c. Timpul sacru şi timpul profan
Copleşit de realitatea trecerii sale, a morţii mai cu seamă, omul a căutat încă din societăţile arhaice să găsească adevărata realitate care nu trece, care nu moare. A înţeles repede că timpul nu este omogen (M. Eliade), să există un timp perfect, un timp care îi aparţine lui Dumnezeu şi care, identic cu cel al începuturilor, este reversibil şi recuperabil. De aceea, prin diferite rituri, omul societăţilor arhaice încearcă să întoarcă timpul la punctu “zero” al începutului. Crearea lumii însemna recrearea timpului. De aceea miturile vechilor civilizaţii şi religii nu sunt doar cosmogonice ci, deopotrivă, şi cronogonice.
Veşnicia şi imortalitatea pentru cei vechi echivala cu întoarcerea în acest timp primordial, singurul real, şi ca atare de dorit.
Timpul profan este marcat de evenimente irecuperabile. Ceea ce marchează ritmul timpului aşa-zis istoric este perioada dintre două evenimente nerepetabile, (moartea, eclipsele, războaiele, cataclismel, etc.). Din acest motiv se spune despre timpul profan sau istoric, că este linear.
«Omul religios trăieşte astfel în două feluri de timp, dintre care cel mai important, timpul sacru, apare sub forma paradoxală a unui timp circular, reversibil şi recuperabil, un soi de prezent mitic, regăsit periodic cu ajutorul riturilor. Acest comportament faţă de timp deosebeşte omul religios de cel nereligios: primul refuză să trăiască doar în ceea ce se numeşte în termeni moderni „prezentul istoric” străduindu-se să ajungă la un timp sacru care, în unele privinţe, ar putea însemna „Veşnicia”».60
Dostları ilə paylaş: |
