Încă mai de mult (sec. V-VI), cultul Bisericii apusene a început să evolueze într-un sens deosebit de cel al celei din Răsărit. Biserica din Răsărit, mai conservatoare şi mai ataşată de formele originare ale cultului din epoca paleo-creştină n-a permis nici o schimbare esenţială în formele cultului. Biserica de Apus, dimpotrivă, a inovat nu numai în domeniul învăţăturii de credinţă, decretând dogme noi, dar şi-a creat forme noi de cult, corespunzătoare acestor inovaţii doctrinare. Astfel, ea a permis întrebuinţarea sculpturii monumentale (statuare) în biserici şi a muzicii instrumentale în cult, iar în domeniul pietăţii a introdus noi sărbători care să corespundă noilor dogme, învăţături şi inovaţii ca: întrebuinţarea azimei, exagerarea cultului spectaculos al Sfintei Euharistii, cultul “Inimii lui Iisus” şi reformarea rânduielii Liturghiei (missei) până la sărăcire (azi rareori liturghiile săptămânale sunt cântate sau acompaniate la orgă) iar prin reformularea slujbelor şi diversificarea anaforalelor (4) nu s-a reuşit înviorarea dorită de Conciliul Vatican II.
