacă semenul lui îl face întâi, nu ar mai exista nici un progres în omenire. Şi noi suntem nişte ziduri pentru alţii, si din efortul continuu al fiecăruia se naşte înţelegerea comună.
Dostları ilə paylaş: |