Noile raporturi cu Imperiul şi mai ales cu împăraţii romani, dublate de afluxul mare de creştini se vor răsfrânge şi asupra formei şi dimensiunilor lăcaşurilor în care se desfăşoară cultul.
Cedarea unor bazilici (sălile publice de judecată) în favoarea creştinilor duce la apariţia şi dezvoltarea unui stil în arhitectură – stilul bazilical. Purtând în numele său ceva din grandoarea şi triumful noii religii (basileu = împărat) bazilica corespunde mai bine numărului mare de participanţi la serviciile divine care, la rândul lor determină o schimbare în desfăşurarea ceremonialului axat de acum pe ideea de cuvânt-predică (omilie) şi ofrandă-euharistie. Concomitent cu acest fenomen creşte şi numărul locaşurilor de cult. Pe locuri importante legate de viaţa Mântuitorului (Betleem, Ierusalim) dar şi în alte mari metropole (Roma, Constantinopol) se construiesc măreţe şi încăpătoare edificii dintre care unele chiar peste mormintele martirilor. Acestea sunt prevăzute cu edificii anexe pentru desfăşurarea unor funcţiuni liturgice adiacente: baptisterii, pastoforii, diaconicoane, etc. Toate sunt bogat ornamentate şi împodobite cu picturi, odăjdii, vase liturgice şi diferite alte accesorii. (Din păcate, apariţia mai multor biserici într-o cetate duce la diluarea sentimentului de apartenenţă la o comunitate, mai ales în marile aglomerări urbane.)
În timpul epocii justiniene apare un nou stil în arhitectura eclesială, care va rămâne dominant în Răsărit – stilul bizantin. Caracterizat de cupolă, bolţi, abside şi turle acest stil va aduce şi decoraţia în tehnica mozaicului (bucăţele de sticlă colorată).
|
