b. Sub timpul Harului
Creştinismul poartă ideea de «timp sacru» spre un nou înţeles. Timpul biblic al creştinilor, ca şi al evreilor păstrează cele două etape: promisiunea şi împlinirea. Aceste două etape coincid cu înainte şi după Hristos, cu Vechiul şi Noul Testament. Din această cauză ritmul timpului creştin este dat de Domnul Hristos, faţă de care se raportează totul. El este centrul noii axe a timpului. Când Hristos se întrupează este inaugurat un timp nou, timpul Împărăţiei. Timpul acesta înglobează prin dilatare trecutul, prezentul şi viitorul.
Acesta este, deopotrivă, linear şi ciclic. Linearitatea fiind constanta istorică a timpului iar ciclicitatea fiind dată de comemorarea unor evenimente din viaţa lui Hristos (matricea anului liturgic). Parcursul temporal al unui an nu ne întoarce în acelaşi punct, la la acelaşi “ab initio” fatidic ci împing creştinul mereu înainte, nu spre un viitor terestru (ca în ebraism) ci spre un viitor eshatologic care nu are nimic de-a face cu materialitatea acestei lumi.
Începutul unui nou an bisericesc (ce va relua mereu viaţa şi patimile Domnului ) se constituie într-un nou început care mi se oferă mie ca persoană, o nouă şansă de a porni la drum cu Hristos. «În vremea aceea», expresia cu care încep majoritatea pericopelor evanghelice, este şi timpul evenimentului din viaţa Domnului Hristos, pe care îl evaocă, dar şi timpul “zilei a opta” la care sunt chemat să fiu părtaş cu Hristos cel preamărit şi care, în tainicul trup al Bisericii, îmi oferă reflexul zilei veşniciei în Împărăţie. Dacă într-un anume fel anul liturgic urmăreşte pas cu pas evenimentele din viaţa Domnului Hristos, aceasta se datoreşte nu dorinţei de a alcătui o dramă istorică ci pentru a oferii credinciosului un suport extern în urcuşul său către Dumnezeu. Trăind mistic Paştele, de exemplu, noi participăm mistic la acelaşi eveniment dar de pe o treaptă superioară, ca creştini, membri botezaţi ai trupului tainic. Spune în acest sens Odo Casel:
«Cu fiecare primă duminică din Postul Crăciunului noi începem un nou an liturgic.* Mişcarea circulară se întoarce în punctul său de plecare este reluată de la început. Poate acest lucru să aibă numai un semnificat pedagogic? Repetiţia este, conform unui proverb vechi, mama oricărei ştiinţe. Oare nu este adevărat că noi nu am folosit suficient de bine precedentul an liturgic? Şi pentru acest motiv nu ne dă oare Biserica ocazia de a retrăi încă odată tot ciclul? Desigur că Sfânta Biserică, educatoare înţeleaptă, trebuie să fi avut în vedere şi acest motiv. Noi trebuie, pe parcursul vieţii pe care ne-o dă Dumnezeu, să reînoim mereu aceleaşi celebrări, cu scopul de a atinge conţinutul profund al anului liturgic şi să ni-l împropriem. Ceea ce am “sărit” poate în anul precedent, putem şi trebuie să reîncercăm acum, completând lacunele. Şi chiar dacă am urmat totul fără lacune, noi trebuie să aprofundăm ceea ce am trăit şi ceea ce am primit. Ca o stradă, înaintează şerpuind în jurul unui munte, su scopul de înainta, puţin câte puţin, într-un urcuş treptat, panta abruptă, la fel noi trebuie să reparcurgem gradual, pe un palan tot mai elevat, acelaşi drum, până când vom fi ajuns la punctul fianal, Hristos însuşi, ţelul nostru.
Dar motivele pedagogice nu pot indica singure şi exhaustiv sensul reîntoarcerii şi al milcării circulare a anului liturgic. De aceea nu suntem noi, oameni imperfecţi, autenticii protagonişti ai anului liturgic, dar în el noi ne unim într-o lucrare mult mai înaltă. Protagonistul autentic al anului liturgic este Hristos mistic, adică acelaşi Domn Iisus Hristos preamărit, unit cu mireasa Sa, Biserica, care se află deja în ceruri, după cum o vede Sfântul Ioan evanghelistul: “Şi eu am văzut Cetatea Sfântă, Noul Ierusalim, care venea din ceruri, de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru irele său.”(Apoc.21,2)»63
Ciclic şi linear în acelaşi timp, timpul creştin poate fi schiţat printr-o spirală care dă senzaţia unei ciclicităţi dar carepoartă înainte pe o altă treaptă..
Dostları ilə paylaş: |