I introducere I scopul lucrării – pentru o reevaluare a teologiei exorcismului

IV.3. Liturghie şi exorcism – elemente de teologie liturgică

Răul este actul contrar principiilor întemeietoare ale creaţiei. El corupe structura planului originar al acesteia iar dovada faptului este virtualitatea osândirii veşnice a omului. Dacă planul dumnezeiesc referitor la creaţie este orientat spre transfigurarea ei prin îndumnezeirea omului, răul reprezintă forţa spirituală centrifugă care izolează şi desfigurează.

„Dumnezeu nu a creat toate lucrurile pentru El într-o privire egoistă şi egocentrică, ci dimpotrivă în grija de a se comunica creaturii Sale şi de a-i da ceea ce este mai bun şi nu ştie să aibă nimic mai bun decât pe Dumnezeu însuşi.”¹⁰⁷
Creaţia s–a primit pe sine ca dar, de aceea elementul său constitutiv rezidă în dinamica dăruire-primire. În contextul Revelaţiei, deci ecleziastic şi teologico-liturgic, această dimensiune capătă întruchipările Tradiţiei ca transmitere, παραδοσις (paradosis) şi recepţie παραληψις (paralipsis). Întreaga viaţă a Bisericii lui Hristos se fundamentează în integrarea constitutivă în mişcarea transmisie-recepţie, la nivel concret, liturgic, în relaţia dialogală cu Dumnezeu, fapt ce transpare din toate slujbele Bisericii, atât cele liturgico-doxologice (cele şapte laude), cât şi cele liturgico-sacramentale (Sfintele Taine şi ierurgiile). Prin liturghia ei, Biserica realizează planul originar al creaţiei: unirea cu Dumnezeu, într-o comuniune ce nu suprimă distincţiile personale dar nu tolerează nici fisuri. Unitatea desăvârşită s-a realizat prin unirea ipostatică dintre Dumnezeu şi om, în teandria hristologică, cu consecinţa posibilităţii unirii energetice ce se realizează între persoanele create şi har, prin participarea la viaţa Bisericii. Concretizarea sinergiei este liturghia ca şi co-liturghisire, integrată în co-liturghisirea supremă, iconomică a Fiului şi a Spiritului Sfânt, de unde decurg cele două înţelesuri ale liturghiei Bisericii: „lucrarea poporului” ca dimensiune doxologică şi „lucrare pentru popor” ca dimensiune sacramentală. Lucrarea răului este – am amintit-o deja – una anti-liturgică. Străduinţa diavolului este de a sparge sinergia liturgică, de a transforma sinaxa liturgică în diaxă satanică. Elementul fundamental al liturghiei creştine rămâne iubirea ca har – dăruirea-primire în gratuitate desăvârşită – căci, „atât ontologic cât şi morfologic, relaţia liturgică este conformă cu cea a iubirii. Este iubirea care se dezvoltă între doi «eu» care îşi spun «tu»” ¹⁰⁸. În acest context apare mai evidentă poziţia ritualurilor de exorcizare prezente în Biserică de la început până în zilele noastre. Dacă Biserica îndeplineşte lucrarea liturgică de sfinţire şi îndumnezeire a persoanelor create şi, prin ele, a întregii realităţi ,ea nu este totuşi scutită de confruntări directe cu forţele ce se opun lucrării. Exorcismele sunt acţiuni liturgice integrate perfect în dinamica liturgică. Numai aşa dispare pericolul de a fi transformate în mijloace cu caracter ocult cum întâlnim în practicile superstiţioase.

Când vorbim despre liturghie nu ne referim în mod exclusiv la celebrarea euharistică, aşa cum se înţelege îndeobşte, ci avem în vedere integralitatea concretului vieţii Bisericii. Dacă Biserica este un trup viu, Liturghia este modul vital al acestui trup, metabolismul său. Liturghia are o structură trinitară¹⁰⁹, după cum Dumnezeu este Treime iar omul trup, suflet şi spirit (dacă avem în vedere trihotomia pauliniană). Operele împărăţiei, concretizate în filantropia caritativă, corespund dimensiunii „somatice” a liturghiei. Tot aici se includ şi operele mântuitoare în Biserică lucrările harului: Sfintele Taine şi ierurgii. Răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, atât prin propovăduire cât şi prin exemplu constituie dimensiunea „psihică” a liturghiei creştine. La nivel individual lectura zilnică a Cărţilor Sfinte realizează acest aspect. Dimensiunea pneumatică se realizează în jertfa de laudă, în adoraţia curată a inimii, căreia, în practica liturgică, îi corespund cele şapte laude zilnice. Toate cele trei dimensiuni sunt reunite în mod tainic în Dumnezeiasca şi Îndumnezeitoarea Liturghie. Aceasta cuprinde trei mari momente ce se desfăşoară dramatic în liturghia darurilor, liturghia cuvântului şi liturghia euharistică. Regăsim aici o corespondenţă cu însăşi activitatea lui Hristos: vindecarea bolnavilor şi exorcizările, propovăduirea Evangheliei şi jertfa de laudă adusă Tatălui în rugăciune, toate încununate de Cruce şi Înviere¹¹⁰.

Exorcismele fac parte din lucrările „somatice” ale liturghiei creştine, fiind „opere ale Împărăţiei.” Sunt integrate în liturghia darurilor ca manifestare a dimensiunii regale a activităţii Mântuitorului şi a Bisericii.

În liturghia Bisericii există trei tipuri de exorcisme, bine determinate din punct de vedere al oportunităţii sacramentale: exorcisme prebaptismale, exorcismele solemne în cazul energumenilor şi exorcizarea locurilor şi obiectelor.¹¹¹