I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

4.1. 3. Cele mai vechi liste de sărbători

De cele mai multe ori sărbătorile au fost creaţia piozităţii populare şi a mănăstirilor. Din această cauză numărul şi data sărbătorilor era diferit de la o Biserică la alta, fiecare deţinând propriul calendar. Uneori pentru a corecta acest neajuns unii împăraţi (Justinian I, Justin, Mauriciu) recurg la dipoziţii şi decrete oficiale care să oficializeze sau să reglementeze data acestora.

Numărul, datele şi uneori importanţa sărbătorilor a fost notată de timpuriu (sec. III) în liste cu diferite denumiri: calendare, hertolologhii (εορτολογια), martirologhii, minologhii sau sinaxare. Una dintre cele mai vechi liste apare în scrierile lui Ippolit Romanul (sec. III) şi în diferite Rânduieli sau Constituţii bisericeşti anonime sau pseudo epigrafice editate în secolele III-IV.

Începând din a doua jumătate a sec. IV diversele calendare regionale sunt preluate şi unificate de către marile metropole, răspândindu-se de aici în tot imperiul. Se pare că o astfel de mişcare a apărut pentru prima dată în Africa şi Asia Mică. Datorită poziţiei sale de centru politic şi religios, şi în acest domeniu Constantinopolul a avut o influenţă majoră în adoptarea propriului calendar de către popoarele încreştinate ca urmare a misiunii bizantine (ruşii, românii).

Un rol decisiv în formarea actualului calendar l-a avut Simeon Metafrastul (Logofătul) care în sec. X a compilat mai multe sinaxare existente în Răsărit. Calendarul acesta, avându-l la bază pe cel constantinopolitan a fost revizuit în sec. XVIII de către Sf. Nicodim Aghioritul care a introdus sfinţii şi neomartirii greci de după schismă. Ultima revizuire majoră a calendarului ortodox a fost făcută de către cărturarul atonit Vartolomeu din Cutlumuş în sec. XIX.

În calendarul aghioritic adoptat de Bisericile ortodoxe, Bisericile autocefale au introdus sfinţi locali şi naţionali. Aşa este cazul Bisericii Ortodoxe Ruse şi Bisericii Ortodoxe Române.