Deşi rădăcinile ebraice ale cultului creştin sunt incontestabile iar legătura dintre cultul ebraic şi cel creştin este una structurală, formală (ca între creştinism şi iudaism), în plan general constatăm încă de la început o tendinţă centrifugă a cultului creştin faţă de cel ebraic. Unii teologi au numit-o «anti-cultualitate ebraică»,39poate un pic prea mult spus. Este cert că Mântuitorul a vrut să reaşeze noul cult pe temelii innoite, purificate, dar de aici şi până la afirmarea unei atitudini ostile faţă de cultul ebraic este cale lungă. Nu este mai puţin adevărat că noua realitate cultuală propusă de Hristos este una reformatoare, fără legi formale (Mt. cap. V,VI) şi chiar fără locuri de cult (In. 4,20). De aceea unii s-au grăbit să-l considere un reformator şi nu un inovator în domeniul cultului. Dincolo de aceste dispute nu trebuie pierdut din vedere că El însuşi n-a dorit o renunţare la ceea ce era un bun câştigat («N-am venit să stric ci să plinesc» (Mt. 5,17).
