I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

8. Simbolismul (caracterul epifanic şi eshatologic)

Faţă de cultul catolic şi de cel protestant, cultul ortodox se distinge prin substanţa sa teologică şi prin simbolismul său bogat, adică prin mulţimea, profunzimea şi frumuseţea ideilor doctrinare formulate în textele liturgice şi prin sensurile sau semnificaţiile simbolice, istorice şi eshatologice, legate de formele sale externe. Mai toate imnele şi rugăciunile sale exprimă, într-o formă simplă şi uşor de înţeles, o mare bogăţie de idei şi adevăruri de credinţă, o întreagă teologie popularizată. Slujbele noastre divine nu sunt simple “amintiri” sau “simboluri”, ci acţiuni misterioase, teofanii, care ne fac să retrăim, să fim părtaşi cu adevărat, mai ales în marile sărbători ale anului bisericesc, la evenimentele importante din istoria mântuirii.

Din acest motiv trebuie să ne înstrăinăm de obiceiul de a interpreta Liturghia doar ca o punere în scenă a vieţii lui Hristos (acum copil, acum propovăduind, acum purtat spre calvar). Şi acest fapt e important, dar nu cel mai important. Importanţa simbolului rezidă în faptul că face posibilă comunicarea între două lumi ontologic diferite. Simbolul nu doar că reprezintă ci mai ales introduce într-un alt plan; comunică. Comunicarea aşadar şi nu “comemorarea artistică” este nota predominantă a simbolismului liturgic.

Un simbolism eficace nu se poate manifesta decât într-o atmosferă de taină, mister şi hieratism, aşa cum este în Biserica Ortodoxă. Occidentului catolic, care din aşa-zise raţiuni pedagogice a renunţat la elemente care sporeau misterul (cum este orientarea liturgică a preotului faţă de credincioşi, forma arhitectonică a spaţiului, concesia laicilor de a săvârşi unele lucrări rezervate odinioară doar clericilor) îi sunt aproape străine duhul mistico-simbolic al liturghiilor bizantine. Misterul nu poate fi raţionalizat sau explicat («Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / Şi nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea» L. Blaga). Singura cale de a-l revela, de a-l cunoaşte, este simbolul care însă trebuie să fie legat de un referent hieratic – spaţiul şi atmosfera liturgică.

Simbolul are însă şi o ţintă mai îndepărtată, finală. Prin cult şi mai ales prin Liturghie este vizată împărăţia veacului ce va să vină. Slujbele noastre au astfel şi un caracter eshatologic. Masa euharistică la care participăm – simbol şi realitate a comuniunii cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi – este doar anticipare, pregustare a Adevărului: «Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale» (Rugăciune la punerea miridelor în potir, după împărtăşire).