Faţă de simplitatea care caracterizează în general cultul confesiunilor protestante, cultul ortodox se distinge prin bogăţia, varietatea şi frumuseţea elementelor de artă puse în serviciul său, prin solemnitatea, fastul şi strălucirea formelor sale externe şi care sunt expresia văzută şi mărturia abundenţei simţirii religioase. Frumuseţea formelor externe este un factor uşor sesizabil şi copleşitor în acelaşi timp. Când Vladimir şi-a trimis emisarii în lume pentru a alege un cult nou, aceştia, întorşi din Cosntantinopol i-au relatat: «Apoi am mers în Grecia şi grecii ne conduseră în lăcaşurile în care îl adoră pe Dumnezeul lor; şi noi nu mai ştiam dacă eram în cer sau pe pământ. Mai ales că pe pământ nu este o astfel de splendoare şi o astfel de frumuseţe; şi nici măcar nu ştim cum s-o descriem. Ştim doar că Dumnezeu locuieşte între acei oameni şi că liturghia lor este cea mai frumoasă dintre ceremoniile celorlalte naţiuni. Pentru că nu putem uita o asemenea frumuseţe».46 Însuşirea aceasta se regăseşte într-o măsură mai mică, dar de altă factură şi în cultul romano-catolic, care se deosebeşte prin abundenţa sculpturii monumentale şi împodobirea bisericilor, prin folosirea misteriilor (dramelor liturgice) şi a muzicii instrumentale (orga) în serviciul divin, precum şi prin introducerea unor rituri şi ceremonii mai noi.
