I introducere I scopul lucrării – pentru o reevaluare a teologiei exorcismului

VI. CONCLUZII

Tradiţia dumnezeiască, exprimată în Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi Magisteriul Bisericii afirmă, fără a face din aceasta, însuşi obiectul vestirii sale, existenţa şi acţiunea diavolului în lume. Acesta este văzut ca fiinţă personală, duşman al lui Dumnezeu şi al omului, pe care încearcă să îl atragă în răzvrătirea sa. Răul nu îşi găseşte întruparea în diavol ca într-un principiu absolut, fapt care l-ar situa pe poziţie de egalitate cu Dumnezeu, ci este produsul pervertirii voinţei libere a unor fiinţe personale create de Dumnezeu. Taina răzvrătirii rămâne inatacabilă, rezidând în însăşi esenţa libertăţii ca libertate. Aceasta, întrucât este creată, rămâne deschisă neantului, din care a fost ridicată, neant a cărui negativitate actualizată desemnează păcatul, care constituie singurul „corp străin” introdus în creaţie, fiind mai degrabă o negare a ei decât o supraadăugare. Omul este terenul de luptă între voinţa de fiinţă a lui Dumnezeu şi atracţia neantului, la nivel moral, între har şi păcat. Prin acţiunea sa, omul poate da câştig de cauză, în şi pentru sine însuşi, fie lui Dumnezeu, fie diavolului.

Pentru a exprima în termeni umani comprehensibili lupta dintre bine şi rău, Revelaţia dumnezeiască recurge la imagini sugestive, reale, din natură sau din viaţa socială şi individuală a omului, precum şi mitologice. Oricare ar fi concepţia pe care fiinţa umană şi-o construieşte despre el, răul suferinţei cosmice, perceput ca mister, implică integral viaţa omului, cerând din partea acestuia exercitarea alegerii responsabile a bunătăţii sau a opusului ei. Viaţa ascetico-mistică se înscrie pe coordonatele acestei alegeri, integrată fiind în confruntarea mai largă, depăşind cadrele stricte ale vieţii terestre, dintre Dumnezeu şi forţele adverse.

Sfânta Biserică este locul unde răul este învins încă de la început, întrucât ea însăşi este realizarea cea mai înaltă a comuniunii între oameni şi a acestora cu Dumnezeu, ceea ce constituie desfiinţarea posibilităţii lucrării diavolului: schisma – la nivel uman şi dezagregarea, măsurată de entropie – la nivel cosmic. Ea deţine mijloacele eficace pentru contracararea acţiunii diabolice în general, dar cu atât mai mult în cazul unor manifestări punctuale extraordinare, cum este cea a posesiunii diabolice. Aceasta este recunoscută de Biserică a fi la fel de reală ca şi persoana diavolului, a cărui acţiune şi este, dispunând de mijloace concrete de eliberare şi vindecare. Unul dintre acestea, cu caracter special, este exorcismul, componentă esenţială a ministerului Bisericii, prin care o persoană, după constatarea sigură a posesiunii diabolice, este eliberată prin rugăciune şi acţiuni sacramentale. Exorcismul nu este o invenţie a Bisericii, fiind practicat de însuşi Întemeietorul ei, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos şi având de la El misiunea şi puterea de a-l conferi în cazurile de necesitate. Dacă, în istoria Bisericii, formulele de exorcizare, precum şi tipul miniştrilor acţiunii sfinte au evoluat în diferite moduri, în funcţie şi de locul, zona geografică unde se practica, exorcismul ca atare a rămas o constantă a acţiunii de eliberare şi sfinţire în Biserică. Aceasta se vede şi din practica universală a exorcizării prebaptismale.

În ceea ce priveşte exorcismul solemn al energumenilor, în ciuda elementului de extraordinar pe care îl implică, trebuie integrat în viaţa liturgică deplină a Bisericii, atât din punct de vedere teoretic cât şi practic, pentru a deveni cu adevărat ceea ce deja este, cel puţin în intenţionalitatea constitutivă: celebrarea puterii suverane a lui Dumnezeu şi a eliberării omului. Acest fapt l-ar detaşa definitiv de pericolul asocierilor superstiţioase, precum şi de acela al transformării lui în obiect al curiozităţii. Integrarea liturgică a exorcismului presupune o reevaluare teologică a tuturor aspectelor implicate, precum şi, la nivelul practic al uzului sacramentelor, o cunoaştere profundă, inclusiv de ordin medical, a implicaţiilor teoretico-practice ale faptului posesiunii şi ale practicii exorcismului.